MOȘTENIREA PIERDUTĂ de H.G.Wells

H.G. Wells 1866 - 1946

Herbert George Wells cunoscut mai bine sub numele de H. G. Wells, a fost un scriitor englez celebru pentru cărțile sale de ficțiune precum Mașina timpului, Războiul lumilor, Omul invizibil, Primii oameni în Lună și Insula Doctorului Moreau.

A mai publicat nuvele contemporane, istorie și comentarii sociale. A fost un socialist declarat și un pacifist, operele sale mai târzii devenind tot mai politice și didactice. Atât Wells cât și Jules Verne  sunt recunoscuți ca „părinții genului științifico-fantastic

pentru mai multe informații:

http://en.wikipedia.org/wiki/H._G._Wells

MOȘTENIREA  PIERDUTĂ



- Unchiul meu, zise omul cu ochi de sticlă, era ceea ce se cheamă un hemi-semi-demi milionar. Avea cam o sută duăzeci de mii. Aproape. Și mi-a lăsat mie toți banii lui.

Am aruncat o privire mânecilor roase, lucioase ale hainei sale, apoi ochii mi s-au oprit asupra gulerului zdrențuit.

Până la ultimul bănuț, reluă omul cu ochi de sticlă și i-am surprins ochiul sănătos ațintit asupra mea cu o umbră de ofensă.

- Nu m-a picat un asemenea chilipir niciodată, am zis încercând să mimez invidia ca să-l împac.

- Până și o moștenire nu e întotdeauna o binecuvântare, remarcă el cu o privire și un aer de filozofică resemnare în vreme ce nasul roșu și mustața sârmoasă îi dispăreau în cană.

- Probabil că nu, am zis.

- Era scriitor, înțelegi, și a scris o groază de cărți.

- Adevărat ?

- De aici s-a și tras totul. Mă fixă cu ochiul teafăr să vadă dacă am prins sensul vorbelor sale, apoi întoarse capul într-o parte și scuipă.

- Vezi, zise, plescăind, după un răstimp, a fost cam așa. Era unchiul meu din partea mamei. Și avea - cum să-i zic - o slăbiciune pentru literatura moralistă. Slăbiciune e puțin spus - adevărată manie. Fusese bibliotecar la Politehnică și de îndată ce a fost în bani a început să-și cultive ambiția. Pentru mine rămâne un lucru absolut extraordinar și inexplicabil. Să ai treizeci și șapte de ani, să te trezești peste noapte stăpânul unui purcoi de aur și să nu te bucuri de bani nici măcar o zi ! Te-ai fi așteptat ca un asemenea om să meargă și să se îmbrace puțin mai decent - să-și comande, acolo, vreo  duzină de pantaloni la un croitor din West End; dar el, nici vorbă. N-o să mă crezi dar când a murit nu avea nici măcar un ceas de aur. E mai mare păcatul să aibă bani astfel de indivizi. Tot ce-a făcut e că  și-a luat o casă, a cărat în ea cam cinci tone de cărți, cerneală și hârtie și s-a așternut pe scris literatură educativă cât îl țineau puterile. Nu pot pricepe. Dar așa făcea. Banii i-au parvenit, destul de curios, de la un unchi din partea mamă-sii, pe neașteptate, când avea 37 de ani. Mama mea s-a întâmplat să-i fie singura rudă pe lumea asta, în afara unor veri de-al doilea. Și eu eram unicul fiu al mamei mele. Mă urmărești ? Verii de-al doilea aveau și ei un singur fiu dar s-a cam grăbit cu vizita la bătrân. Nu era decât un puști râzgâiat, fiul ăsta al lor, și cum a dat ochii cu unchiul meu, a început să țipe ca din gură de șarpe - Luați-l de-aici, zicea, luați-l de-aici și așa fără întrerupere. Era momentul cel mai prielnic pentru mine, pricepi ? Și mama, fiind o femeie sensibilă și grijulie a pus lucrurile la cale în mintea ei înainte de a o face el.

Era un tip ciudat, scund, unchiul ăsta, după câte îmi amintesc. Nu mă mir că s-a speriat puștiul de el. Părul, exact ca al păpușilor japoneze care se vând pe la dughene, negru, drept, țeapăn, de jur împrejurul țestei, cu o chelie mare în vârful capului, iar fața dedesubt, albicioasă, ochii mari, cenușii, mișcând în spatele ochelarilor. Obișnuia să dea importanță îmbrăcăminții și purta totdeauna o pelerină fluturând pe umeri și o pălărie de fetru cu boruri de cea mai extravagantă lărgime. Părea un cerșetor straniu, aș putea zice. În interior îmbrăca de obicei un halat de flanelă roșu-murdar și o scufie neagră. Această scufie îl făcea să arate ca portretul a tot felul de oameni celebri. Se muta mereu dintr-o casă în alta, cu scaunul lui care aparținuse lui Savage Landor și cu cele două măsuțe de scris, una a lui Carlyle, alta a lui Shelley, cel puțin așa pretindea negustorul, și cu cea mai cimpletă bibliotecă de referință din Anglia, se zice - și căra tot calabalâcul ăsta ba într-o casă din Devon, lângă vechea piață Darwin, ba în Reigate, lângă Meredith, ba în Haslemere, înapoi în Chelsea pentru o vreme și, în cele din urmă în Hampstead. Știa că are probleme cu digestia, dar niciodată n-a bănuit că ceva nu-i în regulă cu creierul. Totdeauna era de vină aerul sau apa sau altitudinea sau vreo aiureală de genul ăsta. „Așa de mult depinde de împrejurimi” obișnuia să spună și se uita la tine aspru, ca și cum te-ar fi suspectat deja că ascunzi vreun rânjet la adresa lui undeva în spatele figurii tale. „Așa de mult contează atmosfera pentru o minte sensibilă ca a mea”.

- Cum îl chema ?! Oricum numele lui nu ți-ar spune nimic. Nimic din ce a scris el n-a fost vreodată citit de cineva. Nimeni n-ar fi putut citi. Dorea să fie un mare dascăl, mărturisea, dar nu știa nimic mai mult decât oricare copil. Așa că doar pălăvrăgea la nesfârșit despre Adevăr și Dreptate, despre spiritul Adevărului și tot așa. A scris carte după carte și le-a publicat toate pe cheltuiala lui. Nu era chiar întreg la minte, ăsta-i adevărul; și să-l fi auzit cum se lua de critici - nu fiindcă l-ar fi înjurat, să nu crezi - i-ar fi plăcut să fi fost așa - ci fiindcă nu scriau despre el nici măcar un rând.”Ce doresc popoarele ?” întreba, ridicând mâna lui uscată, zbârcită. „Păi, să fie învățate - conduse ! Ele se zbenguie rătăcite pe dealuri ca oile fără păstor. Război, zgomote de luptă, Discordia stăpânește pământul, nihilism, vivisecție, beții, penurii, dorințe, capital ! Vezi norii, Ted - așa mă cheamă pe mine „Ted” -vezi norii cum întunecă fața pământului ?” Mă împungea cu degetul, ochii îi ardeau, scufia îi aluneca pe-o ureche. „Și-acum uită-te la mine ! Ce vreau eu ? Să învăț oamenii, Popoarele ! Ți-o spun cu toată modestia, Ted, aș fi în stare. I-aș conduce, ohoho ! I-aș conduce spre o țară fericită, a dreptății, o țară numai lapte și miere ”.

Cam așa făcea de obicei. Bătea câmpii, delira despre popoare și dreptate și chestii dintr-astea. Un fel de ghiveci de Biblie și vorbe goale. De la paisprezece la douăzeci și trei de ani, când puteam să judec cu mintea mea, mama mă spăla și  mă pieptăna, mai ales în primii ani, cu cărare pe mijloc și mă ducea o dată sau de două ori pe săptămână să-l ascult pe acest palavragiu lunatic debitând tot soiul de fleacuri pe care le citise în ziarele de dimineață și străduindu-se din răsputeri să se poarte precum Carlyle: eu îmi luam, potrivit povețelor maică-mi, o figură cât mai inteligentă și mai drăgălașă și pretindeam că-mi merge totul la inimă. Până la urmă am ajuns de mergeam la el de bunăvoie, fără să mă mai gândesc la moștenire. Eram singurul care mergea să-l vadă. Scris, cred, fiecărui om cât de cât de acțiune din lume și-itrimetea cărțile sale și-l invita să vină să discute problema națiunilor; dar jumătate dintre ei nu răspundeau la scrisori, iar de venit n-a venit niciunul. Și când secretara te poftea înăuntru - era o șmecheră și jumătate fata asta - puteai să vezi teancuri de scrisori gata să fie expediate lui Bismarck, Președintele S.U.A. și altora asemenea lor. Când urcai la el traversând coridoare pline de pânze de păianjen - menajera era o bețivă înrăită - îl găseai în cele din urmă printre maldăre de cărți, cu teancuri de hârtie de podea, cu telegrame și ziare răvășite pretutindeni, cu cești goale de cafea și resturi de pâine prăjită pe masă și pe rafturi. Îi zăreai spatele încovoiat, părul izbucnind țeapăn între gulerul halatului și scufie. „Un moment ! - zicea peste umăr. Un moment ! Le mot juste, Ted, înțelegi, le mot juste. Dreptatea trebuie gândită în cuvinte drepte -ăăă - înlănțuite. Și acum, Ted, zicea răsucindu-se cu scaunul de la birou, ia spune-mi ce mai face Tânăra Anglie ?” Asta era porecla lui prostească pentru mine...

- Da, ăsta era unchiul meu și cam așa vorbea - cu mine cel puțin. Cu alții părea mai timid. Și nu numai că-mi vorbea, da-mi dădea și cărțile lui, cărți de câte șase sute de pagini cu titluri tâmpite. Toate grozave, nici una originală. Ultima dată când l-am văzut mi-a dat iarăși o carte. Se simțea deja rău, mâna îi tremura și slăbise. Am observat fiindcă eram mereu la pândă după asemenea simptome. „Ultima mea carte, Ted, zicea. Ultima carte, băiatul meu. Yltimul meu cuvânt către mulțimile surde și nesimțitoare”. Și pe onoarea mea că-i aluneca i lacrimă pe obrazul ofilit. Plângea fiindcă își simțea sfârșitul aproape și mai avea de scris vreo cincizeci de volume cu nimicuri. „Mă gândesc uneori, Ted - a început și s-a oprit o clipă. Poate că am fost prea repezit și nervos cu aceste generații încăpățânate. Un picuț de dulceață poate n-ar fi stricat și o lumină mai puțin orbitoare. Mă gândesc uneori că aș fi putut să le îndrum mai bine. Dar am făcut tot ce am putut, Ted”.

Apoi, într-o izbucnire, pentru prima dată în viață, și pentru ultima, și-a recunoscut eșecul. Era într-adevăr bolnav. Păru să se gândească un minut, apoi a început să vorbească liniștit, încet, la fel de sănătos și de conștient cum sunt eu, acum. „Am fost un nebun, Ted, zise. M-am ținut de fleacuri toată viața. Cine știe dacă n-a fost totul vanitate. Habar n-am, Ted. Și dacă am făcut numai nebunii și lucruri zadarnice, pe sufletul meu....pe sufletul meu...”

Chiar așa a spus, repetând și s-a oprit brusc și mi-a întins cartea, tremurând. Vechea strălucire dementă i s-a întors în privire. Îmi amintesc perfect fiindcă am repetat și am jucat toată scena acasă, în fața mamei, ca s-o mai înveselesc. „ Ia cartea și citeoște-o, mi-a zis. Este ultimul meu cuvânt, într-adevăr ultimul. Îți las toată averea mea ție, Ted, și poate că o vei întrebuința mai bine decât mine !. Pe urmă s-a prăbușit pe spate, tușind.

Îmi amintesc totul parcă a fost ieri: și cum m-am dus acasă triumfător, și cum era în pat a doua oară când l-am căutat. Menajera era la poartă, beată, iar eu flirtam - ca un tânăr ce mă aflam - cu fata, pe coridor, înainte de a intra la el. Se stingea repede. Dar chiar și în starea asta vanitatea era mai puternică decât boala.

- Ai citit-o ? a șoptit.

- Am stat toată noaptea treaz ca s-o citesc - am sulat în urechea lui ca să-i fac o bucurie. E ultima, am zis eu atunci cu amintirea unei poezii rătăcite în minte, dar cea mai curajoasă și mai reușită.

A zâmbit ușor și a încercat să-mi mângâie mâna ca o femeie, dar a renunțat la mângâiere la jumătatea gestului și s-a întins liniștit. Cea mai curajoasă și mai bună, am repetat văzând că se bucură. Dar n-a mai răspuns. Am auzit fata chicotind la ușă, adesea râdeam amândoi, nevinovat, înțelegi, pe seama bătrânului. I-am privit fața și ochii închiși și arăta ca și cum l-ar fi lovit cineva în mijlocul feței. Numai că zâmbea. E ciudat - însă era acolo,  mort ca toți morții, într-o decădere evidentă și cu un zâmbet de succes pe figură.

- Acesta a fost sfârșitul unchiului meu. Datorită mie și mamei a avut o înmormântare decentă. Apoi, desigur, a început vânătoarea după testament. Am început gravi și respectuoși, dar, după o zi de căutare zadarnică, zdrobeam scaune, descuiam mobile și ciocăneam în pereți. Ne așteptam să pice dintr-o clipă în alta ceilalți. Am întrebat menajera - am aflat că fusese martoră la testament - o jumătate de coală obișnuită cu câteva cuvinte scrise  pe ea - în urmă cu vreo lună. Celălalt martor fusese grădinarul, care repetă cuvânt cu cuvânt spusele  menajerei. Nu puteam fi sigur că acela ori altul  era testamentul pe care îl căutam. Felul în care vorbea mama acum despre el trebuie că-l făcea să se răsucească în mormânt. În cele din urmă apăru un avocat din Reigate cu un testament  întocmit într-o perioadă când mama și unchiul fuseseră certați. Chiar mă întrebam dacă ăsta era singurul testament care existase vreodată.  Lăsa toți banii puștiului cu „Luați-l de-aici” - copilul verilor de-al doilea, unul care nu și-a pierdut nici o singură după-masă ca să-i țină companie bătrânului.

Omul cu ochi de sticlă tăcu.

- Mă gândeam că...- începui.

- Stai o clipă, mă întrerupse omul cu ochi de sticlă. A trebuit să aștept sfârșitul întâmplării până astăzi de dimineață, eu care eram mai interesat decât dumneata. Așa că ascultă. Au executat testamentul și moștenitorul cum a împlinit douăzeci și unu de ani a și început să prăpădească banii. Și cum i-a cheltuit, măiculiță mamă ! Pariuri, beții, puteai citi și în ziare despre isprăvile lui. Îți spun drept, mă ia cu frig când mă gândesc cum trăia. A tocat tot, până la ultima centimă înainte de a împlini treizeci de ani. Ultima dată când am auzit de el, acum trei ani, era la închisoare.

Cum îți imaginezi, au venit vremuri grele pentru mine, atâta timp cât, ți-ai dat seama, singura meserie pe care o știam era aceea de cerșetor de moșteniri. Toate planurile mele trebuiau să înceapă, ca să zic așa, odată cu sfârșitul bătrânului. Am avut și suișuri și coborâșuri. Acum, de pildă, mă aflu într-o pasă proastă. Îți spun cinstit că sunt în căutare de ajutor. Am scotocit prin casă doar-doar voi găsi ceva de valorificat măcar pentru nevoile imediate. Privind toate volumele lui impunătoare m-am gândit că n-o să mi le cumpere nimeni nici măcar ca hârtie de împachetat untul, așa că mă scoteu din sărite. Îi promisesem să nu mă despart de ele și niciodată nu mi-am ținut mai ușor o promisiune. Le-am  izbit cu piciorul și le-am azvârlit de  pereți. Una a săltat nu știu cum și și-a răsfirat în aer filele. Și din ea a căzut exact ce bănuiești.

- Era testamentul. Mi-l dăduse mie în mână în ultima lui carte.

Și-a sprijinit coatele pe masă și a privit trist, cu ochiul sănătos, cana goală. A clătinat încet din cap și a zis moale:

- Niciodată n-am deschis-o, nici măcar nu i-am tăiat foile.

Apoi mă privi cu un râs amar care-mi trezi simpatia:

- A naibii ascunzătoare, ce zici ? Cea mai bună dintre toate.

Începu să pescuiască absent o muscă moartă.

- Asta demonstrează cum nu se poate mai limpede vanitatea scriitorilor, zise privindu-mă. Nu era nici o șmecherie la mijloc, te asigur. Bătrânul fusese perfect cinstit. Era convins că mă duc glonț acasă să-i citesc blestemata de carte. Dar  toată istoria îți mai arată ceva; îți arată cum noi, sărmanele ființe omenești, nu reușim să ne înțelegem unele pe altele.

Dar nu era nimic de înțeles în setea elocventă din ochii lui. Acceptă băutura cu surpriză prefăcută rostind subtila formulă uzuală că nu-i nici o problemă.

În românește de Irina Petru