joi, 23 ianuarie 2014

WILLIAM FAULKNER - FAULKNER IN THE UNIVERSITY - volum de interviuri editat de Frederick L. Gwynn și Joseph L. Blottner








William Cuthbert Faulkner  1897 - 1962



William Cuthbert Faulkner a fost un scriitor american, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1949. El este cunoscut mai ales pentru romanele și nuvelele - mai ales de ficțiune - dar activitatea sa a fost mult mai vastă și a scris poezie, eseuri, piese de teatru și  scenarii.

Două din lucrările sale - O fabulă (1954) și Tâlharii (1962 - ultima sa lucrare) au câștigat câte un Premiu Pulitzer pentru lucrări de ficțiune.

Cu toate că lucrările sale au fost publicate încă din 1919, apogeul său ca scriitor a fost considerat ca fituându-se în perioada 1920 și 1930.

În interviul de mai jos veți afla despre cum scria Faulkner și câteva sfaturi pentru tinerii scriitori.






VECHITURILE  DE  LA  MANSARDĂ

Fragment din volumul de interviuri cu William  Faukner în traducerea Irinei Petraș


Întrebare:  Mă gândeam să vă întreb, domnule Faulkner, fiindcă vorbeam despre asta cu cineva zilele trecute, cum scrieți, cum vă vin povestirile în minte. Am o prietenă scriitoare care-mi povestea odată că ea se gândește multă vreme la o povestire până când deodată o simte întreagă acolo, în ea și o poate pune pe hârtie fără nici o greutate, de la sine parcă. Aveți o experiență asemănătoare ori la dumneavoastră lucrurile se petrec altfel ?


Răspuns: Uneori mi se întâmplă și așa. Nu cred că poți stabili clar metoda scrierii, conceperii unei povestiri. Nu trebuie să uităm că scriitorul e într-un fel un posedat. Trebuie să scrii, habar n-ai de ce și uneori parcă ai vrea să nu trebuiască, dar trebuie. Povestea se naște dintr-o întâmplare, dintr-un personaj. La mine niciodată nu se naște dintr-o idee fiindcă nu știu mare lucru despre idei și nu m-au prea preocupat ideile, mă interesează oamenii, așa că vorbesc dintr-o experiență proprie și, deci, limitată. Fapt este că mă atrag înainte de orice oamenii, omul în conflict cu sine însuși, cu celălalt, cu timpul, cu locul, cu împrejurările. Așa că am impresia că nu se poate vorbi într-adevăr despre o regulă a scrisului.


Întrebare: Domnule Faulkner, credeți că un scriitor îi poate învăța pe cei mai tineri în ale scrisului ?


Răspuns:  Nu cred că cineva poate să învețe pe altcineva ceva, indiferent în ce. Eu cred că înveți numai singur, tânărul scriitor est și el, cum spuneam, un posedat, vrea să învețe și simte nevoia să scrie fără să știe de ce; el va învăța din aproape orice sursă îi va sta la îndemână. Va învăța de la oameni mai în vârstă care nu-s scriitori, va învăța de la scriitori, dar mereu singur, nu poate fi învățat de alții. Cred apoi, că scriitorul pe care îl arde realmente la degete să scrie ceva n-are timp să se lase învățat. E prea ocupat să învețe - știe el singur ce vrea - instinctul îi va spune că ia asta de la acest om ori aia de la celălalt. Așa că nu - n-are timp să se supună unui mentor, să asculte cuminte și să încerce să se lase învățat.


Întrebare: Care dintre sursele artistului e mai importantă, autobiografia deghizată ori reconstituirea ei în întregime, așa cum a fost ?


Răspuns: Aș zice că scriitorul are trei surse - imaginația, observația și experiența. El însuși nu știe cât de mult folosește din una sau din cealaltă în fiecare moment dat fiindcă nici una dintre surse nu poate exista separat. Căci el scrie despre oameni și folosește material din toate trei sursele ca și un dulgher care se duce în pod și alege o bucată de lemn care i se potrivește perfect în colțul la care lucrează. Desigur, orice scriitor, ca să ne referim la el mai întâi, își scrie propria biografie - el a descoperit lumea și a mai descoperit apoi că această lume e destul de importantă, de dinamică ori de tragică pentru a merita s-o pună pe hârtie, pe note, pe pânză; și tot ce știe el e ceea ce i s-a întâmplat lui fiindcă nu și-a dezvoltat capacitatea de a observa, de a trage concluzii, de a scruta intimitatea celorlalți. Singura introspecție posibilă este în sine - totul va fibiografie fiindcă acesta e singurul etalon cu care știe măsura - ceea ce a experimentat direct. Pe măsură ce se maturizează și lucrează mai mult, imaginația e asemeni mușchilor, se dezvoltă dacă e folosită. Imaginația se dezvoltă, spiritul de observație devine mai subtil pe măsură ce trece vremea, pe măsură ce scrie, așa că atunci când atinge apogeul, anii lui cei mai buni, când lucrul lui este cel mai bun cu putință, el însuși nu știe și nu are timp să socotească - nu-și pune realmente întrebarea - ce i-a venit dintr-o sursă sau alta, atâta vreme cât el scrie despre oameni, scrie despre aspirații, necazuri, neliniști, curaj și lașitate, despre josnicia și splendoarea omului, a inimii omenești.


Întrebare: Domnule Faulkner, scriitorul acumulează un număr de întâmplări și situații, ca un reporter, și apoi combină din ele o povestire, ori concepe întâi ideea, situația pe care vrea s-o comunice lumii și apoi se gândește la o povestire care să le ilustreze mai bine, sau amândouă aceste metode deodată ?


Răspuns: Firește, el adună material toată viața, din orice citește, din orice aude, din orice vede și îl depozitează într-un fel de mansardă. Cred că se gândește și la o întâmplare cu oameni, la un personaj care să fie destul de viu încât să merite să scrie despre el și apoi, când începe să scrie, personajul are să fie arătat într-o anumită lumină, așa că scriitorul pur și simplu vânează în cămara lui - în ceea ce mă privește nu e ceva care  să semene cu o cămară; mai degrabă cu  o ladă cu vechituri - și alege ceva din ceea ce a citit sau a văzut care să arunce cea mai bună lumină asupra unui moment anume. Dar nu caută conștient. Dacă ar face astfel n-ar mai fi scriitor de ficțiune. Ar deveni altcineva.


Întrebare: Ce face tânărul scriitor care nu are o asemenea provizie de experiență de la care să pornească ?


Răspuns: Când ai învățat dumneata să citești ? Acum câți ani ?


Întrebare : Vreți să spuneți că folosiți ceea ce ați citit ?


Răspuns: Desigur, poți lua multe din lecturi. Este o foarte bună cale de a învăța arta scrisului - lectura. Tot așa cum poți deveni dulgher urmărind un dulgher cu experiență la lucru. Așa acumulezi experiență toată viața și vei acumula pe măsură ce trece vremea. Dar trebuie să ai și o foarte bună mansardă, cămară ori ladă cu vechituri absolut personală. Ceea ce  ai citit un an, doi, cincisprezece - aceasta e sursa de bază, fiindcă schemele sunt puține - ele nu se  schimbă prea mult, numai oamenii implicați se schimbă; să urmărești  aceste scheme repetate mereu cu oameni diferiți, să încerci să le imiți - e o cale de a învăța despre oameni în concurență cu experiența personală, directă, cu oameni vii. Îți pot veni în minte lucruri pe care le-ai citit când aveai 10 - 14 ani și pe care le-ai uitat. Deodată, la 21 să zicem. Ei, da, asta-i, așa e fiindcă am văzut ceva la fel nu știu când. Exact așa.


Întrebare: Domnule Faulkner, nu mă îndoiesc că ați mai făcut-o și altădată; puteți să dați un sfat tinerilor scriitori ? Ce le-ați spune ?


Răspuns: Cândva credeam că lucrul cel mai important e talentul. Acum cred cî tânărul sau tânăra trebuie să se conducă și să se învețe singuri, să se instruiască mereu, cu infinită răbdare, adică să încerce și iar să încerce și să s-o mai ia o dată de la capăt până iese bine. Trebuie să se educe pe sine cu maximă intoleranță - adică să arunce tot ce este fals oricât de mult ar iubi pagina ori paragraful respectiv. Cel mai important lucru este puterea și dorința de pătrundere, de cunoaștere, altfel spus, să fii curios,  să te miri, să gândești, să meditezi de ce omul ăsta face ce face, și când face astfel, cred că nu mai are importanță talentul, dacă îl ai ori nu.


Întrebare : Cum credeți că se poate atinge această putere de pătrundere ? Prin experiență ?


Răspuns: Da, și cea mai mare parte a experienței se află în cărți, în lectură. Să citești și să citești și să citești și să citești. Să privești oamenii, să nu judeci niciodată oamenii. Să urmărești oamenii, ceea ce fac cu indulgență. Să afli pur și simplu de ce fac ei ceea ce fac.


Întrebare: Domnule Faulkner, scrieți la ore fixe ori la întâmplare ?


Răspuns: Din fire sunt total dezordonat. Niciodată n-am reușit să învăț să atârn ori să așez ceva la locul lui, de unde l-am luat, așa că lucrez atunci când, cum spun sportivii, sunt în formă. Și nu-mi place să lucrez, sunt din fire leneș, amân ori de câte ori pot, dar când încep îmi place, cred că motivul pentru care cineva scrie e tocmai fiindcă-i plăcut, distractiv, e ca și cum ți-ai lua ceaiul. Așa că scriu până când simt că trebuie să mă opresc fiindcă am descoperit că cea mai bună regulă pentru scris este să scriu până când sunt încă în formă, până când mai arăt bine - așa că o pot lua de la capăt mâine. Unii sunt ordonați, scriu întâi un plan, o schiță, apoi fac însemnări: toate astea sunt bune și satisfăcătoare pentru ei nu pentru mine, aș fi cu totul pierdut. Poate fiindcă dacă aș începe cu planuri și scheme aș putea să-mi spun „Păi, asta-i tot, nu mai trebuie să lucrez”, și aș lăsa-o baltă. Așa că eu amân lucrul cât pot și acumulez cât pot și apoi încep să scriu.


Întrebare: Domnule Faulkner, scrieți cu mâna, dactilografiați ori aveți pe cineva care...?


Răspuns: Scriu cu mâna fiindcă niciodată n-am reușit să învăț să dactilografiez bine. Apoi îmi place să simt creionul și să văd cuvintele ivindu-se la capătul lui, și când greșesc un cuvânt pur și simplu să tai peste el și să încerc altul. Recunosc că am învățat să scriu prea devreme ca să pot considera mașina de scris o prelungire a mâinilor, așa cum se întâmplă cu scriitorii de azi. Simt nevoia să scriu cu mâna mea pe hârtie. Apoi transcriu la mașină ceea ce am scris cu mâna și am corectat și simt că-i terminat.


Întrebare: Cât de repede scrieți ?


Răspuns: Atât de repede că cineva zicea că scrisul meau seamănă cu urma lăsată de o omidă care după ce s-a muiat în cerneală se plimbă pe o bucată de hârtie. Dacă las manuscrisul pe a doua zi, nu-l mai pot descifra nici eu, așa că cel mai bine e să scriu repede și să transcriu la fel de repede.










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu