marți, 19 august 2014

Arthur C. Clarke - SANTINELA





http://theprecis.com/blog/wp-content/uploads/2008/03/arthur_clarke.jpg

Sir. Arthur Charles Clarke 1917 - 2008



Povestirea „Santinela” (care-mi este foarte dragă - povestirea....filmul mai puțin) a fost publicată în 1951, devenind, evident, clasică pentru literatura SF.

Această povestire a constituit sursa de inspirație pentru celebrul film al lui Stanley Kubrick  „2001 - o odisee spațială”.


https://c1.staticflickr.com/9/8490/8196167673_21739c3333_z.jpg

Când veți mai vedea luna plină sus, la miazăzi, priviți-i marginea din dreapta cu atenție și lăsați-vă ochii să urce de-a lungul curburii. Undeva,, prin dreptul orei două, dacă asemuim discul selenar cu cadranul unui ceas, veți observa un oval întunecat. E câmpia cea mare, una dintre cele mai impresionante câmpii de pe Lună, cunoscută sub numele de Mare Crisium - Marea Crizelor. Cu un diametru de  26o de mile și înconjurată aproape în întregime de un inel de munți impunători, această câmpie nu mai fusese explorată până la sosirea noastră acolo, în vara târzie a anului 1996.

Eu eram geologul ce conducea grupul însărcinat cu prospectarea regiunii de sud a Mării Crizelor. Traversaserăm 100 mile într-o săptămână, ocolind pe la poalele munților într-un autotractor presurizat. Călătoria noastră începuse odată cu răsăritul molcom al Lunii și mai era încă aproape o săptămână terestră înainte de căderea nopții. Nu aveam cum să ne săturăm de acei munți incredibili, cu mult mai colțuroși decât blândele înălțimi ale Pământului. Și nu aveam habar, în vreme ce dădeam ocol promontoriilor, ce splendori se vor înfățișa în fața noastră.

De câteva ori pe zi părăseam vehiculul, în costumele noastre spațiale, în căutarea unor minerale prețioase. Ne orientam după timpul terestru și exact la ora 22,oo transmiteam ultimul mesaj radio către bază, la 500 mile depărtare, înainte de a socoti ziua încheiată. Afară, stâncile încă mai ardeau sub razele soarelui aproape vertical dar, în următoarele opt ore, pentru noi era doar noapte.

Era rândul meu să pregătesc micul dejun în colțul cabinei principale ce servea de bucătărie. Îmi amintesc momentul atât de bine, după toți anii aceștia, fiindcă tocmai ascultasem, pe unde scurte, un post de radio ce transmitea una din melodiile mele preferate, vechiul cântec galez „David of the White Rock”. Pilotul nostru ieșise deja afară, în costumul lui spațial, pentru a cerceta roțile vehiculului. Adjunctul meu, Louis Garnett, era în față, sus, la pupitrul de comandă, unde făcea în jurnalul de bord câteva însemnări întârziate despre evenimentele zilei precedente.

În timp ce stăteam lângă tigaie, așteptând cârnăciorii să se rumenească, mi-am lăsat privirea să rătăcească alene peste pereții munților, înalți de 10.000. picioare, ce acopereau întregul orizont de la miazăzi. Poalele munților, chiar și ale celui mai apropiat, erau ascunse vederii de suprafața adânc curbată a câmpiei, căci Luna e o lume foarte mică, și de unde mă aflam eu orizontul era doar la două mile depărtare. Lumina soarelui se năpustea asupra acelor bastioane cu o intensitate ce-ți rănea ochii, și totuși, deasupra lor stelele străluceau mereu la fel, pe un cer mai negru decât miezul nopții, iarna, pe Pământ.

Privirea mea surprinse apoi un licăr metalic sus, pe creasta unui grandios promontoriu. Era un punct luminos, fără dimensiuni, de parcă unul din acele piscuri nemiloase și-ar fi scos ghearele și ar fi smuls o stea de pe cer, și am presupus că suprafașa netedă a vreunei stânci îmi heliografia soarele direct în față. Curios să aflu ce fel de stâncă poate străluci atât de puternic acolo sus, m-am urcat în turela de observație și am răsucit telescopul nostru de patru incii spre sursa de lumină.

Priveliștea nu făcu decât să-mi ațâțe curiozitatea. Oricare ar fi fost obiectul ce capta lumina soarelui era prea mic pentru a-i putea stabili identitatea, și totuși avea o simetrie abia perceptibilă, iar înălțimea pe care se afla așezat era neobișnuit de plată. Am contemplat o vreme îndelungată acea enigmă scânteietoare până când, brusc, mirosul de ars venit dinspre bucătărie mă anunță că delicatesele noastre pentru micul dejun făcuseră în zadar călătoria de 250.000. mile.

Toată dimineața aceea ne-am contrazis asupra drumului pe care trebuia să-l urmăm de-a curmezișul Mării Crizelor. Era absolut sigur,afirmau cei doi însoțitori, că niciodată nu existase vreo formă de viață inteligentă pe Lună. Știam asta la fel de bine ca orișicare, dar există momente când un om de știință nu trebuie să se teamă că se face de râs. „Eu urc acolo, am zis în cele din urmă, măcar pentru liniștea mea sufletească, dacă nu pentru altceva”.

„Dacă nu-ți frângi gâtul, spuse Garnett, vei fi calul de bătaie al întregii expediții când ne vom întoarce la bază”.

Ne-am culcat devreme în noaptea aceea, după ce exploraserăm terenul pe o rază de jumătate de milă în jurul promontoriului. Garnett avea să mă însoțească a doua zi dimineață; pilotul nostru se arătă mai mult decât bucuros când află că rămâne pe loc pentru a avea grijă de autotractor.

La primă vedere, stâncile acelea păreau imposibil de escaladat dar, pentru cel care știe ce înseamnă altitudinea, urcușul este ușor într-o lume în care greutățile reprezintă doar o șesime din valoarea lor terestră. Am făcut prima oprire pe o terasă întinsă, la vreo 4.000. picioare deasupra câmpiei, de unde încă mai vedeam autotractorul ca pe o minusculă insectă din metal, departe, jos, la poalele stâncii.

În interiorul costumelor spațiale era o răcoare plăcută, blocurile de răcire luptându-se cu soarele cumplit și îndepărtând căldura trupurilor noastre. Garnett credea probabil că acestea erau cele mai mari potcoave de cai morți după care se umblase vreodată, iar eu aproape că-i dădeam dreptate. Dar bucuria de a urca, cunoașterea faptului că nimeni nu mai pusese piciorul acolo până atunci, îmi ofereau toată răsplata de care aveam nevoie.

În cele din urmă ajunserăm la un perete de stâncă ce se aplatiza la vreo 50 de picioare deasupra capetelor noastre. Acolo sus, pe platou, trebuia să fie obiectul care mă făcuse să străbat aceste pustietăți. Aproape sigur că nu era altceva decât un bloc de piatră despicat, cu secole în urmă, de un meteorit, fețele sale plane rămânând încă proaspete și strălucitoare în această tăcere incoruptibilă, neschimbătoare.

Peretele era neted ca-n palmă, nu aveai de ce te agăța, așa că am fost nevoiți să folosim o ancoră și multă frânghie. Am făcut vânt ancorei, care s-a prins bine de marginea platoului la a treia încercare, și am început să urc primul pe frânghie lăsându-l pe Garnett în urma mea. Chiar și în costum spațial cântăream doar 40 livre acolo, drept care m-am cățărat aproape în mâini. Ajuns la margine, i-am făcut semn însoțitorului meu; apoi m-am ridicat deasupra și am rămas în picioare, privind înainte.

Trebuie să înțelegeți că, până în acest moment, fusesem convins aproape sută la sută că acolo nu puteam găsi nimic ciudat sau neobișnuit. Aproape, dar nu întru totul; tocmai acea îndoială obsedantă mă împinsese de la spate. Ei, acum nu mai era o îndoială, dar obsesia de-abia începea să-și spună cuvântul.

Mă aflam pe un platou lat de circa 100 picioare. Fusese nivelat pentru a susține o structură scânteietoare, aproximativ piramidală, de două ori mai înaltă decât un stat de om, fixată în piatră ca un uriaș giuvaer cu multe fețe.

Am simțit o mare ușurare. Poate că, până la urmă, existase o civilizație selenară - iar eu eram primul care o descoperea.

Rațiunea începu să pună întrebări. Ce era aceasta - o construcție, un altar sau ceva pentru care în limba mea nu exista nici un nume ? Dacă era o construcție, de ce fusese înălțată într-un loc atât de straniu și inaccesibil ? Am pășit înainte pentru a cerceta obiectul mai îndeaproape, dar un simț al prevederii abia deslușit mă împiedică să mă apropii prea mult.

Apoi am observat ceva care-mi făcu pielea ca de găină. Stratul de praf cosmic de pe platou, adânc de câțiva inci, se sfârșea brusc într-un cerc larg ce înconjura piramida, protejată parcă de un zid invizibil. Am cules de pe jos un fragment de rocă și l-am aruncat ușor spre strălucitoarea enigmă. Pietricica păru că lovește o suprafață emisferică netedă și alunecă ușor la pământ.

Mi-am dat seama că obiectul pe care-l priveam nu putea fi comparat cu nimic din ceea ce  constituia îndelungata istorie a rasei mele. Aceasta nu era o construcție, ci o mașinărie ce se apăra cu niște forțe care sfidaseră eternitatea.

M-am întors apoi spre Garnett, care acum stătea nemișcat alături de mine. Părea că uitase de prezența mea, așa că, nedorind să-l tulbur, am pășit spre marginea stâncii încercând să-mi pun gândurile în ordine. Deși la început emoția descoperirii mă fpcuse să cred că această neașteptată arătare de cristal era opera vreunui neam ce aparținea trecutului îndepărtat al Lunii, credința că era tot atât de străină acolo pe cât eram eu însumi puse brusc stăpânire pe mine. Nici o civilizație selenară, oricare i-ar fi fost destinul, n-ar fi putut lăsa vreun semn, cât de mic, al existenței ei.

Ne-au trebuit 20 de ani, folosind puterea sălbatică a energiei atomice, să spargem acel scut invizibil și să ajungem la mașinăria din interiorul acelor pereți de cristal Mecanismele piramidei - dacă într-adevăr sunt mecanisme - aparțin unei tehnologii ce se află departe, dincolo de orizontul nostru, tehnologiei forțelor parafizice poate.

Grosimea prafului meteoritic de pe platou ne-a permis să calculăm vârsta mașinăriei. Fusese amplasată acolo, pe muntele ei, înainte ca viața să apară din mările Pământului. Când lumea noastră avea jumătate din vârsta pe care o are acum, ceva a pornit dinspre stele, a străbătut în grabă sistemul solar, a lăsat acest semn al trecerii sale și și-a continuat drumul mai departe. Pâmă în clipa în care am distrus-o, acea mașinărie încă mai îndeplinea dorința constructorilor ei. În ceea ce privește acea dorință, iată ce cred eu:

Cu mult timp în urmă, în mijlocul sutelor, miilor, milioanelor de stele ce se roteau în cercul Căii Lactee, alte neamuri din lumile altor sori au urcat și depășit înălțimile progresului științific atinse de noi. Gândiți-vă la asrfel de civilizații, în amurgul stins al Creației, stăpânii unui univers atât de tânăr că viața, apăruse, deocamdată, doar în câteva lumi. Lor le aparținea singurătatea zeilor ce priveau înainte, prin infinit, negăsind cui să-și împărtășească gândurile.

Ele trebuie să fi cercetat mănunchiurile de stele, așa cum am cercetat noi planetele. Pretutindeni erau numai lumi pustii sau pline de lucruri lipsite de rațiune. La fel era și pământul nostru, fumul falnicilor vulcani încă mânjind albastrul cerului, când acea primă navă a popoarelor aurorei a apărut alunecând ușor, din abisul de dincolo de Pluto. A trecut pe lângă lumile înghețate din exterior, știind că viața nu putea juca nici un rol în destinele lor, și a poposit printre planetele din interior, ce se încălzeau în jurul focului solar.

Acei hoinari trebuie să fi privit îndelung Pământul, rotindu-se fără gtijă în zona îngustă dintre foc și gheață, și să fi ghicit că aceasta era cel mai iubit dintre copiii Soarelui. Aici, în îndepărtatul viitor, avea să existe o inteligență, dar în fața hoinarilor mai stăteau încă nenumărate stele, și s-ar fi putut să nu mai vină pe acest drum niciodată.

Așa că au lăsat o santinelă, una din milioanele pe care le-au presărat de-a lungul universului, ca să vegheze toate lumile ce promiteau viață. Era un far ce veacuri la rând asemnalat, răbdător, că nimeni nu l-a descoperit încă.

Poate că încelegeți acum de ce piramida aceea de cristal a fost înălțată pe Lună și nu pe Pământ. Pe constructorii ei nu-i preocupau semințiile ce încă se mai luptau să scape de sălbăticie. Îi interesa civilizația noastră numai dacă ne dovedeam capacitatea de a supraviețui - răspunzând provocării căreia toate rasele inteligente trebuie să-i răspundă, mai curând sau mai târziu, și străbătând spațiul cosmic pentru a evada din leagănul nostru.

Odată trecut acest test, pentru noi era numai o problemă de timp înainte de a găsi piramida și a o deschide cu forța. Acum semnalele ei au încetat, iar cei care o au în grijă își vor îndrepta gândurile spre Pământ.Poate că doresc să ajute civilizația noastră aflată de-abia la început. Dar probabil, că sunt și foarte, foarte bătrâni și bătrânii adesea sunt nesăbuit de geloși pe cei tineri.

Acum nu mă mai pot uita la Calea Lactee fără să mă întreb care din norii aceia troieniți de stele își trimiteamisarii spre Pământ. Noi am declanșat alarma și nu avem altceva de făcut decât să așteptăm.

Și nu cred că va trebui să așteptăm prea mult.


Traducerea: Petru Iamandi



http://static.rogerebert.com/uploads/movie/movie_poster/2001-a-space-odyssey-1968/large_xA2zu0rqECkGIvgtzA3xXtQ24YC.jpg





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu