Marguerite Yourcenar 1903 - 1987
Marguerite Yourcenar a fost o romancieră și eseistă franceză, născută în Belgia - Bruxelles.
A fost câștigătoarea premiului Femina (1968) și a Premiului Erasmus (1983). În 1979 devine membră a Academiei Regale de Limba și Literatura Franceză din Belgia iar în 1980 este prima femeie care devine Membră a Academiei Franceze, ocupând fotoliul 3 (vă amintiți, Academia Franceză înființată de Cardinalul de Richelieu în 1635 - are 40 de fotolii și membrii ei sunt numiți „Nemuritorii”). În 1982 devine membră a Academiei Americane de Arte și Litere.
Mama ei a decedat la câteva luni după nașterea ei și ea a fost crescută de bunicii paterni, în Franța.
Debutează în 1921 cu un poem intitulat „Grădina Himerelor” - inspirat din legenda lui Icar, volum pe care i l-a finanțat tatăl ei.
În 1929 apare volumul Alexis . Lucrează apoi la traducerea câtorva opere ale Virginiei Woolf.
În 1951 publică, în Franța, romanul MEMORIILE LUI HADRIAN - este romanul care a consacrat-o și a avut un imens succes de public și de critică încă de la apariția lui. Marguerite a scris la acest roman - cu mici întreruperi - 10 ani . În acest roman, Marguerite Yourcenar a recreat viața și moartea Împăratului roman Hadrian care-i scrie o lungă scrisoare lui Marcus Aurelius, o alta lui Antoninus Pius și aceste scrisori cuprind meditațiile sale asupra trecutului, reflecții asupra victoriilor dar și a eșecurilor sale, filozofia sa precum și iubirea sa pentru Antinous.
După 1939 se mută în Statele Unite.
Moare în 1987 la vârsta de 84 de ani în Maine - S.U.A.
Nuvela „Cum a fost salvat Wang-Fo” face parte din culegerea de povestiri scurte ”Nuvele orientale” publicată în 1936 și transpusă și pe marele ecran în 1938 de Rene Laloux.
Dintre numeroasele sale nuvele, au fost traduse și în limba română: Alexis; Obolul visului; Povestiri orientale; Lovitura de grație; Piatra filosofală; Mishima sau viziunea Vidului; Ca o apă care curge.
Ca să închei într-o „franceză” - căci ei sunt mari amatori de butade , am să spun că se povestește că atunci când a ajuns membru al Academiei Franceze, au trebuit schimbate câteva mici detalii de...administrație și...se spune că a trebuit să se construiască o...toaletă pentru doamne iar pe ușă au scris pentru a indica direcțiile : DOMNI / MARGUERITE YOURCENAR.
sursă: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_membrilor_Academiei_Franceze
Ling nu se născuse să bată drumurile alături de un bătrân care lua în stăpânire aurora și atrăgea apusul. Tatăl său fusese comerciant de aur; mama sa fusese singurul copil al unui negustor de jad care îi lăsase moștenire bunurile sale, blestemând-o că nu a fost băiat. Ling crescuse într-o casă din care averea alunga riscurile. Această existență ocrotită cu grijă îl făcuse timid: se temea de insecte, de tunet și de chipul morților. Când împlini cincisprezece ani, tatăl său îi alesese o soție foarte frumoasă, căci gândul la fericirea neîndoielnică a fiului său îl consola de a fi ajuns la vârsta când noaptea e făcută să dormi. Soția lui Ling era firavă ca o trestie, copilăroasă ca laptele, dulce ca saliva, sărată ca lacrimile. După nuntă, părinții lui Ling împinseră discreția până la moarte și fiul lor rămase singur în casa zugrăvită în cinabru, în compania tinerei sale soții, care surâdea mereu, și a unui prun care făcea flori roz în fiecare primăvară. Ling o iubea pe această femeie cu suflet deschis cum ai iubi o oglindă care nu s-ar aburi, un talisman care te-ar proteja mereu. Frecventa casele de ceai ca să fie la modă și favoriza cu moderație pe acrobați și pe dansatoare.
Într-o noapte, într-o tavernă, îl avu tovarăș de masă pe Wang-Fo. Bătrânul băuse pentru a fi în stare să picteze mai bine un bețiv: capul îi atârna într-o parte, ca și cum s-ar fi străduit să măsoare distanța dintre mână și ceașcă. Alcoolul dezlegă limba acestui artizan tăcut, și Wang vorbea în seara aceea ca și cum tăcerea ar fi fost un perete și cuvintele culori menite să-l acopere. Datorită lui, Ling descoperi frumusețea chipurilor de bețivi învăluite în aburul băuturilor calde, strălucirea cafenie a cărnurilor linse inegal de limbile focului și rozul încântător al petelor de vin îmbibând fețele de masă ca niște petale ofilite. O rafală de vânt sparse fereastra; ploaia pătrunse în cameră. Wang-Fo se aplecă pentru a-l face pe Ling să admire dâra lividă a fulgerului și lui Ling, fermecat, încetă să-i mai fie frică de furtună.
Ling plăti și pentru bătrânul pictor: pentru că Wang-Fo nu avea nici bani, nici gazdă, îi oferi smerit un adăpost. Făcură drumul împreună; Ling avea o lanternă; lumina ei proiecta în bălți focuri surprinzătoare. În seara aceea Ling află cu stupoare că pereții casei sale nu erau nici roșii, așa cum crezuse, ci aveau culoarea portocalei gata să putrezească. În curte, Wang-Fo observă forma delicată a unui arbust, căruia nimeni nu-i dăduse atenție până atunci, și îl compară cu o femeie tânără care-și usucă părul. În coridor, el urmări cu încântare mersul șovăitor al unei furnici pe lângă crăpăturile peretelui, și oroarea lui Ling față de aceste insecte dispăru. Atunci, înțelegând că Wang-Fo venise să-i aducă în dar un suflet și o nouă simțire, Ling îl culcă cu respect pe bătrân în camera în care muriseră tatăl și mama sa.
De ani de zile Wang-Fo voia să facă portretul unei prințese de odinioară cântând din lăută sub o salcie. Nici o femeie nu fusese destul de ireală ca să-i fie model, dar Ling putea s-o facă pentru că nu era femeie. Apoi Wang-Fo vru să picteze un tânăr trăgând cu arcul lângă tulpina unui cedru uriaș. Nici un bărbat tânăr nu era destul de ireal ca să-i servească drept model, dar Ling o puse să pozeze pe soția sa, sub prunul din grădină. Apoi, Wang-Fo o pictă în costum de zână printre norii apusului, și tânăra femeie plânse căci avea o presimțire de moarte. De când Ling îi prefera portretele pe care i le făcuse Wang-Fo, chipul i se ofilea ca o floare bătută de vântul cald și de ploile de vară. Într-o dimineață, au găsit-o spânzurată de ramurile prunului roz: capetele eșarfei care o sugrumaseră îi fluturau prin păr; părea și mai zveltă ca de obicei, și pură ca frumoasele celebrate de poeții de odinioară. Wang-Fo o pictă pentru cea din urmă oară, căci îi plăcea nuanța aceea de verde care acoperă chipurile morților. Discipolul său Ling fărâmița culorile și această îndeletnicire cerea atâta îndemnare încât el uită să verse lacrimi.
Ling își vându rând pe rând sclavii, iazurile și peștii din fântână pentru a-i procura maestrului borcane cu cerneală purpurie care venea din Occident. Când casa fu goală, o părăsiră, și Ling trase după el ușa trecutului. Wang-Fo era sătul de oraș unde chipurile nu mai aveau să-l învețe nici un secret al urâțeniei și al frumuseții, și maestrul și discipolul vagabondară împreună pe drumurile din regatul lui Han.
Reputația lor era cunoscută în sate, în cetăți, sub acoperișul templelor unde pelerinii frământați se refugiau la apusul soarelui. Se spunea că Wang-Fo avea puterea să-și însuflețească picturile printr-o ultimă tuță de culoare pe care o adăuga în ochii lor. Fermierii veneau să-l implore să le picteze un câine de pază și nobilii voiau portrete de soldați. Preoții îl cinsteau pe Wang-Fo ca pe un înțelept; poporul se temea de el ca de un vrăjitor. Wang se bucura de această diversitate de opinii care îi permiteau să studieze în jurul său expresii ale recunoștinței, ale fricii sau ale venerației.
Ling cerșea de mâncare, veghea somnul maestrului și profita de contemplațiile sale ca să-i maseze picioarele. Dis-de-dimineață, când bătrânul încă dormea, el pleca să surprindă peisaje confuze, ascunse în spatele pâlcurilor de stuf. Seara, când maestrul , descurajat, își arunca pensulele jos, el le ridica. Când Wang-Fo era trist și vorbea de vârsta sa înaintată, Ling âi arăta surâzând trunchiul solid al unuis stejar bătrân; când Wang era vesel și spunea glime, Ling se prefăcea smerit că-l ascultă.
Într-o zi, la apusul soarelui, ajunseră în suburbiile orașului imperial, și Ling căută pentru Wang-Fo un han în care să-și petreacă noaptea. Bătrânul se acoperi cu zdrențe și Ling se culcă lângă el ca să-l încălzească, asta pentru că primăvara abia sosise și pământul bătătorit era încă înghețat. În zori, pe coridoarele hanului răsunară pași grei; se auziră șușotelile înspăimântate ale gazdei și ordine strigate într-o limbă grosolană. Ling tresări amintindu-și că în ajun furase o prăjitură de orez pentru masa maestrului. Neîndoindu-se că vin să-l aresteze, el se întrebă cine îl va ajuta a doua zi pe Wang-Fo să treacă vadul fluviului următor.
Soldații intrară cu lanterne. Lumina care trecea prin hârtia împestrițată răspândea licăriri roșii sau albastre pe căștile lor de piele. Coarda unui arc li se mișca pe umăr, iar cei mai sângeroși scoaseră deodată răcnete nemotivate. Cu brutalitate, îl apucară de ceafă pe Wang-Fo care nu putu să nu observe că mânecile nu se asortau cu culoarea mantalelor.
Sprijinit de discipolul său, Wang - Fo îi urmă pe soldați, împiedicându-se de-a lungul drumurilor denivelate. Îmbulzindu-se, trecătorii își băteau joc de cei doi criminali care erau ridicați, fără îndoială, pentru a fi decapitați. La toate întrebările lui Wang soldații răspundeau printr-o strâmbătură crâncenă. Mâinile legate fedeleș îl dureau, și Ling, disperat, își privea maestrul surâzând, ceea ce reprezenta pentru el un mod mai delicat de a plânge.
Ajunseră în pragul palatului imperial ale cărui ziduri violete se înălțau în plină zi ca o panglică de crepuscul. Soldații îl puseră pe Wang-Fo să străbată o mulțime de săli pătrate sau circulare a căror formă simboliza anotimpurile, punctele cardinale, bărbatul și femeia, longevitatea și prerogativele puterii. Ușile se învârteau scoțând un sunet melodios și succesiunea lor era astfel concepută, încât auzeai toată gama străbătând palatul de la Est la Vest. Totul se concentra pentru a sugera ideea unei puteri și a unei subtilități supraomenești și se simțea că cele mai neînsemnate ordine rostite aici trebuiau să fie definitive și înspăimântătoare ca înțelepciunea strămoșilor. În cele din urmă, aerul se rarefie; tăcerea deveni atât de profundă, încât nici un condamnat nu ar fi îndrăznit să strige. Un eunuc ridică un tapet; soldații tremurară ca muierile și mica gardă intră în sala unde domnea Fiul Cerului.
Era o sală fără pereți, susținută de coloane groase de piatră albastră. De cealaltă parte a fusurilor de marmură se întindea o grădină și fiecare floare din boschetele sale aparținea unei specii rare aduse de dincolo de ocean. Dar nici una nu avea miros, de teamă să nu fie tulburate cu parfumuri îmbătătoare meditațiile Dragonului Ceresc. Din respect pentru tăcerea în care i se scăldau gândurile, în incintă nu fusese adusă nici o pasăre și fuseseră alungate până și albinele. Un zid uriaș despărțea grădina de restul lumii pentru ca vântul care bate pe lângă câinii morți și pe lângă cadavrele de pe câmpurile de bătaie să nu ajungă să atingă mâneca Împăratului.
Stăpânul Ceresc stătea pe un tron de jad și mâinile îi erau ridate ca ale unui bătrân, cu toate că de-abia împlinise 20 de ani. Chimonoul lui era albastru pentru a simboliza iarna și verde pentru a aminti de primăvară. Fața îi era frumoasă dar de nepătruns, ca o oglindă așezată prea sus și care nu reflectă decât stelele și cerul implacabil. În dreapta sa stătea Ministrul Plăcerilor Perfecte și la stânga, Consilierul Frământărilor Juste. Cum curtenii săi, așezați la baza coloanelor, își ciuleau urechile pentru a auzi și cel mai neînsemnat cuvânt rostit, el își luase obiceiul să vorbească mereu în șoaptă.
- Dragon Ceresc, spuse Wang-Fo prosternându-se, sunt bătrân, sunt sărac, sunt sleit. Tu ești ca vara; eu sunt ca iarna. Tu ai Zece Mii de Vieți; eu nu mai am decât una care e pe sfârșite. Ce ți-am făcut ? Mi-au legat mâinile care nu ți-au făcut rău niciodată.
- Mă întrebi ce rău mi-ai făcut, bătrâne Wang-Fo ? spuse Împăratul.
Vocea lui era atât de melodioasă, încât te făcea să plângi. Își ridică mâna dreaptă, pe care reflexele podelei de jad o făceau să pară verde-albăstruie ca o plantă subacvatică, și Wang-Fo, fermecat de lungimea degetelor subțiri, căută în amintirile sale dacă nu făcuse Împăratului sau ascendenților săi un portret mediocru pentru care ar merita moartea. Dar era puțin probabil, căci până acum Wang-Fo frecventase rar curtea împăraților, preferând colibele fermierilor sau, în oraș, periferiile curtezanelor și tavernele de pe cheiuri în care se certau hamalii.
- Mă întrebi ce mi-ai făcut, bătrâne Wang-Fo ?, continuă Împăratul, aplecându-și gâtul subțire spre bărbatul bătrân care-l asculta. Am să-ți spun. Dar, cum veninul altuia nu se poate strecura în noi decât prin cele nouă uși, pentru a te pune în fața greșelilor tale trebuie să te plimb prin coridoarele memoriei mele ca să-ți povestesc toată viața mea. Tatăl meu a strâns o colecție din picturile tale în cea mai tainică încăpere a palatului, căci era de părere că personajele din tablouri trebuie să fie ascunse privirii necunoscătorilor care nu-și pot pleca ochii în fața lor. În aceste încăperi am fost crescut, bătrâne Wang-Fo, căci în jurul meu s-a țesut singurătatea pentru a mi se permite să cresc. Pentru a-mi feri puritatea de pata sufletelor omenești, a fost îndepărtată de mine droaia agitată a supușilor mei viitori și nimănui nu-i era permis să treacă prin fața ușii mele de teamă că umbra acelui bărbat sau acelei femei să nu ajungă până la mine. Cei câțiva servitori bătrâni care mi-au fost încredințați se arătau cât mai puțin cu putință; orele se scurgeau în cerc; culorile picturilor tale se înviorau în zori și păleau la amiază. Noaptea, când nu puteam să dorm, le priveam, și timp de zece ani le-am privit în fiecare noapte. Ziua, așezat pe un covor al cărui desen îl știam pe dinafară, odihnindu-mi palmele pe genunchii de mătase galbenă, visa la bucuriile pe care mi le va aduce viitorul. Îmi imaginam lumea, șara lui Han în mijlocul ei, aidoma șesului monoton și săpat al mâinii brăzdate de liniile fatale ale celor Cinci Fluvii. De jur-împrejur, marea în care se nășteau monștri și în depărtare, munții care sprijină cerul. Și, ca să-mi vin în ajutor în a-mi închipui toate astea, mă foloseam de tablourile tale. M-ai făcut să cred că marea seamănă cu întinsul nemărginit al apelor pictate pe pânzele tale, atât de albastră, încât o piatră care ar cădea în ea nu ar putea decât să se transforme în safir, că femeile se deschid și se închid ca florile, asemănătoare creaturilor ce se înalță, împinse de vânt, în aleile grădinilor tale și că tinerii războinici cu talia subțire care păzesc fortărețele frontierelor erau ei înșiși săgeți ce-ți pot străpunge inima. La 16 ani am văzut redeschizându-se porțile care mă separaseră de lume; am urcat pe terasa palatului ca să privesc norii, dar erau mai puțin frumoși decât cei ai apusurilor tale. Am chemat litiera: zdruncinat pe drumuri cărora nu le cunoscusem nici noroiul, nici pietrele, am străbătut provinciile Imperiului fără să găsesc grădinile tale pline de femei semănând cu licuricii, femeile tale al căror corp era el însuși o grădină. Pietricelele țărmurilor m-au dezgustat de oceane; sângele condamnaților este mai puțin roșu decât grenada zugrăvită pe pânzele tale; pleava satelor mă împiedică să văd frumusețea orezăriilor; carnea femeilor îmi repugnă ca și carnea moartă atârnată în cârligele măcelarilor, și râsul gros al soldaților mei îmi răscolește inima. M-ai mințit Wang-Fo, bătrâne impostor: lumea nu este decât o grămadă de pete confuze, aruncate la întâmplare de un pictor fără simțire, șterse neîncetat de lacrimile noastre. Regatul lui Han nu este cel mai frumos dintre regate, și eu nu sunt Împăratul. Singurul imperiu asupra căruia merită să domnești este cel în care pătrunzi, bătrâne Wang-Fo, pe drumul celor O Mie de Curbe și al celor Zece Mii de Culori. Numai tu domnești în pace peste munți acoperiți cu zăpadă ce nu se poate topi și peste câmpuri de narcise ce nu se ofilesc. Și iată de ce, Wang-Fo, m-am gândit ce pedeapsă să-ți fie ție dată, ale cărui vrăjitorii m-au cârbit de ceea ce am și mi-au stârnit dorința de ceea ce nu voi avea. Și ca să te închid în singura temniță din care nu poți ieși, am hotărât să ți se ardă ochii, pentru că ochii tăi, Wang-Fo, sunt cele două porți magice care-ți deschid regatul. Și pentru că mâinile tale sunt cele două căi cu zece ramificații care te conduc în inima imperiului tău, am hotărât să ți se taie mâinile. M-ai înțeles, bătrâne Wang-Fo ?
Auzind această sentință, discipolul Ling smulse de la centură un cuțit știrbit și se năpusti asupra Împăratului. Doi soldați îl prinseră. Fiul Cerului surâse și adăugă cu un suspin:
- Și te urăsc, bătrâne Wang-Fo, pentru că ai știut să te faci iubit. Omorâți-l pe câinele ăsta !
Ling sări înainte pentru ca sângele său să nu păteze chimonoul maestrului. Unul din soldați ridică sabia, și capul lui Ling se desprinse de trup ca o floare secerată. Servitorii strânseră rămășițele, și Wang-Fo, disperat, admiră frumoasa pată stacojie lăsată de sângele discipolului său pe pavajul de piatră verde.
Împăratul făcu un semn și doi eunuci acoperiră ochii lui Wang-Fo.
- Ascultă, bătrâne Wang-Fo, spuse Împăratul, și șterge-ți lacrimile, căci nu-i momentul să plângi. Ochii trebuie să-ți rămână senini pentru ca puțina lumină care le mai rămâne să nu fie tulburată de lacrimile tale. Nu numai din ură îți doresc moartea: nu numai din cruzime vreau să te văd suferind. Am alte planuri, Wang-Fo. Am în colecția mea de opere o pictură admirabilă în care munții, estuarul fluviilor și marea se reflectă, fără îndoială, infinit micșorate, dar cu o evidență care o depășește pe aceea a obiectelor însele, ca figurile care se oglindesc pe pereții unei sfere. Dar această pictură este neterminată, Wang-Fo, și capodopera ta este în stadiul de eboșă. Fără îndoială, în clipa în care pictai, așezat într-o vale singuratică, ai observat o pasăre care zboară sau un copil care urmărește această pasăre. Și ciocul păsării sau obrajii copilului te-au făcut să uiți pleoapele albastre valurilor. Nu ai terminat ciucurii din mantoul mării, nici pletele algelor de pe pietre. Wang-Fo, vreau să-ți dedici orele de lumină care-ți mai rămân ca să termini acest tablou ce va cuprinde astfel ultimele secrete adunate într-o viață întreagă. Nici o îndoială că mâinile tale, atât de aproape să cadă, nu vortremura pe pânza de mătase, și infinitul își va inunda opera prin hașurile nefericirii. Și fără îndoială că ochii tăi, atât de aproape de moarte, nu vor descoperi relații la limita simțurilor omenești. Ăsta e planul meu, bătrâne Wang-Fo, și pot să te oblig să-l desăvârșești. Dacă vei refuza, înainte de a-ți scoate ochii, voi pune să fie arse toate operele tale, și atunci vei semăna cu un părinte căruia i-au fost masacrați fiii și distruse speranțele de viitor. Da, dacă vrei, apreciază mai degrabă că cest ultim ordin nu este decât expresia bunătății mele, căci știu că pânza este singura iubită pe care ai mângâiat-o vreodată. Și a-ți oferi pensule, culori și cerneală pentru a-ți trăi cele din urmă ore înseamnă a primi pomana unei fecioare a bucuriei dăruită unui bărbat ce va fi condamnat la moarte.
La un semn din degetul mic al Împăratului, cei doi eunuci aduseră cu respect tabloul neterminat unde Wang-Fo desenase chipul mării și al cerului. Wang - Fo își șterse lacrimile și surâse, căci schița aceasta mică îi amintea de tinerețe. Totul exprima o prospețime a sufletului la care Wang-Fo nu mai putea aspira, dar îi lipsea ceva, căci atunci când Wang-Fo îl pictase nu contemplase îndeajuns munții, nici stâncile scălându-și în mare coastele goale, și nu fusese destul de emoționat de tristețea apusului. Wang-Fo alese una din pensulele pe care i-o întinse un sclav și începu să întindă pe marea neterminată abundente scurgeri albastre. Un eunuc ghemuit la picioarele sale amesteca culorile; o făcea destul de prost și Wang-Fo îl regretă pe discipolul său Ling.
Wang începu să picteze cu roz aripa unui nor așezat pe un munte. Apoi adăugă pe suprafața mării râuri mici care nu făceau decât să sporească sentimentul liniștii sale. Podeaua de jad devenea tot mai umedă, dar Wang-Fo, absorbit de pictură, nu-și dădu seama că lucrează cu picioarele în apă.
Bărcuța delicată, reliefată de tușele de pensulă ale pictorului, ocupa acum tot prim-planul sulului de mătase. Zgomotul cadențat al ramelor se ridică deodată în depărtare, iute și viu ca o bătaie de aripă. Zgomotul se apropie, umplu ușor toată sala, apoi încetă, și picăturile tremurau, imobile, suspendate de vâslele luntrașului. De multă vreme fierul roșu pregătit pentru ochii lui Wang se stinsese în jarul călăului. Curtenii, înțepeniți de uzanțe, se ridicau pe vârful picioarelor în apa care le ajungea până la umeri. În sfârșit, apa ajunse până în dreptul inimii imperiale. Tăcerea era atât de profundă, încât se auzeau curgând lacrimi.
Era Ling. Purta chimonoul său vechi de fiecare zi și mâneca dreaptă păstra urmele unei rupturi pe care nu avusese timp s-o coasă de dimineață, înainte de venirea soldaților. În jurul gâtului purta o ciudată eșarfă roșie.
Wang-Fo îi spuse încet, continuând să picteze:
- Te credeam mort.
- Trăind dumneata, spuse Ling cu respect, cum aș fi putut muri ?
Și îl ajută pe maestru să urce în barcă. Tavanul de jad se reflecta în apă, astfel încât se părea că Ling navighează într-o peșteră. Galoanele curtenilor înecați se ondulau la suprafață ca șerpii și capul livid al Împăratuluiplutea ca un lotus.
- Privește, discipol al meu, spuse Wang-Fo cu melancolie. Nefericiții ăștia vor pieri, dacă nu au pierit deja. Nu bănuiam să fie atâta apă în mare încât să înece un Împărat. Ce-i de făcut ?
- Nu te teme de nimic, Maestre, murmură discipolul. În curând vor fi pe uscat și nu-și vor aminti nici măcar că mâneca le-a fost cândva udă. Împăratul păstra în inimă puțină amărăciune marină. Oamenii ăștia nu sunt făcuți să se piardă într-un tablou.
Apoi adăugă:
- Marea este frumoasă, vântul potrivit, păsările marine își fac cuiburile. Să mergem, Maestre, spre țara de dincolo de valuri.
- Să mergem, spuse bătrânul pictor.
Wang-Fo apucă cârma și Ling se aplecă spre rame. Cadența vâslelor umplu din nou toată sala, fermă și regulată ca bătaia inimii. Nivelul apei scădea imperceptibil în jurul stâncilor uriașe și verticale redevenite coloane. În curând, numai căteva bălți rare străluciră în depresiunile pavajului de jad. Hainele curtenilor erau uscate, dar Împăratul păstra în ciucurii mantalei câteva smocuri de spumă.
Panoul terminat de Wang-Fo era așezat pe o draperie. O barcă ocupa tot prim-planul. Se îndepărtă agale, lăsând în urmă o dâră subțire care se pierdea în marea nemișcată. Chipurile celor doi bărbați așezați în barcă nu se mai distingeau deja. Se zărea încă eșarfa roșie a lui Ling și barba lui Wang-Fo fluturând în vânt.
Pulsația vâslelor slăbi, apoi se stinse înghițită de depărtare. Împăratul, aplecat înainte, cu mâna la ochi privea cum se îndepărtează barca lui Wang, care nu mai era decât o pată ștearsă în paloarea amurgului. Un abur auriu se ridică și se întinse deasupra mării. În sfârșit, barca viră în jurul unei stânci care închidea intrarea nemărginirii; umbra unei faleze căzu peste ea; dâra se șterse de pe suprafașa pustie, și pictorul Wang-Fo împreună cu discipolul său Ling dispărură pentru totdeauna în această mare de jad albastru pe care Wang-Fo tocmai o crease.
traducerea: Ioana Triculescu
