luni, 3 noiembrie 2014

AMIEL - FRAGMENTE DINTR-UN JURNAL INTIM






http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/46/Henri-Frederic_Amiel_1852.jpg

Henri Frédéric Amiel  1821 –  1881


Jurnalul intim al filozofului și criticului elvețian
Henri Frédéric Amiel, publicat postum în 1883, a căpătat un răsunet enorm între anii dintre cele două războaie mondiale.

Recitirea lui justifică mai curând interesul stârnit atunci, decât uitarea relativă în care Jurnalul intim a căzut după această perioadă. Ecou al unei sensibilități și consemnare de idei, jurnalul lui Amiel se înscrie într-un  tip memorialistic pe care mai înainte îl reprezentase Benjamin Constant și care avea să ne dea în secolul XX însemnările lui Kafka sau Pavese. Evenimentele celor peste treizeci de ani în care se desfășoară notațiile constituie un cadru imprecis pentru meditație, autoanaliză și reverie.

Ca și Benjamin Constant, Amiel s-a lovit mereu de consecințele unei chinuitoare abulii. Dar, în timp ce conaționalul lui, cu o jumătate de secol mai în vârstă, a fost mereu tentat să considere universul responsabil de slăbiciunea voinței sale, Amiel se oprește cu amărăciune lucidă asupra neputinței de a decide și alege. Această neputință s-a manifestat în domeniul ideilor, ca și în cel practic.

Filozofia lui Amiel n-a depășit epigonismul post-kantian, a pendulat între umbrele covârșitoare ale lui Hegel și Schelling. În literatură a fost un romantic. Jurnalul însuși e o expresie tipică a prozei romantice, altoite pe luciditatea analitică a culturii franceze. E izbucnirea unei sensibilități omniprezentă în raporturile cu oamenii și cu peisajul. Amiel e autorul  faimoase formule potrivit căreia un peisaj e o stare sufletească. Dar inadaptarea la viață pe care o mărturisesc însemnările nu are poza caracteristică a celui ce se socotește prea bun pentru lume. Autoanaliza funcționează necruțător. Amiel ni se descrie incapabil de a alege între idei, de a se fixa, de a acționa. Sentimentul ratării și al inutilității se accentuează cu trecerea anilor și intensifică tonalitatea pesimistă a paginilor jurnalului.

E de notat că romanticul Amiel s-a dovedit în eseurile lui un critic avizat și lucid al romanticilor francezi pe care i-a judecat cu înțelegere, dar păstrând distanța. E consecința epocii în care a scris - romantismul era de fapt încheiat - dar și a naturii lui duale, elegiace și analitice.



http://www.le-livre.fr/photos/R16/R160118381.jpg



FRAGMENTE  DINTR-UN  JURNAL  INTIM

FFRAGMENTS  D'UN  JOURNAL  INTIM


BERLIN, 16 DECEMBRIE 1847


Bietul meu jurnal intim ! De șapte luni tot aștepți și abia acum, în decembrie, încep să-mi aduc la îndeplinire o hotărâre pe care am luat-o în luna mai. Sau, mai degrabă, bietul de mine ! Nu sunt liber, fiindcă nu am puterea să-mi aduc la îndeplinire voința. Tocmai mi-am recitit notele scrise anul acesta. Totul a fost văzut și revăzut, mi-am spus mie însumi cele mai frumoase lucruri, am întrevăzut cele mai seducătoare perspective, și astăzi iată că am recăzut pradă lenii și am uitat. Nu-mi lipsește inteligența, îmi lipsește caracterul. Când stau de vorbă cu judecătorul meu lăuntric, acesta vede foarte limpede și vorbește cu foarte multă dreptate. Mă înțeleg, dar nu ajung să mă fac ascultat. Și chiar în clipa aceasta simt că-mi face plăcere să-mi descopăr aceste lipsuri și pricinile lor, fără ca în același timp să capăt multă putere asupra lor. Nu sunt liber. Și cine ar putea să fie mai liber decât mine ? Nici un fel de constrângere din afară; pot să-mi petrec vremea  după pofta inimii, sunt stăpân pe țelurile pe care eu însumi le hotărăsc. Și fug de mine însumi săptămâni întregi, luni întregi, mă las în voia capriciilor zilei și pornesc încotro mi se îndreaptă ochii.

Gând cumplit: fiecare își croiește propria soartă.


Indienii spuneau: Soarta nu este un simplu cuvânt, ea este urmarea faptelor săvârșite într-o altă viață. Nici nu-i nevoie să mergem atât de departe. Fiecare viață își croiește propria-i soartă. De ce ești slab ? Pentru că de zece mii de ori ai cedat. Și astfel ai ajuns să fii o jucărie a  împrejurărilor; tu ești obârșia stăpânirii lor asupra ta, nu sunt ele obârșia slăbiciunii tale.


Am lăsat tocmai să se desfășoare înaintea ochilor conștiinței întreaga mea viață de până acum: copilăria, școala, familia, adolescența, călătoriile, distracțiile, îndemnurile, necazurile, satisfacțiile, și binele, și răul. Am încercat să deslușesc care a fost partea firii și care a fost partea libertății; să regăsesc în copil și în tânăr trăsăturile intelectuale ale ființei de astăzi. M-am revăzut în relațiile mele cu lucrurile, cărțile, cu părinții, cu surorile, cu colegii, cu prietenii. Relele împotriva cărora lupt dăinuiesc de multă vreme. E o poveste lungă, pe care va trebui s-o scriu într-o bună zi. Dacă antagonismul este condiția progresului, eu m-am născut ca să fac progrese.


Nu ești liber ? De ce ? Fiindcă nu ești de acord cu tine însuți, fiindcă roșești singur înaintea ta; fiindcă te lași pradă curiozității și dorințelor tale. Ceea ce te costă mai mult este să renunți la curiozitatea ta.


Ești născut ca să fii liber, ca să-ți aduci la îndeplinire ideile, pe deplin și cu mult curaj. Știi bine că aici este pacea. Echilibru, armonie; să știi, să iubești, să voiești; idee, frumusețe, iubire; să trăiești din voința lui Dumnezeu, din viața veșnică; să fii împăcat cu tine însuți, cu soarta ta; știi doar foarte bine, ai recunoscut tu însuți și ai simțit atât de des că aceasta este datoria, ființa, vocația, fericirea ta. Dar, mai prejos de datoria ta obștească, nu ai precizat îndeajuns vocația ta deosebită sau, mai degrabă, n-ai avut încredere prea temeinică în rezultatul la care ajunseseși; te-ai lăsat amăgit. Să renunți la amăgire, să te concentrezi, întreg, în voința ta, într-un gând; aceasta te costă atât de mult...


Să exprimi, să realizezi, să desăvârșești, să creezi: gândul acesta să te călăuzească. Arta, aceasta este. Găsește fiecărui lucru forma lui. Gândirea ta să meargă la concluzia ei, cuvântul să-ți exprime gândirea; încheie-ți frazele, gesturile, lecturile. Jumătăți de gânduri, jumătăți de cuvinte, jumătăți de cunoștințe, triste lucruri. Aceasta înseamnă să repeți, să precizezi, să circumscrii, să epuizezi, sau, altminteri, să renunți la curiozitate. Ordine, energie, perseverență, toate acestea le solicităm de la alții. Pentru viața ta lăuntrică, primejdia care o pândești este risipa. Tu singur pierzi din vedere, te pierzi pe tine și pierzi din vedere și planurile tale, nu găsești nimic mai interesant decât tocmai ceea ce nu te mai interesează. Numai că, dacă te lași în voia lenii acesteia, înseamnă că-i hărăzești o putere și mai mare ispitei; înseamnă să săvârșești un păcat împotriva libertății tale, înseamnă să te lași înlănțuit de viitor. Forța fizică se câștigă numai prin exerciții treptate, susținute și energice. Gradația, energia, continuitatea sunt, deopotrivă, condițiile vieții intelectuale morale...


De unde vine cusurul acesta ciudat de-a o lua mereu pe drumul cel mai lung, de-a prefera ceea ce este mai puțin important unor lucruri mai importante, de-a te îndrepta într-acolo unde este mai puțină nevoie să te duci; de unde vine zelul acesta pentru tot ce este accesoriu și groaza aceasta de-a merge pe linia dreaptă ? De unde vine plăcerea aceasta de-a începe, dintre mai multe scrisori, tocmai pe cea care e mai puțin interesantă; de-a prefera, între mai multe vizite de făcut, pe cea care e mai puțin importantă, și, între mai multe studii, să alegi tocmai pe cel care se află cel mai în afară de calea firească a spiritului; între mai multe cumpărături, s-o faci  mai întâi tocmai pe cea mai puțin urgentă ? Să fie oare numai îndemnul de-a mânca mai întâi din pâinea neagră pe care o ai ? Să fie un rafinament al gustului ? Să fie oare dorința de-a fi cât mai complet, graba de-a te folosi de prilejul care poate să nu se mai înfățișeze, întrucât ceea ce e necesar tot trebuie să vină în cele din urmă ? Frumos zel ! Nu-i mai degrabă un mod de a te sustrage unei datorii, o iscusită șiretenie ca să amâni ceea ce se cade să faci și ceea ce este de obicei lucrul cel mai anevoie de făcut; o viclenie a eu-lui neascultător și leneș ? Sau poate că o lipsă de hotărâre, lipsă de curaj, amânare a strădaniei pentru o altă dată ?


Ultimele două explicații se reduc la una singură și aceasta mi se pare a fi cea adevărată. „Dacă ai câștigat timpul ai câștigat totul”, spun diplomații. Și inima, care e un diplomat atât de fin, face la fel. El nu refuză, amână numai. Amânarea, dacă nu are drept pricină o hotărâre, înseamnă o înfrângere a voinței. Nu lăsa pe mâine decât ceea ce nu este cu putință să faci astăzi...


După ce a cumpănit toate cele de mai sus, inima hotărăște: 1. Drept chezășie, să scrii în fiecare seară în jurnal câteva cuvinte; duminica. privire retrospectivă asupra săptămânii scurse; și, la sfârșitul fiecărui an, privire retrospectivă asupra acestuia. 2. Concluzie pozitivă: să cântăresc bine tot ce trebuie să fac aici, ținând seama de timpul și de mijloacele pe care le am la îndemână. Punctul acesta din urmă va fi reluat și analizat...



8 NOIEMBRIE 1852.


Simțul răspunderii este pentru mine un coșmar nevăzut. Să suferi datorită propriei tale greșeli este un chin damnat, fiindcă ridicolul înveninează suferința și ridicolul cel mai mare este să-ți fie rușine de tine înaintea propriilor tăi ochi. Nu am tărie, nu am energie decât împotriva relelor care vin de afară, dar un rău care nu-și află vindecare, și pe care l-am săvârșit eu însumi, o înstrăinare, pentru întreaga viață, a liniștii mele, a libertății mele, numai gândul acesta mă face să înnebunesc. Îmi ispășesc privilegiul. Și privilegiul meu este să privesc la drama propriei mele vieți, să am conștiința tragi-comediei propriei mele soarte și, mai mult decât atâta, să pătrund chiar taina tragi-comicului, adică să nu-mi pot lua iluziile în serios, să mă văd, ca să spun așa, din sală pe scenă, de dincolo de mormânt în  viață, și să trebuiască să simulez că mă interesează în chip deosebit rolul meu individual, în vreme ce eu trăiesc la tainele poetului care-și bate joc de toți acești agenți atât de importanți, și care știe tot ceea ce ei nu știu. Este o situație bizară și care ajunge să fie crudă, atunci când durerea mă silește să reintru în rolul meu neînsemnat, de care durerea mă leagă în mod autentic și mă înștiințează că mă emancipez prea mult atunci când, după convorbirile mele cu poetul, ajung să mă socotesc scutit de obligația de a-mi relua rolul modest de valet în piesă. Shakespeare a trebuit să încerce adesea acest simțământ, și mi se pare că Hamlet trebuie să-l exprime în vreun loc. Este un fel de
Doppelganger (Alter-ego - germană) curat nemțesc și care lămurește dezgustul pentru viața reală și sila de viața publică, atât de comune gânditorilor Germaniei. Este ca o degradare, o decădere gnostică, atunci când ești silit să-ți strângi aripile de geniu și să te întorci în cochilia ta grosolană de simplu particular. Fără durere, care este sfoara acestui zmeu ce se avântă plin de îndrăzneală în văzduh, sau cordonul ombilical prin care gândul acesta sublim este legat de umanitate, omul s-ar ridica prea repede și prea sus, astfel încât indivizii de elită ar fi pierduți pentru specie, întocmai ca niște baloane care, fără gravitație, nu s-ar mai întoarce din albastrul cerului.

Și atunci, cum sî ne regăsim curajul acțiunii ? Lăsând să revină puțin câte puțin inconștiența, spontaneitatea, instinctul, care te leagă de pământ și care statornicesc binele relativ și utilul.

Crezând într-un mod mai practic în providență, care iartă și îngăduie să îndrepți orice.

Acceptând condiția umană într-un chip mai naiv și mai simplu, temându-te mai puțin de strădanie, calculând mai puțin și nădăjduind mai mult adică, micșorând, cu clarviziune, răspunderea și o dată cu răspunderea timiditatea.

Câștigând deci mai multă experiență prin pagubele suferite și prin învățăminte...





http://www.pseudo-sciences.org/IMG/jpg/297_39-46_2.jpg





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu