vineri, 9 ianuarie 2015

DON QUIJOTE ÎN EST de Octavian Paler (Fragment)





FASCINAȚIA  DEGRADĂRII


Lasă-mă pe mine. Eu sunt pe punctul să mă scutur de orice vanitate, iar Claudia mă învață să mor. Claudia e o infirmieră care s-a atașat de mine când am fost ultima oară la spital și i-am vorbit despre Socrate, de care nu auzise niciodată. Vine, când poate, de la spital și-mi aduce medicamente pe care le arunc pe furiș, ca să n-o jignesc. L-am rugat pe bătrânul chinez s-o anunțe, dacă am vreo criză. Urmărind-o cum îmi aranjează lucrurile, mă simt mai ămpăcat. Exist, în sfârșit, se pare, și eu pentru cineva aici, nu doar pentru cei care fac reclamă sau încasează taxele. Păcat că n-am întâlnit-o mai demult. Poate aș fi ajuns s-o iubesc, deși nă număr, am impresia, printre ghinioniștii care nu reușesc să se îndrăgostească decât o dată. După aceea n-o mai pot lua de la capăt. Dar îi sunt recunoscător Claudiei. Grija ei e o excepție în această lume, care e imorală prin egoism și prefăcătorie. Crezi cumva că Occidentul se interesează cu adevărat de nefericirea Estului ? Un ziar scria zilele trecute, aici, făcând un bilanț al întâmplărilor din Est că „global, evoluția e pozitivă”. Adică e un progres când crapă mai puțini decât înainte ! Occidentul judecă „global”, n-are timp decât pentru procente. Îmi pare rău, însă, că optica ta despre exil e, nu mi-o lua în nume de rău, rudimentară. Nu înțelegi - și simt asta din tot ce spui, - că există și despărțiri din dragoste. Când preferi să rămâi singur, fiindcă nu suporți să vezi cum dragostea ta se degradează. Dar nu-ți port pică pentru faptul că nu m-ai înțeles. Poate nici eu nu vă mai înțeleg demult pe voi. Dumnezeu să ne ierte și pe unii și pe alții. (Andrei)


În ultima vreme am zărit mulți oameni vorbind singuri pe stradă. Au cedat nervos, îmi spunea cineva. Au suportat mai bine teroarea decât dezamăgirile. Simt, de altfel, că lucrurile se complică. Azi, am primit o scrisoare de amenințare unde sunt anunțat că figurez pe „o listă” și că ar trebui să mă grăbesc să mă duc la un preot să mă împărtășesc. Duhnea a ură primitivă și mi-a stricat toată ziua.

Probabil „atenția” pe care mi-o acordă acum, din nou, „îngerii negri” o datorez unui articol unde am afirmat că, la noi, cel puțin deocamdată, pericolul e reprezentat nu de nebuni adevărați, ci de saltimbanci care se iau în serios. Se congestionează ca Hitler, țipă, vor să impresioneze, însă efectul e jenant, ilustrând diferența dintre un apucat ce-și trăiește delirul și un cabotin oarecare. Până la urmă, îngrijorările pe care le provoacă extremiștii noștri ies din sfera psihiatriei pentru a se îndrepta spre culise. Cine trage sforile din umbră ? Acea parte a Securității care urăște revoluția și i-a rămas fidelă lui Ceaușescu ? Dar, fără îndoială, nu îndemnul de a-mi face testamentul m-a tulburat. Acest gen de amenințări constituie, azi, aproape o banalitate. De fapt, m-au deranjat ura și mitocănia din cele câteva rânduri, bineînțeles nesemnate. Și ceea ce demonstrează ele.

Decenii la rând, proastele maniere au fost, la noi, ca pretutindeni în Est, la mare cinste. Reprezentau un semn de „atașament”. Militanții comuniști erau, în genere, indivizi fără prea multă școală. Într-o societate normală, ar fi avut, probabil, complexul lipsei lor de educație, de care nu erau, în fond, vinovați. Ajunși, brusc, la funcții care le permiteau să dea ordine, să dispună de alții, și chiar la onoruri amețitoare, ei și-au pierdut, însă, capul, transformându-și complexul de inferioritate într-un complex de superioritate. Au devenit mândri de educația lor precară, au început să și-o etaleze cu satisfacție, cu ostentație, pentru a-și arăta disprețul față de tot ce era „burghez” sau „mic burghez”, convinși că astfel își demonstrau „originea sănătoasă”. De aici până la grosolănie n-a fost decât un pas. Nu le trecea prin minte că bunacuviință țărănească e o valoare aristocratică și că, în mîsura în care există ceva complex pe la noi, acest „ceva” trebuie căutat nu în filosofie, ca la nemți, ci în simplitățile aparente. Respectul, aproape superstițios, pentru cultură îi făcea pe țăranii, abia știutori de carte, din Lisa să zică „domnule” oricărui elev de liceu, în schimb, activiștii comuniști tutuiau un profesor universitar. Cuvântul „dumneavoastră” nu exista pentru ei. Puținele excepții, de militanți mai cultivați, s-au  aliniat la moda impusă de ceilalți, încât stilul regimului comunist, de la vârfuri la activiștii locali, a devenit lipsa de stil. Un soi de aristocrație întoarsă pe dos, de orgoliu al proastei creșteri, a câștigat tot mai mult teren. Boierii de viță veche s-au exilat ori au murit săraci, după ce și-au vândut tot ce mai aveau prin case, marea burghezie a fost decimată, țăranii s-au văzut transformați în argați ai statului, obligați să fure ca să trăiască sau să petreacă zilnic, ore întregi, în autobuze hodorogite și trenuri murdare, ca muncitori navetiști, meșterii au dispărut, elita muncitorească a fost înghițită de industrializarea forțată și ruinătoare, în timp ce o selecție inversă făcea din „ceafa groasă” semnul reușitei. Multe datini românești au fost socotite „reacționare”, codul manierelor elegante era luat în râs, prostul gust s-a  extins. Comunismul n-a însemnat doar pânza roșie care se așeza pe mese la toate întrunirile. El a creat o optică în care distincția era sincer disprețuită, socotită o „rămășiță”, un indiciu al „vechiului”, o dovadă de „educație burgheză”. În această optică, individul avea datoria să fie disciplinat, să nu pretindă să aibă alte păreri decât cele pe care partidul comunist le considera utile societății. Cu timpul, individul a ajuns să se teamă de acuzația de  „individualism”, socotită infamantă. Instinctiv, se grăbea să fie smerit sau ipocrit când era vorba de „legătura cu poporul”. Noua „ordine” a semănat, astfel, cu praful din București. A intrat în case, chiar dacă locatarii au ținut ferestrele închise, ne-a îmbâcsit existența, ca un blestem de care nu te poți apăra. Lunga obișnuință de a bănui în orice încercare de independență spirituală o sfidare la adresa celorlalți a dat „gurii lumii” o intoleranță mai gravă decât cea tradițională. Aceasta se face și mai dificilă, azi, o discuție serioasă despre defectele noastre. Îndoielile stârnesc furie, nu dorință de dialog, iar „patrioții” de ocazie profită din plin de reacțiile pasionale pentru a-i declara „trădători” și „agenți” pe toți cei ce se încăpățânează să înțeleagă prin patriotism o iubire lucidă.

Mă abat prin Piața Universității. Troița ridicată în memoria celor căzuți la revoluție e aproape dărăpănată. Florile se usucă și se transformă în murdărie, fără ca nimeni să se îngrijească de acest mic sanctuar. Zidurile acoperite de sloganuri prăfuite par opera unor grafomani. Totul are ceva de mit degradat. Câteva țigănci vând tot felul de fleacuri, expuse pe ziare vechi, direct pe trotuar, în vreme ce, doi pași mai încolo, cerșetorii care au reușit să cumpere de la mafia cerșetorilor privilegiul de a cere de pomană într-un loc ultracentral și-au pus pălăriile, cu monezi, între picioare, răpuși de căldură. Lângă ceasul unde, altădată, se întâlneau îndrăgostiții, roiesc doar copiii vagabonzi. Pe un afiș rupt, de la intrarea metroului, scrie: „Jos hoții”. Aud că noapte de noapte, cimitirele sunt prădate, că se  deschid mormintele ofițerilor, mai ales, ca să li se fure medaliile. „Ne americanizăm, îi explică un domn femeii pe care o ține de mână, coborând scara. O ducem mizerabil, dar avem, acum, gangsteri”. Ca să găsești o firmă românească, „La Popescu”, să zicem, trebuie să străbați tot orașul. Majoritatea firmelor dezvăluie preferințe anglofile. Proprietarilor li se pare că sună mai șic ! Mulți taximetriști nu consideră nici ei de bon ton să cadă în banalitate. S-au decis să scrie pe mașinile lor „tacsi” ori „taksi”. Unul a fost și mai îndrăzneț. A scris:„taksy” Poate că e imposibil să explici tristețea noastră fără puțin umor.

Dacă aș avea bani, m-aș duce la mare. Acolo, pe plajă, aș reuși să uit tot ce mă crispează aici. Îmi ajunge un petic de nisip fierbinte, vara, la mare, pentru a mă relaxa. Probabil, trebuia să iasă din lumea practică, serioasă, a Lisei și unul care să reacționeze astfel ! Biata mama, Dumnezeu s-o ierte, n-a înțeles asta. N-a vrut să plec de-acasă, la liceu. Ca s-o convingă, tata a mințit-o că merg la școală pentru a deveni preot. Mama l-a crezut. S-a mângâiat cu gândul că, într-o zi, își va vedea fiul ieșind din altar. Drept care m-am văzut împroprietărit cu primii mei bocanci și nu m-am mai dus cu vacile pe Calea Secii. Dintr-o pace arhaică, am pătruns în gălăgia modernă din București unde am descoperit morile de vânt.


M-ai derutat de-a binelea. Aștept vești despre tine. (Telegramă trimisă lui Andrei).


Era clar că manifestația donquijotescă din Piața Universității nu avea nici o șansă. Nu se poate trăi la infinit într-o utopie, sfidând realismul celorlalți. Ne strângeam acolo cam aceleași zece, cincisprezece mii de persoane. Ajunsesem să ne cunoaștem între noi, să ne comportăm ca o mare familie. Dar, în loc să stimuleze o limpezire a conștiințelor, cum am  sperat noi, „Piața Universității” a ajutat, fără să vrea, murdăria să prospere. Căci foarte mulți din cei care n-au văzut decât imaginile trunchiate, tendențioase, de la Televiziune, s-au crezut îndreptățiți să ne insulte. Cu cât era mai frumoasă, mai pură atmosfera din Piața Universității, cu atât detractorii ei deveneau mai grosolani. Nu mi-am imaginat că libertatea înseamnă, pentru unii, dreptul de a urî în public. A fost cea mai neașteptată experiență pe care am trăit-o după revoluție. Cea mai stranie și cea mai tristă.

În noaptea în care s-a transmis filmul mascaradei de proces care a decis împușcarea lui Ceaușescu, am avut senzația jenantă că, în locul unei judecăți vicilizate, ni s-a oferit un asasinat. Mi-a fost milă de bătrânul despot căzut în genunchi, după ce gustase din toate minciunile puterii, ciuruit de gloanțe din ordinul unui tribunal care nu era mai bun decât el, dar am văzut în moartea oribilă de care a avut parte Ceaușescu ultima abjecție a unui timp abject. M-am înșelat. Foarte repede, sângele s-a prefăcut în noroi. Teroriștii care trăgeau, în mod laș, din umbră au dispărut ca prin farmec, de parcă făcuseră parte dintr-un vis urât. În locul lor au apărut alți „teroriști” care au început să murdărească la lumina zilei pe oricine se grăbea să ia în serios libertatea. De la asasinate fizice, s-a trecut la asasinate morale. Mă temusem, până atunci, că se va declanșa un val de răzbunări ale populației împotriva milițienilor, a securiștilor, a activiștilor de partid. Din fericire, excesele au fost puține, nesemnificative. Directori alungați, profesori respinși de studenți, milițieni bătuți. În schimb, cei care aveau interesul să deturneze elanul singurei răsturnări din Est care costase sânge s-au priceput să se  folosească de isteria generală, de confuzie și de complexele unor părți ale populației pentru a provoca o incredibilă răfuială a rebours. N-a avut loc o „vânătoare de vrăjitoare”, în România, ci o vânătoare de disidenți !

Căteva săptămâni, după revoluție, disidenții au fost eroi naționali. Erau omagiați pentru curajul de care dăduseră dovadă înfruntând Securitatea și paranoia lui Ceaușescu. Se vorbea cu respect despre ei la Radio, la Televiziune, în ziare. Apoi, deodată, au început atacurile. Încă timide, învăluite în recunoașteri amabile, până ce s-a văzut că nu erau necesare precauții. Atunci, invectivele s-au dezlănțuit cu furie. Nici Ceaușescu n-a fost insultat cum au fost insultați cei care, cu ani în urmă, au îndrăznit să riște „nebunia” de a nu fi lași. „Drepții” s-au văzut așezați la stâlpul infamiei, au fost calomniați, huliți, jigniți, înjurați, într-un mod care ține de coșmar. Se pare că au existat și disidenți „fabricați”, care primiseră misiunea de a fi disidenți, cel puțin așa se vorbește. De sub armura lui Don Quijote au apărut, în unele cazuri, indivizi grăbiți să-și valorifice disidența, s-o transforme în trambulină. Dar aceste excepții, privesc, fie perversiunea metodelor Securității, fie precaritatea unor caractere. Regula rămâne aceasta: cu cât meritele cuiva sunt mai mari, cu atât e ponegrit, ofensat cu mai multă patimă, ingratitudinea „înțelepților” lovind mai sigur și mai brutal în „nebuni” decât a făcut-o poliția politică. De aceea, în loc să-mi clarific stuporile, mîă adâncesc în ele. Există, oare, un șoc al libertății ? Sau o nevroză a libertății ? Nu suportăm, oare, să avem modele, să ne arătăm recunoscători ? Ne deranjează să ne aducem aminte că unii dintre noi au fost mai puțin „acrobați” și vrem să-i coborâm la nivelul compromisurilor noastre ? Nu-i mai tolerăm decât murdăriți, fiindcă așa nu ne mai pun în cauză cu exemplul lor ? Sau e mai ușor să degradezi decât să admiri ? Nimeni nu recunoaște că vrea să se răzbune. Cuvântul cel mai de auzit, în ultimii ani, este „iertare”. S-a ajuns chiar la un fel de demagogie a iertării. În realitate, însă, nimeni nu iartă pe nimeni. Ziarele sunt pline de atacuri. Și se pare că orice e permis azi, să furi, să minți, numai idealismul nu e permis. Tata îmi povestea că într-una din nopțile în care armata lui Mackensen mărșăluia prin noroaiele Bulgariei, în 1916, apropiindu-se de granița României, regimentul format din români ardeleni s-a strâns într-o noapte și a ajurat:„Dincolo de Dunăre toate gloanțele spre stele”. Azi, unii generali ne amenință că, dacă nu ne „cumințim”, vor da ordin să se tragă, și nu spre stele. Comunismul ne-a adus, ca ultim „dar”, acest răsboi româno-român în care ne dovedim mai toleranți cu ticăloșii decât cu „drepții”.

Îmi amintesc o vorbă ciudată, lansată de Peguy cam pe la începutul secolului (începutul sec. XX). Lumea modernă, zicea el,  simte o necesitate imperioasă de a se degrada. Poate că e exagerată această opinie, dar, în ce ne privește, ne străduim, parcă, din răsputeri s-o confirmăm. Uneori, când moralul meu se prăbușește, îmi spun că soluția cea mai inteligentă ar fi să nu mai deschid nici un ziar, nici o scrisoare, pentru a nu mai avea surprize, să încerc să nu mai mă gândesc la nimic ce mă poate tulbura, să urmăresc baletul moliilor, convins că, în afară de egoismul de a-mi apăra liniștea, totul e fără importanță. Nu e oare, cea mai mare nebunie să ai nostalgia „nebunilor” când iluziile, nu doar te fac de râs, te și murdăresc ? Tot ce-i mai oferă Estul lui Don Quijote, se pare, este gloria rușinii.









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu