miercuri, 28 ianuarie 2015

M- ATÂRN DE TNE, POEZIE de Alexandru Philippide




M- ATÂRN DE TNE, POEZIE


de  Alexandru Philippide




M-atârn de tine,
Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Să trec cu tine puntea humii
Spre insula de veșnicie
La capătul de dincolo al lumii.
Mă vei lăsa acolo singur
Alături de toți morții lumii ?

Și în

Egipt, acum cinci mii de ani,
Va fi fost poate un poet
Care și el încerca să măsoare
Hăurile vremii viitoare
Și care căuta să potrivească
Gândirea lui cea pământească
Pe ritmul deșirat al veșniciei.

Ce fericit era acel poet

Când se gândea că după moarte
Unul măcar din cele trei suflete-ale lui
Va rămâne să plutească mai departe
Pe valurile viitorului !


Cu neclintire el credea
Că după mii și mii de ani de zbor
Sufletul cel călător
Se va statornici pe-o stea
Cu care-apoi va hoinări prin haos.

Mumia lui mai zace poate înca

Și-acuma în vreo tainiță adâncă,
Privind cu ochi uscați de așteptare
Tavanul cu inscripții funerare.
Și poate noaptea când șacalii latră
Rencepe viața robilor de piatră.
O stafie de torță se aprinde;
Scot robii milenarele merinde;
Străvechile bucate pe vatră fierb în bliduri;
Dănțuitoare roșii coboară de pe ziduri
Și-și farmecă stăpânul, fantomă ca și ele, —
Și sufletul cel veșnic plutește printre stele

Dar eu, vlăstar al unei lumi bătrâne,

Ros de-ndoieli, bolnav de nostalgii,
Zadarnic caut o cerească pâne în raftul vechilor mitologii.

Zadarnic caut să privesc și eu

Spre sigure limanuri viitoare; în peșterile sufletului meu
Torța nădejdii pâlpâie și moare. (O, blestemat să fie gândul care
Mă-ndeamnă s-o aprind mereu !)
Nimic în mine nu mă-mbie
Să cred în viitoarea mea mumie.

Încerc să-mi făuresc din îndoială,

Din visuri și melancolie,
O amăgire-originală.
Ajuns în preajma ultimului prag,
Mai ști-voi oare c-am trăit în
Terra,
Prin veacu-al douăzecilea din era
Numită după un ilustru mag ?
Voi fi atuncea unul dintre
Acele anonime duhuri
Care se-nghesuie să intre
Pe poarta marilor văzduhuri.

Se mai cunosc între ei morții ?

Ce singur trebuie să fii
Când treci pe totdeauna pragul porții
în ceea ce aice numim noi veșnicie
Dar care-acolo poate este
O noua înșelătorie
Cu spațiu și vreme și vechea poveste !

Se mai cunosc între ei morții ?

Dar dacă dincolo vom deveni
Niște făpturi hidoase și mișele,
Noi care ne iubim ne-om dușmăni,
Iubind pe cei ce-au vrut să ne înșele,
Prieteni cu vrăjmașii noștri de-astăzi,
Vrăjmași ai celor care azi ni-s dragi ?

O prea ciudată nălucire în noaptea inimii învie !

Văd o străveche mânăstire în preajma anului o mie în care-un scrib extatic scrie
Pe-o foaie veche de psaltire,
Cu gând sfios de veșnicie:
E-aproape marea ispășire,
M-atârn de tine,
Poezie !









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu