DUMITRU STĂNCESCU 1866 - 1899
Folclorist, traducător și publicist român
Dumitru Stăncescu a fost un folclorist și publicist român. El s-a născut la 20 decembrie 1866 la București.
Părinții săi erau intelectuali, tatăl său fiind C.I. Stăncescu, fost director al Teatrului Național și fost secretar al Ateneului Român.
A absolvit colegiul Sf. Sava, unde l-a vut ca profesor pe Gheorghe Dem Theodorescu.
Dumitru Stancescu și-a făcut studiile universitare în țară, iar doctoratul în științe sociale (științe politice și administrative) l-a obținut în 1890 la Liege, în Belgia.
În perioada 1885-1895 a cules și a prelucrat folclor românesc după metoda numită „a lui Petre Ispirescu”.
S-a preocupat să adune texte de mare expresivitate și să păstreze oralitatea poveștilor, conciziunea și claritatea lor, precum și modul alert de expunere specific povestitorilor din Muntenia .
Dumitru Stăncescu a publicat folclor cules de el în "Revista Nouă", înființată de Bogdan Petriceicu Hasdeu. A colaborat și la revista „Literatorul”.
În 1892 a inițiat colecția „Biblioteca pentru toți”, în care s-au tipărit operele a numeroși scriitori români și străini, al cărei director a fost în perioada 1896-1899.
A tradus din Hans Christian Andersen, Bernardin de Saint-Pierre și Herbert Spencer.
A murit la 12 iulie 1899 în Elvetia, la Brunnen, unde se dusese pentru tratament.
ȚIGANUL ȘI POPA
Un popă venea cu un țigan, de la oraș spre casă. Se întâlniseră pe drum. Tot vorbind ei de una, de alta, la marginea unui sat prin care trecuseră, iacă un purcel rătăcit.
— Haoliu, hațin-te, părinte, să-l prindem, că nu ne vede nimeni !
— Fugi d-acolo, mă țigane, că e păcat...
— Lasă păcatu, părinte, și ajută să prindem purcelul că huite, fuge, îl scăpăm.
Popa se uită repede în toate părțile și, văzând că într-adevăr nu e nimeni, se mlădie. Se aținu cu poala anteriului la un colț și puse mâna pe purcel.
Cum ajunseră acasă, îl tăiară și puseră să-l gătească.
Când fuse numai bun, colo, rumen, și mirosea frumos, popa hoț, ce-i veni în gând ? Să-l mănânce el pe tot și să nu-i dea și țiganului, dar nu-i venea să-l ia așa cu șoalda, că-i era că-l dă țiganul de gol în sat.
— Măi țigane, știi tu una ?
— Știu dacă mi-i spune, părinte.
— Eu zic că purcelul ăsta prea e mic să-l mai împărțim, abia ne mai ațâțăm pofta, și de săturat, nici gând. Hai mai bine să facem vreo prinsoare ori ceva, și care-o câștiga, ăla să mănânce purcelul tot.
— Ce prinsoare să facem, părinte ?
— De, eu știu ?... se gândi popa nițel. Eu zic sâ ne culcăm, și care o visa vis mai minunat și mai frumos, al ăluia să fie purcelul. Vrei ?
— Vreau, părinte.
Dădu popa o saltea țiganului — că erau acasă la popa —, o întinse țiganul jos și se culcară. Popa se gândi nițel ce să spuie că a visat, și găsind ce-i trebuia se lăsă somnului.
Țiganul nu lipi pleoapă de pleoapă, și când auzi pe popă sforăind — că sforăia de tuna —, se sculă binișor, se duse la vatră, alături cu odaia unde se culcaseră, puse mâna pe purcel și mi ți-l îmbucă tot. Apoi se duse de se culcă și el.
Cînd se deșteptă popa, hop, jos din pat.
— Scoal´, țigane ! Ce-ai visat ? Spune, să vedem care mănâncă purcelul.
— Spune dumneata dintâi, părinte, că al meu e vis prost, țigănesc.
— Se făcea, mă, că se deschisese cerul, începu popa, și se vedeau numai îngeri și sfinți, și se auzeau, mă, cântând heruvimii de-ți mergea la inimă. Pe când mă uitam în sus cu gura căscată la așa frumuseți, numai iacă se coboară din cer, singură, până la mine o scară lungă, și un înger mă poftește să mă urc pe ea. M-am urcat, mă, pân´ la cer, și de acolo am pornit spre rai și mi-a deschis sfântu Petru porțile, mă. Și după ce le-a închis după mine, ca să nu intre care cumva vreun păcătos, m-a luat mă, și mi-a arătat toate minunile raiului, până m-am deșteptat.
— Hauleo, frumos, părinte, frumos hai visat, da io, părinte, vezi cum s-a făcut c-am văzut ce ți s-a întâmplat dumitale, și când te-a-ncuiat sfântul Petre, am gândit că nu-ți mai dă drumul din rai și-am mâncat și io purcelul, barem, zic, să mă haleg și eu cu hatâta.
Dumitru Stăncescu - Snoave sau glume populare (1892)
