de MD88
Mă caută omul din mine,
Întreabă de toți: A plecat?
Și lumea-i răspunde zgârcită:
Departe, tu fă-te uitat!
Și omul din mine se zbate,
I-aud rugăciunea și teama,
Îi simt mângâierea ascunsă,
E omul din mine sau mama?
Departe-s, aud o himeră,
Nu pot să-i răspund, vremea trece
Și omul din mine rămâne
Prin ceața măruntă și rece.
Din stele și suflet lumina,
Și-o face timid felinar –
Mă caută omul din mine,
Dar totu-i un joc în zadar.
...
Sub strașina lumii golite,
Privesc o cărare umbroasă
Și strig către omul din mine
Să plece s-aștepte acasă.
Cu masca pe față s-aștepte,
Că poate curând, eu revin...
Dar omul din mine se-nalță
Și-mi spune cu glasul senin:
-Pământul e unul, și luna,
Și clipa, și viața, și mama,
Și omul din tine-i doar unul
Nu-mi frânge destinul, ia seama!
Sunt apa ce curge sub pietre,
Sunt vântul de știi să-l auzi,
Sunt zâmbetul ochilor care
De lacrimi adesea sunt uzi.
Genunchii căzuți în jăratic
Și glasul cerând pocăință,
Sunt piese din omul din tine
Și urme din sacra credință.
Iertarea, iubirea, speranța,
Cui vrei să le lași moștenire?
Când timpul i-o slugă umilă
Ce trece și n-are oprire.
...
-M-asculă și-ntoarce-te – acasă,
Acum cât încă se poate
Și ia-mă cu tine prin lumea
Orbită de mii de păcate.
Și caută printre ruine
Alți semeni ce au omenie,
O mână de-ar fi să ne strângem –
În luptă am fi cât o mie!
Cu vorbe, cu fapte s-ajungem
Lumina s-aprindem în toate
Purtările noastre ascunse
Sub colbul credinței uitate.
Prin rugă, și multă voință,
Mă ține aproape de tine
S-alegem în clipa ispitei
Ce-i rău de tot ce e bine.
Deschide o poartă spre casă,
Sărută pământul trudit
Și lasă copile să-ți spunem
Cu zâmbet, un „Bine-ai venit!”
...
E liniște, nu se aude
Nici vântul, nici apa, nici pomul –
O mână se-ntinde spre mine,
M-apropii să văd – este Omul.
