Percy Bysshe Shelley (1792 - 1822)
Percy Bysshe Shelley a fost unul dintre cei mai importanți poeți ai romantismului englez, criticii considerându-l unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii de limbă engleză. Faima i-au adus-o poemele clasice Oyzmandias, Odă vântului de apus (Ode to the West Wind), Odă unei ciocârlii (To a Skylark) și Mascarada anarhiei (The Masque of Anarchy), care sunt printre cele mai populare și cele mai lăudate poeme de limbă engleză.
Cu toate acestea, lucrările sale majore sunt poemele vizionare Prometeu descătușat (Prometheus Unbound), Alastor, Adonis (Adonais), Revolta islamului (The revolt of Islam), precum și piesa neterminată Triumful vieții (The Triumph of Life). Familia Cenci (The Cenci) și Prometeu descătușat sunt piese dramatice scrise în cinci, respectiv patru acte.
A scris și romanele în stil gotic Zastrozzi și St. Irvyne sau Cavalerul de Rozacruce (St. Irvyne, or the Rosicrucian), precum și proză scurtă Asasinii (The Assassins) și Colosseumul (The Coliseum).
Shelley a fost de asemenea celebru pentru prieteniile sale cu John Keats și Lordul Byron. Cea de-a doua soție a lui Shelley a fost romanciera Mary Shelley, autoarea lui Frankenstein.
Shelley nu a trăit suficient să se bucure de succesul operei sale. Unele lucrări ale sale au fost publicate, dar nu puține, au fost mai apoi interzise după tipărire. Se spune că în timpul vieții nu a încasat mai mult de 50 de lire sterline din scrierile sale. Doar 50 de cititori, aproximativ, i-au citit lucrările până la moarte.
În 1813, la vârsta de 21 de ani, a tipărit primul său poem Crăiasa Mab (Queen Mab), un poem radical și revoluționar, în 250 de exemplare. Crăiasa Mab a fost scrisă folosind excesiv un limbaj tehnico-stiințific și imortalizând recomandări morale pentru societatea oropsită din lumea industrializată.
NOAPTE BUNĂ
de Percy Bysshe Shelley
traducerea Panait Cerna
Zici „noapte bună”? - Nu, iubita mea!
De ne-ar surâde-n veci, stea lângă stea,
E tot dușmană noaptea, ce desparte,
În loc să lege dulce pân'la moarte...
Ah, de-am rămâne veșnic împreună,
Atunce numai fi-va noapte bună!
Cum va fi bună noaptea fără tine,
Oricât aș ști că dorul tău fierbinte
Îi dă avânt spre zorile senine?
Când nu va trece nimănui prin minte
Când rostul nu va trebui s-o spună -
Atunce numai fi-va noapte bună...
Ah! Pentru inimile-alăturate,
Ce-și simt bătăile îngemănate
Din asfințit în zori tot împreună,
Precât ar fi adânci și nesfârșite,
Atât mai dulci sunt nopțile iubite!
De-aceea când mă lași tot în furtună,
Nu mai șopti durerii: „Noapte bună”!
LA O CIOCÂRLIE
Traducere Ștefan Octavian Iosif
Salut, zeiță a cîntării ! Căci pasere nu poți să fii
Tu, care, plină de simțire
Prin viersu-ți măiestrit din fire,
Reverși din bolțile tăriei așa voioase melodii.
Întocmai unui nor de pară mai sus și tot mai sus te-avînți:
Și-n adîncimile albastre
Răsuni dasupra lumei noastre,
Și tot cîntînd te urci într-una, precum urcînd într-una cînți.
În slava soarelui ce-apune scăldat în valuri aurii,
Te legeni tu, fermecătoare,
Bătînd cu drag din aripioare,
Asemeni unei ideale, nețărmurite bucurii.
Plutind prin purpura-nserării, te pierzi și nu te mai zărim ;
Cum piere steaua cînd o-nghite
Lumina zilei strălucite,
Dar eu ți-aud, ca și-nainte, recitativul tău sublim ;
Precum în amijit de ziuă luceafărul ne-apare șters.
Și-ndepărtata-i scânteiere.
Deși se stinge din vedere,
Ne urmărește mai departe, urmîndu-și calea-n univers,
Tot astfel cântecele tale triumfă pe pămînt și-n cer,
Precum din norul ce-o ascunde,
Lumina lunei blînd pătrunde
Și-nseninează firmamentul în noaptea plină de mister.
Cu ce-aș putea să te asamăn ? Nu plouă norii aurii,
Cînd rîde curcubeu-n zare,
Mai vesele mărgăritare
Ca ploaia trilurilor tale armonioase și zglobii !
Precum în lumea-i ideală poetul cîntă solitar ;
Smulgînd superbe-accente lirii,
Sădește-n sînul omenirii
Fiori de temeri și speranțe de cari ea nici n-avea habar !
Precum o nobilă fecioară, în turnul vechiului palat,
Vrăjită de iubirea-i castă,
Își cîntă dorul la fereastră,
În ceasuri de singurătate visînd subt cerul înstelat;
Precum un licurici spre seară, cînd roua proaspăt-a căzut,
Cu licăritul lui eteric
Atrage ochii-n întuneric,
Dar, adumbrit de flori și ierburi, rămîne totuși nevăzut;
Precum, în adieri ușoare, un trandafir îmbobocit
S-alintă risipind pe drumuri
Amețitoarele-i parfumuri,
Încît, rotindu-se împrejuru-i, tîlharul zboară buimăcit;
Nici ropotul primăvăratec pe dîmburi verzi curgînd pîrău,
Nici frunzele foșnind vioaie
Înviorate după ploaie,
Nmic nu-i falnic și zburdalnic și limpede ca versul tău !
Ce tainice simțiri te-nspiră, o ! pasăre sau heruvim !
Cîntăm noi vinul și iubirea,
Dar unde este fericirea
Dumnezeieștilor avînturi ce ne cuprind, cînd te-auzim ?
Cîntările de biruință și corul nostru nupțial
Pe lingă imnurile tale
Sunt scîncete pustii și goale :
Simțim în cîntecele noastre un nu-știu-ce lipsind fatal.
Ci spune-mi, de-unde-și ia izvorul și zborul glasul tău divin ?
Din care cer ? Din care valuri,
Fînețe, cîmpuri ? văi sau dealuri ?
Ce dragoste de tine însăți ? Ce neștiință de-orice chin ?
Căci în eternă veselie tu viața toată o petreci,
Nici umbra grijii-ntunecate
În veci asupră-ți nu s-abate :
Iubești, dar patima iubirii nu poți să o cunoști în veci I
Aievea sau visînd tu, poate, vezi altă lume decît noi,
Cunoști secretul morții poate,
Și le pricepi mai bine toate —
Cum ai cînta altminteri oare așa de clar și de vioi ?
Noi iscodim trecutul searbăd, ori viitorul îndoios,
Și-n viața noastr-atît de tristă
Rîvnim mereu ce nu există,
Și cel mai dulce cânt al nostru e plînsul cel mai dureros.
Și chiar de-am fi străini de rele, de-am rămînea de-a pururi prunci,
Și-n veci cu lacrime durerea
Să nu ne-ntunece vederea,
Socot că n-am putea cuprinde norocul tău, ah, nici atunci !
Poetul s-ar cădea să pună pe arta ta mai mare preț
Ca-n tot ce-a grămădit de veacuri
Gîndirea omenească-n bracuri,
O, cîntăreț ce-ascuns în ceruri măsori pămîntul cu dispreț !
Dă-mi mie numai jumătate din toată veselia ta,
Și-un imn măreț, în toată slava,
Atunci din pieptu-mi răsuna-va,
Atunci, cum eu te-ascult acuma, pămîntu-ntreg m-ar asculta !
LA O ALBĂSTREA OFILITĂ
Traducere Petre Solomon
Mireasma florii, ce-mi părea
Ca sărutarea-ți a pierit
Culoarea ei, ce te-nsorea
Pe tine doar, s-a risipit.
Pe pieptu-mi părăsit, în loc
De floare, țin căușu-i mort
Și închircit, ce-și bate joc
De-un dor ce-n inimă-l mai port.
De plâng – sub lacrimi nu re-nvie!
De-oftez – la fel e, în zadar.
I-e dat tăcută-n veci să fie,
Precum destinul meu amar.
ODĂ VÂNTULUI DE APUS
Traducere Petre Solomon
Vânt din Apus, sălbatic, răsuflare
A toamnei veștede, tu, care faci
Să se stârnească veștedele frunzare
Ca stafiile-n fața unui vraci -
Întunecate, galbene, lovite
De-o boală grea. O, tu, care desfaci
Și dai aripi semințelor sfrijite
Ce zac în gropi ca hoiturile-n glie;
Tu știi că zările vor fi trezite
De primăvară - soră-ți azurie
Care va podidi întreg pământul -
Cu trâmbița-i de foc, fărcând să-nvie
Miresme și culori. Căci tu ești vântul
Distrugerii și vieții. Crunt ți-e cântul !
II
Tu care poți sub bolțile adânci
Hoinarii nori ca niște frunze moarte,
Ce se târăsc în slăvi sau peste stânci
Heruvi de ploaie și de ceruri sparte,
Pe-albastra coamă-a valului tău clar,
Din marginile zării, de departe
Șuvițele furtunilor răsar
Cu părul smuls din capul unei crunte
Și aprige Menade. Vânt gropar
Al anului murind, pe-a cărui frunte
Se-nalță-o noapte grea ca un mormânt,
Boltită de puterea ta de munte,
Din al cărui văzduh de neînfrânt
Țâșni-vor flăcări, grindini, aprig vânt !
III
Tu, ce-ai trezit din visul ei de vară
Mediterana-n somn ademenită
De murmurul din apa ei prea clară
Și care, lângă-o insulă vrăjită
Vedea în vis vechi turnuri și palate
Vibrând în apa strașnic limpezită
Și doldora de alge minunate -
Tu care faci Atlanticul să geamă
Frângându-se în hăuri zbuciumate
Iar negrele păduri i se destramă
În fundurile apei, tremurând
Cuprinse de o nesfârșită teamă
Când simt al tău năpraznic glas vibrând, -
Auzi, auzi oceanele gemând !
IV
De-aș fi o frunză moartă, sau de-aș fi
Un nouraș plăpând, să zbor cu tine;
Un val de-aș fi, ca să mă-ndupleci și
Împărtășind puterea ta cu mine,
Să-mi dai din libertatea ta o parte;
De-aș fi măcar copil, să-ți mai pot ține
Tovărășie-n zboruri avântate,
Ca-n vremea când mi se părea firesc
Să te întrec spre ceruri depărtate;
N-aș mai veni la tine să cerșesc
Cum fac acum. Ridică-mă ușor
Ca pe un val sau frunză. Mă sfârșesc.
Povara timpului a frânt din zbor
Un frate-al tău: semeț, cutezător !
V
Fă-mă, ca și pădurea, lira ta !
Ni-s frunzele la fel de căzătoare.
Puternicul tău dangăt va lua
Din amândoi tomnatice și clare,
Adânci și grave tonuri. Duh cumplit,
Fii duhul meu ! Năvalnică suflare !
Alungă-mi gândurile ce-au murit,
Ca frunze veștede prin univers,
Ca să grăbească noul Răsărit !
Și-mprăștie-mi, prin vraja ăstui vers,
Cuvintele - scântei, ca să se-aștearnă
Profetic lângă- al oamenilor mers,
Cu zvon de goană. Când e iarnă-afară
Mai poate fi departe primăvara ?
FILOZOFIA DRAGOSTEI
Traducere Petre Solomon
Râurile curg spre mare.
Nevăzute, limpezi brâuri
Leagă boarea de-altă boare.
Nu-i nimic stingher în Fire,
Toate tind să te îmbine
Într-o tainică iubire –
De ce nu și eu cu tine?
Munții-aștern pe cer săruturi,
Val ca val se-mbrățișează.
Orice floare fără fluturi
Și pe noi ne-ndepărtează,
Soarele în brațe strânge
Globul. Luna-n mări se scaldă.
Ce e viața mea? – se frânge
Fără sărutarea-ți caldă.
