vineri, 7 octombrie 2011

REALISMUL ÎN RUSIA




NIKOLAI  VASILIEVICI  GOGOL
          1809 - 1852







Scriitor rus, a cărui creație  reprezintă un teren al inteferenței între romantism și realism.

Elementele romantice apar în evocarea trecutului eroic al Ucrainei din ampla nuvelă
Taras Bulba, în atmosfera de basm și baladă a unui sat patriarhal  (Serile în cătunul de lângă Dikanka) sau în  caracterul fantastic, exagerat uneori până la grotesc - anticipând o anumită direcție a literaturii moderne - al unora dintre ”Povestirile din Petersburg” (Portretul, Nasul).

Vața oamenilor umili, pentru care întâmplări aparent neînsemnate dobândesc proporții catastrofale, este reprezentată în nuvela
Mantaua.

Forța de realist satiric a scriitorului se vădește în romanul
Suflete Moarte și în comedia Revizorul.







SUFLETE MOARTE

(Miortvîe  duși)
  
1842 - 1852



Sub pretextul unui escroc (Cicikov) care colindă țara vânzând fictiv moșierilor bogați care sunt de fapt morți (”suflete moarte”), este prezentată o panoramă satirică a societății rusești a timpului, alcătuită din tipuri conturate cu o artă de caricaturist.

Fragmentul de mai jos, este o satiră la adresa birocrației și a lumii corupte și mărginite a funcționarilor.








Prietenii se luară de mână și plecară împreună. La orice ridicătură a uliței, la orice treaptă, la orice suiș, Manilov îl sprijinea pe Cicikov, aproape ridicându-l pe sus și adăugând, cu un zâmbet dulce, că nu va îngădui pentru nimic în lume ca Pavel Ivanovici să se lovească la picioare. Cicikov se simțea  cam stânjenit și nu știa cum să-i mulțumească, dându-și seama că era destul de greu. Ajutându-se unul pe altul, ajunseră, în sfârșit, în piața unde se afla palatul administrativ; o casă mare de piatră, cu două caturi, de o albeață de cretă, desigur ca să simbolizeze puritatea morală a slujbașilor care lucrau în ea; în ceea ce privește dimensiunile, celelalte clădiri din piață nu se potriveau cu casa cea mare de piatră. Aceste clădiri erau: ghereta lângă care stătea un soldat cu arma și două-trei adăposturi pentru birjari; se mai vedeau, în sfârșit, niște garduri lungi cu inscripții și desene cu cărbune și cretă, ca toate gardurile. Încolo, nu se mai afla nimic altceva în piața aceea pustie, sau frumoasă, cum se  spune pe la noi. Capete cinstite de-ale preoților zeoței Themis se iveau la ferestrele celor două caturi și piereau numaidecât, pentru că în clipa aceea, probabil, intra șeful pe ușă. Prietenii urcară în fugă scara, deoarece Cicikov, căutând să scape de Manilov, care îl ținea de braț, își iuțise pasul, iar Manilov, la rândul lui, i-o lua înainte, ca să nu-l lase să obosească.

De aceea, când ajunseră într-o sală întunecoasă, gâfâiau amândoi. Nici pe sală, nici în birouri, privirile lor nu prea fură izbite de curățenie. Pe vremea aceea, lumea încă nu se îngrijea încă de-alde astea și ce era murdar, rămânea așa murdar, fără a mai căpăta o înfățișare plăcută. Themis (zeița justiției) își primea musafirii așa cum se găsea, în neglijee, adică în hlat. Cancelariile prin care treceau eroii noști ar trebui descrise, dar  autorul e fosrte sfios când e vorba de autorități.  Dacă a avut vreodată prilejul să treacă pe la vreuna din ele, chiar dacă totul era strălucitor și îngrijit, cu podelele și mesele lustruite, el căuta să fugă cât mai iute, cu privirile plecate și smerite, și de aceea nu știe deloc cum totul prosperă și înflorește acolo. Eroii noștri au văzut multă hârtie, și albă și de ciornă, capete plecate, cefe groase, fracuri, redingote de croială provincială și chiar o bluză aproape cenușie, care bătea la ochi. Această bluză, sucindu-și capul într-o parte și culcându-și-l aproape pe hârtie, scria larg și sprinten un proces-verbal  de vreo însușire de proprietate sau de sechestrarea vreunei moșii cotropite a unui moșier pașnic, care își isprăvea în liniște zilele, deși urmărit de justiție, și care-și crescuse copiii și nepoții sub  oblăduirea ei. Se mai auzeau fraze scurte rostite de un glas răgușit:” Fedosei Fedoseevici, dă-mi dosarul numărul 368 !” sau ”Dumneata rătăcești totdeauna pe undeva dopul de la călimara statului !”. Uneori, un glas mai măreț de bună seamă al vreunui șef, răsuna poruncitor: ”Na ! Copiază asta, că-ți scot ciubotele și stai nemâncat șase zile ”. Penele se auzeau zgâriind hârtia, ca niște căruțe cu vreascuri străbătând o pădure, pe un așternut de frunze uscate, adânc de un sfert de arșin.

Cicikov și Manilov se apropiară de întâia masă, , la care stăteau doi slujbași tineri, și întrebară:
- Am vrea să știm unde se încheie actele de vânzare-cumpărare.
- Dar ce anume doriți dumneavoastră ? întrebară slujbașii întorcându-se spre ei.
- Vreau să fac o cerere.
- Dar ce anume ați cumpărat ?
- Aș vrea să știu întâi dacă biroul pentru încheierea actelor de vânzare-cumpărare se află aici sau în altă parte.
- Tocmai, spuneți-ne întâi ce-ați cumpărat și la ce preț, și vă spunem. Altfel nu putem ști.

Cicikov își dădu seama îndată că slujbașii erau numai curioși, ca tpți slujbașii tineri, căutând să-și dea, atât lor înșiși, cât și slujbelor lor, importanță și greutate.
- Ascultați, dragii mei, le zise el. Știu foarte bine că toate actele de vânzare-cumpărare, oricare ar fi prețul lor, se fac în același loc, și de aceea vă rog să-mi arătați biroul respectiv, iar dacă nu știți ce se face la voi aici, vom întreba pe alții.
Slujbașii nu mai întrebară nimic. Unul din ei arătă cu degetul într-un colț al încăperii un funcționar bătrân care numerota niște hârtii la o masă. Cicikov și Manilov trecură printre mese, până la el. Bătrânul lucra meticulos.
- Dați-mi voie să vă întreb, zise Cicikov cu o plecăciune, aici se încheie actele de vânzare-cumpărare ?
Bătrânul ridică ochii și rosti rar:
- Aici nu se încheie acte de vânzare-cumpărare.
- Dar unde ?
- La secțiunea actelor de vânzare-cumpărare.
- Și unde-i secțiunea asta ?
- La Ivan Antonovici.
- Dar unde-i de găsit Ivan Antonovici ?
Bătrânul arătă cu degetul alt colț al încăperii.

Cecikov și Manilov se îndreptară spre Ivan Antonovici. Cu privire piezișă, Ivan Antonovici se uită îndărăt, spre el, dar numaidecât se și adânci în hârțoage.
- Dați-mi voie să vă întreb, zise Cicikov cu o plecăciune, aici e biroul actelor de vânzare-cumpărare ?
Ivan Antonovici parcă nici nu l-ar fi auzit, căci se adânci și mai mult în hârtii, fără să dea un răspuns. Se vedea din capul locului că e un om în toată firea, nu un băiețandru flecar și flușturatic. Ivan Antonovici părea trecut de mult de patruzeci de ani;  avea părul negru și des, iar partea de jos a obrazului, așa de scoasă în afară, de parcă se lua la întrecere cu nasul - cu alte cuvinte avea o față care în md obișnuit se numește bot de râtan.

- Dați-mi voie să vă întreb: aici este secțiunea actelor de vânzare-cumpărare ? zise Cicikov.
- Aici, răspunse Ivan Antonovici, întorcându-și botul de râtan, și începu din nou să zgârie hartia.
- Uite despre ce e vorba. Am cumpărat de la mai mulți proprietari din acest județ țărani pentru strămutare. Actul de vânzare-cumpărare e gata întocmit și trebuie numai întărit.
- Vânzătorii sunt de față ?
- Unii sunt aici, iar de la alții am împuterniciri.
- Și ați adus și o cerere ?
- Am adus și cererea. Aș vrea...Sunt cam grăbit...deci, de pildă, n-am putea isprăvi treaba azi ?
- Azi ? Azi nu se poate, răspunse Ivan Antonovici. trebuie să cercetăm mai întâi dacă nu sunt sechestre.
- De altfel, în ceea ce privește urgența, trebuie să vă spun că Ivan Grigorievici, președintele, mi-e prieten bun...
- Dar Ivan Grigorievici nu e singur. Uneori mai sunt și alții, răspunse cu asprime Ivan Antonovici.
- Cicikov înțelese unde bătea Ivan Antonovici și zise:
- Nici alții nu vor fi păgubiți. Am fost și eu slujbaș, știu cum stau lucrurile....


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu