duminică, 23 octombrie 2011

JEAN ARTHUR RIMBAUD 1854 - 1891






Poet francez, unul dintre făuritorii poeziei moderne. Create, în majoritatea lor, în primii ani ai deceniului al optulea și veacului trecut, poemele lui Arthur Rimbaud au dat o maximă strălucire simbolismului francez și au deschis totodată, pe linia vizionarismului lui Charles Baudelaire, împreună cu poemele lui Stephane Mallarme, cele mai largi orizonturi liricii secolului nostru.

Numeroase trăsături artistice definitorii ale acestei lirici evocă, dincolo de fenomenul unor înrâuriri directe, înnoirile aduse de Arthur Rimbaud poeziei.

Poemul
Corabia beată a fost scris în anul 1871. În devenirea operei lui Arthur Rimbaud, el se află la răscrucea unor drumuri ale căutărilor spirituale și artistice ardente ale poetului, marcând granița dintre versurile sale așanumite clasice, scrise până spre jumătatea anului 1871, și poemele sale esoterice, în stihuri libere sau în proză, din 
Ultimele versuri, Un răstimp în infern și Iluminările, opere de la care vor porni multe din drumurile liricii secolului XX.

Cu acestea din urmă se încheie creația poetică a lui Arthur Rimbaud, manifestată fulgerător și curmată cu totul neașteptat, în 1873, când autorul Iluminărilor, care abia împlinise 19 ani, hotărăște să arunce vălul unei tăceri depline asupra poeziei și să se dedice altor ocupații cu totul străine de literatură.







Corabia e obiectul simbol în care se întruchipează subiectul poetic.

Despre ea se vorbește în întregul poem și tot ea spune ce a ”văzut” și ce a ”simțit” după ce s-a desprins de maluri, s-a avântat impetuos singură în necunoscut și s-a rătăcit într-o lume aflată dincolo de marginile firescului.

Două motive poetice sunt relevate cu pregnanță în textul Corăbiei bete: motivul rătăcirii, pe care-l reîntâlnim în
Un răstimp în infern, și al apei, ilustrat încă de una din primele creații ale lui Arthur Rimbaud, poemul Ofelia.

Motivul rătăcirii, adică al desprinderii de țărmuri, al evadării, al  deschiderii spațiilor largi, nelimitate și al afundării în lumi neexplorate reflectă setea de cuprindere vizionară a necunoscutului.

Motivul apei, al mărilor întinse și neștiute care poartă sunete și culori mirifice sau își rostogolește valurile bântuite de nepotolite furtuni până în depărtările unde diferențele dintre albastrul lor și cel al cerului nu mai sunt sesizabile, astfel încât corabia înaintează, la un moment dat, pe drumurile azurului fără margini, este cel al acumulării și descărcării unor energii nebănuite, oglindind, în același plan simbolic, frământările sufletului lui Arthur Rimbaud.

Amândouă aceste motive poetice, al căror element de relație - la nivelul detaliilor vizibile - devine corabia, susțin imaginile motrice dominante ale poemului.

Aceste imagini, produse ale unei fantezii care nu cunoaște opreliști, se integrează, toate, unei mari metafore care semnifică destinul spiritual al poetului.







Фото Корабли, лодки, анимация и картинки Корабли, лодки




Pe fluviile calme cum lunecam la vale,
N-am mai simțit că-s dusă de edecarii mei:
Piei Roșii, țintuindu-i, cu trupurile goale
De stâlpii de pe maluri, trăseserî în ei.


Purtând flamande grâne sau englezești bumbacuri,
Pluteam fără să-mi pese ce echipaj aveam.
Când edecarii- aceia au amuțit, pe veacuri,
Am coborât pe Fluvii, ori încotro voiam.


Eu, ce fusesem, iarna, mai surdă ca un creier
De țânc, am dat năvală prin mâniosul val
Peninsulele smulse din somn de-al meu cutreier,
N-au cunoscut un iureș atât de triumfal.


Furtunile-mi sfințiră treziile marine
Mau slobodă ca dopul, pe ape-am dănțuit
- Și zice-se că ele doare leșuri duc, haine -
Vreo zece nopți, și farul neghiob nu mi-a lipsit !







Curata undă verde, mai dulce decât pare
Copiilor chiar mărul cel acru, m-a spălat
De vărsături și pete de vin; zvârlind în mare
Și ancora și cârma, în voie m-a lăsat.


Eu în Poemul Mării mă scald de-atunci - suavă
Licoare lactescentă cu irizări de sori
Ce soarbe-azurul verde, în care - pală navă -
Vreun înecat coboară, pe gânduri, uneori -


Și-n care, dând culoare sălciilor seninuri -
Deliruri și cadențe ascunse-n străluciri,
Mai largi decât ni-i lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac să dospească fierea roșieticei iubiri.


Știu bolțile ce crapă sub fulgerele dese,
Știu trombele, și seara, și zorii plini de-avânt -
Popor de porumbițe - și am văzut adese
Tot ce crezut-a Omul că vede pe pământ !


Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sânge
Iluminează cheaguri prelungi și viorii
Cum draperia mării, foșnind, sub zări își strânge
Talazurile - ai spune eroi de tragedii !


Visat-am noaptea verde cu-omături uluite -
Sărutul care urcă în ochii mării, șui -
Mișcarea unor seve în veci neauzite,
Și veghile din fosfor, albastre și gălbui.


Urmat-am, luni de-a rândul, a vlurilor turmă -
Ca niște vaci zălude izbind în stânci, avan -
Fără-a visa că talpa Madonelor din urmă
E-n stare să împingă puhavul ocean !


Am dat peste Floride fantastice, în care
Erau ochi de pantere cu piei de om, și flori !
Și peste curcubee întinse pe sub mare
Ca hățuri pentru turma verzuielor vâltori !




Que du beau pour vos yeux...




- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -  - -  - - - -


Eu, slobodă odraslă a fumului și-a ceții
Ce sfredeleam chiar cerul, roșcat precum un zid
Ce poartă - hrană dulce, visată de poeții
Blajini - licheni de soare și de-azur limpid -


Eu, scândură năucă, smălțată cu planete
Electrice, și trasă de hipocampi, pe când
Se prăvăleau, izbite de iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând.


Eu, ce simțeam, la cincizeci de leghe depărtare,
Maelstroamele și chiții gemând în rut, perechi -
Eu, de albastre-ntinsuri eternă torcătoare,
Duc dorul Europei cu parapete vechi !


Văzut-am siderale arhipelaguri, plauri
Al căror cer bezmetic spre nave stă deschis;
- O, Vlagă viitoare, o, păsăret de aur,
Ți-s nopțile acestea, loc de surghiun și vis ?


Dar prea am plâns ! Ajunge ! Sfâșietori sunt zorii.
Amară-i orice lună, și orice soare-i crunt;
M-a toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.
O, parge-mi-s-ar trunchiul ! În mare să m-afund !


De mai doresc vreo apă din Europa-i parcă
Băltoaca neagră, rece, pe care-n asfințit
Un trist copil, pe vine ciucit, împinge-o barcă
Plăpândă ca un flutur de mai, abia ivit.


O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri
Menite cărăușii bumbacului să fiți,
Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliți !





* o * o * o *

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu