Mă aflam la masa mea de scris, dar povestirea la care lucram, nu vroia să se lege cu niciun chip. Fiecare pagină care mi se parea finisată, după ce o reciteam, o aruncam la gunoi. Coșul era plin cu astfel de cocoloașe, în timp ce foi scrise pe birou, mai rămăseseră două sau trei. Mi-am spus că în felul acesta îmi pierd vremea degeaba și am închis stiloul.
Din nebăgare de seamă, am lovit călimara, care imediat a înecat într-o mare albastră cele câteva foi scrise cu truda. Furios, am început să strâng cu șervețele, sugativa si tot ce-mi stătea la îndemână, lichidul care se împrăștia cu repeziciune, când am zărit un omuleț mititel, apărut din călimara răsturnată, pe postavul ros al mesei. Nu-mi venea să-mi cred ochilor, iar când l-am auzit vorbind, am fost gata s-o iau la fugă.
- Stai, nu pleca ! mi-a spus piticul. Nu sunt o arătare și nici vrăjitor nu sunt. Sunt muza ta.
- Muza ? am întrebat râzând. Eu credean că o muză arată altfel.
Sa-ti spun drept... mi te închipuiam ca o fată frumoasă și când colo !..
- N-ai greșit prea mult, îmi răspunse omulețul imperturbabil. Eu sunt numai ajutorul Muzei.
- N-am știut că o muză are nevoie de ajutoare, am remarcat ironic.
- Ba, bine că nu ! Asta de când se scrie atâta.... ''literatură''.
Înainte, doar cei dotați cu harul divin, îndrăzneau să ia condeiul în mână, dar acum, fiecare al doilea pământean, are ceva de scris. Și numai ce-i auzi că se intitulează poeți, dramaturgi, sau critici literari. Cum să facă față bietele muze, la aceasta avalanșă de... hârtie ?
Noi, făpturi mititele, ne strecurăm, în stilouri și călimări, ajutând cât ne țin puterile.
- Serios ? am spus eu, chiar cât vă țin puterile ? Abia acum m-am lămurit de ce nuvela mea e atât de... "inspirată"
- Mă învinovățești degeaba - a răspuns omulețul, fără să se tulbure. Te-ai gândit vreodată, când îți venea chef să scrii, că eu trebuie să mă prezint imediat la datorie. Că poate tocmai atunci mâncam, sau dormeam (căci eu sufăr de insomnii) sau pur și simplu vroiam să mă odihnesc și eu ca omul ? Te-ai gândit la câte prostii mă obligi să fiu părtaș, când, cică.... ''nu îți cântă pana'' ? Și atunci cine-i vinovatul, dacă nu tot eu ?
- Ești un obraznic, i-am răspuns; mic și obraznic !
- Serios ?! Dar tu, m-ai întrebat dacă-mi place tovărășia ta ? Și nu-ți permit să-mi vorbești pe tonul acesta ! a ripostat mogâldeața
- Ha ! Și mă rog ce-ai să-mi faci ? Sau, te pomenești că mă lași fără muză ?
Omulețul a spus răutacios :
- Ba, am să te pedepsesc altfel ! Pur și simplu, vom inversa rolurile. De acum încolo, ai să asculți tu, balivernele unor confrați, care se pretind scriitori. Astfel, voi fi răzbunat !
Și, cât ai zice pește, m-am făcut mic și roșu de furie, fiindcă urma să mă scufund în sticluța cu cerneala violetă.
Am realizat îndata că aceasta e o adevărată catastrofă. Am vrut să-mi cer scuze, iertare în genunchi, numai să redevin cel de dinainte. Acum nu mi se mai părea deloc simplu rolul piticului, dar era prea târziu. Omulețul meu dispăruse.
