LĂUTARUL - de Octavian Goga

 

LĂUTARUL de Octavian Goga Dezgroapă, moșnege, cu mâinile-n tremur, Comoara ta sfântă de jale... Tu porți ferecate durerile noastre În vaierul strunelor tale. În ele-mpletit-au străbunii cucernici Argintul visării deșarte, Și-n graiul lor plânge și n-are repaos Amarul nădejdilor moarte. Se-ndoaie, se frânge și tremură arcul, Și lemnul prelung se-nfioară Când două mărgele, ca mirul de limpezi, Din gene se scurg pe vioară. ...Și cântă bătrânul... Cărunta pleoapă În tremur povara-și frământă... Și mâna lui cade... Alunecă-i arcul... – Mai cântă, lăutare, mai cântă!... S-a stinge și roua pleoapelor noastre, Și ochii lumina și-or frânge, Ci strâns cetluită de marmura vremii Cântarea ta vecinic va plânge. Pe aripi de vânturi trăi-va pribeagă Oftarea ta sfântă, moșnege, De jalea-i răzleață va plânge amurgul Și plânge-vor frații de-o lege. Vor geme pe plaiuri izvoarele-n noapte Și-ncet grăitoarele unde, Bătrânilor codri și-or spune mustrarea, Și codrii cu glas vor răspunde... Și brazii în zbucium de mijloc s-or frânge, Gătindu-și cetatea măiastră, Și focuri pe creste pe rând rumeni-vor A bolții năframă albastră... Când soarele mândru din nori va purcede Al bolții senin să-ntretaie, Aprinsă scânteia ascunselor doruri Va arde cu munți de văpaie. - Și vifor năprasnic, cu brațe de flăcări, Topi-va în goana lui cruntă: Din jalea pribeagă a strunelor tale Măreață cântare de nuntă!