GRĂDINA
de Larysa
Stau nemişcată-n întuneric
Visându-mă într-o grădină
Şi-n visu-acesta ezoteric
Văd multe flori, multă lumină,
Văd fluturi răsfăţaţi de soare
Şi pe-o băncuţă colorată,
Zace, de vânt ruptă, o floare,
De multă ploaie, înecată...
Pe o alee pietruită
Vine un chip ca cel de înger
Într-o tăcere infinită
Şi aruncând priviri de fulger,
Pare să caute ceva
Prin toată-a florilor splendoare
Şi vrând să alunge cumva
Dorul ce-l poartă pentru-o floare,
Se mai alină-n drumul său
Tot mirosind mândrele flori
Dar sufletu-i încă e greu
Şi iar porneşte-n căutări...
Se-aşază ca cel mai trudit
Pe cea băncuţă colorată
Şi vede floarea, însfârşit,
Zăcând pe jumătate moartă...
O ia în palme-nfiorat,
O mângâie şi o sărută
Şi-n gândul său învolburat,
Aude floarea ce cuvântă :
"Te-am aşteptat...ştiam că vii,
Doar tu eşti al meu salvator
Ce mă-nfloreşti şi mă învii,
Iar fără tine, zac şi mor ! "
Dar soarele, grăbit şi vrednic,
Trase a visului cortina..
Eu vreau să stau în întuneric
Şi să visez din nou grădina...
| 
