Tânărul Edgar Bostandaki este suplinitor la catedrele de muzică, desen, gimnastică, scrimă și religie de la gimnaziul clasic înființat de curând în urbea sa natală. Gimnaziul are până acum numai clasa întâia și e întreținut de comună; se speră că la anul viitor se vor completa patru clase, trecând totul pe seama Statului. Deși încărcat cu predarea a cinci cursuri importante de gradul secundar, tânărul suplinitor găsește destulă vreme să frecventeze societatea înaltă din localitate, unde trece drept un perfect gentilom. În adevăr, Edgar este un tânăr care are multe succese în saloanele din Târgul-Mare. Vorbește franțuzește de când era mic și se pricepe foarte bine la mode și confecțiuni, așa că nu odată este consultat asupra acestui capitol. Profesia de cronicar high-life nu este ușoară, fiindcă trebue să scrii despre dame, și damele sunt dificile, pretențioase, caprițioase. Spui de una o vorbă bună, superi pe alta; spui rău de alta, atunci nu mai poți pretinde că ești un om galant; insiști cu deosebire asupra uneia, dai loc la bănueli; neglijezi pe vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă. Mai ales într-o societate foarte restrânsă și foarte aleasă ca societatea din Târgul-Mare, un cronicar de salon trebue să-și drămuiască atenția cu cea mai mare stricteță. Grea profesie, ce-i drept; însă tânărul Bostandaki, om de spirit și cu educațiunea distinsă, a fost parcă născut a fi cronicar high-life. Cronicele lui, în formă de corespondență, le publică într-un ziar cotidian din cel mai apropiat oraș mare de provincie.
Dar, va zice cineva:
— Bine! însă cronicarul este și el om, mai ales dacă e tânăr; trebue să aibă și el simpatiile și preferințele,
antipatiile și aversiunile sale. El stă într-un colț al salonului cu carnetul său în mână și privește la vârtejul valsului; în acest vârtej, ochii lui trebuesc să deosebească între toate pe câteva, mai grațioase, și, între aceste câteva mai grațioase, pe una, ne-ntrecută, adorabilă.
— Ei, da, răspunz eu, înțeleg ce spuneți. Însă cronicarul de salon trebue să-și calce pe inimă, să fie discret și imparțial. Și asta n-o poate oricine, cum o poate Turturel.
— Care Turturel?
— Edgar Bostandaki. . . Turturel este numele pe care i l-au dat în copilărie, alintându-l, papaia, mamaia și duduile, surorile mai mari... Turturel — așa-i că sună bine? — este pseudonimul destul de transparent cu care Edgar își semnează cronicele.
Ei! și totuși cât de corect și de discret, cât de galant și de imparțial, însuși Turturel a greșit odată un carnet mondain.
Din inițiativa unui comitet compus de damele din înalta societate a Târgului-Mare, reședința subprefecturii Plășii-de-Mijloc, s-a dat în saloanele Otelului Regal de acolo «Un mare bal filantropic, al cărui venit se va împărți giumatate în folosul umanității suferinde și giumatate pentru sporirea fondului de întreținere a gimnaziului clasic local, până la trecerea lui în bugetul Statului». Maiorul a oferit muzica militară, pe care a adus-o cu trenul de la reședința prefecturii.
A fost un bal cum nici într-o capitală de județ nu se poate mai splendid. Damele, pline de devotament pentru nobilul scop al petrecerii, s-au întrecut în toalete. Uniforma și fracul au fost minunat reprezentate, deși frac nu purtau decât subprefectul, primarul și Turturel; restul sexului urît, purtau unii redingotă, alții jachetuță scurtă. Onorurile balului le-a făcut comitetul damelor, sub președința tinerei doamne Athenaïs Grégoraschko, soția subprefectului. S-a petrecut până la șapte dimineața, când aurora cu degetele ei de roză a venit să bată la ușa orizontului și să stingă cu privirile ei lumina petroleului, amintind infatigabililor dănțuitori că trebue, cu regret, să se desparță.
A doua zi, d. Turturel, punea la poștă pentru gazetă un carnet mondain, cu notița: «Rog a se trimite, după obiceiu, 50 de exemplare pi adresa mè». Seara, cronicarul citea în fața comitetului damelor, al cărui secretar era, darea de seamă asupra rezultatului operei de binefacere. De prisos să reproducem textul întreg al acestei lucrări de caracter oficial. Ne mărginim a-i da concluziunile: «Venit brut, 575 lei; cheltueli, 368 lei; beneficiu net, 207 lei; 103 lei, 50 bani pentru sporirea fondului de intreținere a gimnaziului; 103 lei, 50 b. pentru umanitatea suferindă».
După ce au mulțumit comitetului de dame, d-l Edgar Bostandaki în numele gimnaziului, iar d. primar în numele umanității suferinde, ședința oficială s-a ridicat. Apoi s-a învârtit un maus. Peste două zile, iată că mult așteptatele îs exemplare din «Vocea Zimbrului» sosesc. Ele conțin cronica atât de dorită: «Cum se pitrece la noi»...
Extragem la întâmplare câteva rânduri:
«... Sâmbătă seara s-a ținut în fine la noi strălucitul bal filantropic sub presidenția grațioasei doamne Athenaïs Grégoraschko, născută Perjoiu...
«...0 enormă afluență de tot ce Târgul-Mare are mai distins, fiecare ținând să mulțumească încântătoarei prezidente inițiatoare, prea amabila doamnă Athenaïs Grégoraschko...
«. .. În acordurile muzicii militare, care, intonează cu destul brio un vals vaporos, perechile pornesc ca duse pe niște valuri, în cari se perde conștiința, iar timpul pare că s-a oprit pe loc ca să admire cum trec în vârtej ferbinte, uimitor, nebunesc, atâtea ș-atâtea flori, parcă smulse de vântul aprig al pasiunii... Doamna Athenaïs Grégoraschko, regina adorabilă a valsului adorat...
«...Dar la un semnal, ușile din fund se deschid... Supeul! Un moment de odihnă pentru această zvăpăiată tinerețe, un moment de odihnă și de reconfortare!... Doamna Athenaïs Grégoraschko face onorurile, luând loc în capul mesei, cu grația nespusă care o caracterizează...
«...Dopurile pocnesc, pare c-ar fi la un atac de tiraliori, care nu sparie de loc pe bravii convivi... Șampania curge în valuri. Doamna Athenaïs Grégoraschko dă semnalul și aci; ridicând în sus cupa plină de delicii ca divina Hebe, atinge de buzele răci buzele sale calde, cu acea delicateță poetică cu care fluturelul atinge caliciul unui miosotis...
«...Dar muzica ne cheamă. Trăiască valsul! Doamna Athenaîs Grégoraschko, infatigabilă silfidă...».
Aci o îngrozitoare greșală de tipar... A doua zi, Duminică dimineața, la cafeneaua din centru, spiritualul cronicar high-life cetea mai multor tineri din localitate carnetul lui: Cum se pitrece la noi. Tinerii îl ascultau cu multă admirație și poate cu mai multă invidie: e desigur fericit un tânăr care dispune, pe lângă talentul stilului, de o coloană de publicitate, ca să se facă, firește, atât de plăcut damelor! Pe când se comenta articolul și autorul căuta să explice amicilor săi ce înseamnă «divina Hebe» și «calici», iată că deodată intră d. sub prefect, Raoul Grégoraschko, soțul «infatigibilei silfide». D. subprefect salută în dreapta și în stânga cu gravitate, apoi, drept în fața lui Edgar Bostandaki și cu un ton neobișnuit de aspru:
— Domnule Turturel! uite-te la mine... Te opresc, magariule, să faci de mauvaises plaisanteries pi conta doamnei Grégoraschko, soția mè!
Apoi face un ocol prin cafenea bufnind:
— A-t-on jamais vu pareille insolence!
Edgar nu pricepe de loc... Însă Raoul se întoarce iar și, gesticulând cu cravașa, de care nu se desparte niciodată:
— Altădată, dacă-ți mai permiți di aeste, îți rup urechile.
— Dar...
— Urechile! m-ai înțeles? espèce d'imbécile!
Și ese turbat, făcând să șuere aerul sub jocul cravașei. Toată lumea rămâne uimită. Din ce pricină?.. Hebe?.. Calici?..
— Nu înțeleg deloc, zice Turturel, dând din umeri cu totul nedomirit.
Pe când fiecare caută cu deamănuntul să găsească în cronică motivul penibilei scene, iată că intră în cafenea d. maior Edmond Buzdrogovici, grație amabilității căruia opera filantropică avusese concursul grațios al muzicei militare. Fără să salute și vădit foarte supărat, Edmond se apropie de Edgar, cu așa pas și aer strașnic, încât Edgar se ridică drept în picioare în fața lui Edmond.
— Domnule! zice Edmond, ferbând ca un samovar; dumneata ești acela cari scrii porcăriile aeste?.. Răspunde!
Și-i vâră lui Edgar gazeta sub nas. Edgar, ferindu-se, răspunde hotărît:
— Da!
— N-o fost și madam Buzdrogovici, soția mè la bal?
— Ba da!
— Atunce, di madam Buzdrogovici, soția mè, pentru ci n-ai pomenit nimică?.. nici chiar numele!.. Să fi fost fără compliment — nu pretinde!.. dar nici macar numele!?
— Domnule maior. . .
— Mișălule! strigă Edmond.
Și scurt mișcarea! până să-i zică unul dintre amici «Ăra! da, stăi, bri omule!» îi trage două palme vajnice și iese.
— Nu mai înțeleg nimică, pi onoarea mè! zice Edgar și iese și el.
