Capodopera lui Goethe, Faust, este o creație a cărei elaborare a durat aproape 60 de ani (prima parte a apărut în 1808, iar cea de-a doua a apărut postum, în 1833), complexă, greu de încadrat într-o specie literară anumită; autorul ei a subintitulat-o tragedie, dar poate fi considerată, cu aceeași îndreptățire, poem dramatic sau dramă filozofică.
Motivul omului care și-a vândut sufletul diavolului apare într-o legendă medievală și, sub forma doctorului Faust, în cărți populare ale Renașterii care l-au inspirat pe dramaturgul englez Christopher Marlowe (1564 - 1593) și pe Lessing.
Aceste izvoare de inspirație au fost utilizate de Goethe într-un mod original și subordonate unei teme fundamentale: sensul existenței.
Opera se deschide cu o dedicație, Închinare.
Urmează un dublu prolog: Prolog în teatru (ocazie pentru Goethe de a-și prezenta concepțiile despre literatură) și Prolog în cer.
Aici intervine o prinsoare între Dumnezeu și Mefistofel, divavolul care, convins că omul este dominat de principiul răului, se angajează să câștige sufletul lui Faust.
Acesta (Faust) este un bătrân savant, ajuns la capătul unei vieți de studiu, ce își exprimă într-un monolog insatisfacția față de zădărnicia unor cunoștințe niciodată depline:
Motivul omului care și-a vândut sufletul diavolului apare într-o legendă medievală și, sub forma doctorului Faust, în cărți populare ale Renașterii care l-au inspirat pe dramaturgul englez Christopher Marlowe (1564 - 1593) și pe Lessing.
Aceste izvoare de inspirație au fost utilizate de Goethe într-un mod original și subordonate unei teme fundamentale: sensul existenței.
Opera se deschide cu o dedicație, Închinare.
Urmează un dublu prolog: Prolog în teatru (ocazie pentru Goethe de a-și prezenta concepțiile despre literatură) și Prolog în cer.
Aici intervine o prinsoare între Dumnezeu și Mefistofel, divavolul care, convins că omul este dominat de principiul răului, se angajează să câștige sufletul lui Faust.
Acesta (Faust) este un bătrân savant, ajuns la capătul unei vieți de studiu, ce își exprimă într-un monolog insatisfacția față de zădărnicia unor cunoștințe niciodată depline:
PARTEA ÎNTÂI
Noapte
O încăpere înaltă, boltită, cu înfățișare gotică, Faust, neliniștit, stă pe scaun la masa de scris.
FAUST
Am studiat cu râvnă, ah, filozofia
Din scoarță-n scoarță, dreptul, medicina,
Și din păcate chiar teologia,
Arzând de zel.
Și iată-mă acum un biet nebun,
Cuminte ca și mai-nainte.
În fața semenilor sunt magistru sau chiar doctor.
De-atâția ani înțelepciunea o încerc,
Îmi port de nas discipolii
De-a curmezișul sau în cerc.
Și văd că nu putem să știm nimic,
Amărăciunea-mi arde inima în piept.
Sunt, eu, ce-i drept, mai breaz și mai deștept
Decât acești magiștri, doctori, grămătici și popi
Toți împreună: scrupule și îndoieli
În cuget nu mi se adună.
Și nici în iad și nici de dracul teamă nu mi-e.
În schimb nici bucurie n-am pe lume.
C-aș ști ceva deplin eu nu-mi închipui
Și nu mă amăgesc că aș putea
Să-ndrum pe alții sau să-nvăț pe cineva.
Nu am nici bunuri, nici argint,
Nici cinste și nici slavă pe pământ.
Un câine n-ar putea să mai trăiesc-așa.
Dins astă pricină m-am închinat magiei, pe-ndelete.
Nădăjduit-am prin a duhului putere și cuvânt
Să mi se dezvăluiască vreunul din secrete,
Să nu mai fiu silit, cu fruntea în sudoare,
Să spun ce nu știu, când mă-ntreabă fiecare.
Lăuntric să cunosc prin ce se ține universul.
Să văd puterile. Semințele a toate să le știu.
Să nu-mi încurc printre cuvinte mersul.
De m-ai vedea tu, Lună plină,
În chinul meu ultima oară.
Durerea-mi nu ți-a fost străină.
De-atâtea ori privind la tainicul tău foc
Vegheat-am, zbuciumându-mă-n același loc.
Peste hârtii și cărți, cu prietenie
Îmi apăreai în noaptea mea târzie.
O, dacă m-aș putea plimba
Pe măguri în lumina ta,
Cu duhurile prin livezi
Pe lângă peșterile verzi !
Eliberat de chinurile minții
De fumul, de funinginea științei,
O, de-aș putea pe plaiu'nalt
În roua firii să mă scald !
Dar vai ! Mai sunt în închisoare încă ?
În astă gaură de zid, ca de osândă ?
În care chiar lumina cerului doar tulbure ajunge.
Prin geamuri zugrăvite ea străpunge.
Împresurat de tomuri sunt, de teancuri învechite,
Roase de molii și de praf acoperite.
Această încăpere afumată
Încinsă cu hârtie pân' la bolta ei înaltă,
De instrumente plină, unde stai
Împrejmuit de sticle și retorte, de unelte
Gospodărești aduse din străbuni anume
Aceasta-i lumea ta ! Asta se cheamă lume !
O încăpere înaltă, boltită, cu înfățișare gotică, Faust, neliniștit, stă pe scaun la masa de scris.
FAUST
Am studiat cu râvnă, ah, filozofia
Din scoarță-n scoarță, dreptul, medicina,
Și din păcate chiar teologia,
Arzând de zel.
Și iată-mă acum un biet nebun,
Cuminte ca și mai-nainte.
În fața semenilor sunt magistru sau chiar doctor.
De-atâția ani înțelepciunea o încerc,
Îmi port de nas discipolii
De-a curmezișul sau în cerc.
Și văd că nu putem să știm nimic,
Amărăciunea-mi arde inima în piept.
Sunt, eu, ce-i drept, mai breaz și mai deștept
Decât acești magiștri, doctori, grămătici și popi
Toți împreună: scrupule și îndoieli
În cuget nu mi se adună.
Și nici în iad și nici de dracul teamă nu mi-e.
În schimb nici bucurie n-am pe lume.
C-aș ști ceva deplin eu nu-mi închipui
Și nu mă amăgesc că aș putea
Să-ndrum pe alții sau să-nvăț pe cineva.
Nu am nici bunuri, nici argint,
Nici cinste și nici slavă pe pământ.
Un câine n-ar putea să mai trăiesc-așa.
Dins astă pricină m-am închinat magiei, pe-ndelete.
Nădăjduit-am prin a duhului putere și cuvânt
Să mi se dezvăluiască vreunul din secrete,
Să nu mai fiu silit, cu fruntea în sudoare,
Să spun ce nu știu, când mă-ntreabă fiecare.
Lăuntric să cunosc prin ce se ține universul.
Să văd puterile. Semințele a toate să le știu.
Să nu-mi încurc printre cuvinte mersul.
De m-ai vedea tu, Lună plină,
În chinul meu ultima oară.
Durerea-mi nu ți-a fost străină.
De-atâtea ori privind la tainicul tău foc
Vegheat-am, zbuciumându-mă-n același loc.
Peste hârtii și cărți, cu prietenie
Îmi apăreai în noaptea mea târzie.
O, dacă m-aș putea plimba
Pe măguri în lumina ta,
Cu duhurile prin livezi
Pe lângă peșterile verzi !
Eliberat de chinurile minții
De fumul, de funinginea științei,
O, de-aș putea pe plaiu'nalt
În roua firii să mă scald !
Dar vai ! Mai sunt în închisoare încă ?
În astă gaură de zid, ca de osândă ?
În care chiar lumina cerului doar tulbure ajunge.
Prin geamuri zugrăvite ea străpunge.
Împresurat de tomuri sunt, de teancuri învechite,
Roase de molii și de praf acoperite.
Această încăpere afumată
Încinsă cu hârtie pân' la bolta ei înaltă,
De instrumente plină, unde stai
Împrejmuit de sticle și retorte, de unelte
Gospodărești aduse din străbuni anume
Aceasta-i lumea ta ! Asta se cheamă lume !
Gândul amărăciunii, care îl ispitește o clipă, este îndepărtat de bucuria sărbătorii de afară și de forfota mulțimii prin natura aflată în pragul primăverii.
Mefistofel îi apare lui Faust și cei doi încheie un pact prin care savantul primește tinerețe și plăceri, primind în schimb să-și dea sufletul diavolului în momentul când fericirea pe care o va trăi îl va determina să ceară clipei să se oprească:
Faust
Dă mâna și lovește ! Clipei de-i voi zice:
Rămâi că ești atât de frumoasă ! -
Îngăduit îți e atunci în lanțuri să mă fereci.
Atuncea moartea bată-n turn din clopot zgomotoasă,
Atunci scăpat de slujbă ești, cum se cuvine.
Atuncea ornicul să stea, arătătorul cadă,
Oprit să fie timpul pentru mine !
Mefistofel îi apare lui Faust și cei doi încheie un pact prin care savantul primește tinerețe și plăceri, primind în schimb să-și dea sufletul diavolului în momentul când fericirea pe care o va trăi îl va determina să ceară clipei să se oprească:
Faust
Dă mâna și lovește ! Clipei de-i voi zice:
Rămâi că ești atât de frumoasă ! -
Îngăduit îți e atunci în lanțuri să mă fereci.
Atuncea moartea bată-n turn din clopot zgomotoasă,
Atunci scăpat de slujbă ești, cum se cuvine.
Atuncea ornicul să stea, arătătorul cadă,
Oprit să fie timpul pentru mine !
Aventurile în care îl antrenează Mefistofel pe Faust simbolizează treptele parcurse de om spre dobândirea fericirii.
Beția din pivnița lui Auerbach semnifică plăcerile vulgare, care nu-l pot satisface pe însetatul de absolut Faust.
Întinerit, acesta se apropie de fericire prin dragostea pentru Margareta, făptură pură sacrificată de Mefistofel spre a zădărnici aspirația înaltă a lui Faust, care, la îndemnul spiritului rău, îl ucide pe fratele iubitei sale.
Beția din pivnița lui Auerbach semnifică plăcerile vulgare, care nu-l pot satisface pe însetatul de absolut Faust.
Întinerit, acesta se apropie de fericire prin dragostea pentru Margareta, făptură pură sacrificată de Mefistofel spre a zădărnici aspirația înaltă a lui Faust, care, la îndemnul spiritului rău, îl ucide pe fratele iubitei sale.
Margareta este acuzată de pruncucidere și osândită.
Faust o vizitează în închisoare, asistând la ultimele ei clipe.
Faust o vizitează în închisoare, asistând la ultimele ei clipe.
Aici se încheie prima parte a operei.
În cea de-a doua parte, faza ulterioară a încercării de a realiza fericirea o reprezintă însoțirea dintre Faust și Elena, celebra frumusețe a antichității, care simbolizează aspirația lui Goethe spre armonia perfectă dintre spirit și materi realizată de vechii greci.
În cea de-a doua parte, faza ulterioară a încercării de a realiza fericirea o reprezintă însoțirea dintre Faust și Elena, celebra frumusețe a antichității, care simbolizează aspirația lui Goethe spre armonia perfectă dintre spirit și materi realizată de vechii greci.
Însoțirea celor doi se destramă însă.
Fericirea este găsită în viața activă, în creația utilă oamenilor.
La îndemnul lui Faust, mii de locuitori al unui țărm inundabil construiesc diguri și seacă mlaștina, transformând-o în pământ fertil.
La îndemnul lui Faust, mii de locuitori al unui țărm inundabil construiesc diguri și seacă mlaștina, transformând-o în pământ fertil.
Bătrân și orb, urmărit de Grijă, Faust are viziunea muncii creatoare în libertate și adresează clipei invocația prevăzută în pact:
PARTEA A DOUA
ACTUL V
Faust
O mlaștină se-ntinde lângă munte, nesfârșit,
Și infectează tot ce-am cucerit.
Băltoaca să se scurgă, putredă, în mare.
Aceasta-ar fi izbânda cea mai mare.
Un spațiu voi deschide multor milioane,
Să locuiască-aici, nu sigur, dar în libertate:
Sunt verzi câmpiile, și om și turmă
Pe nou pământ, de tihnă, se îndrumă
Spre așezările, pe care, pe dâmbul falnic
Viteaz norod le-a ridicat strădalnic.
Întrezăresc aici o țară-paradis -
Înverșunat talazul bată în limanuri,
Unde spărtură face, ca să cotropească,
Aleargă obștea. Știrbitura s-a închis.
Acestui rost îi sunt cu totul închinat,
Mijește încheierea-nalt-a-nțelepciunii:
Își merită viața, libertatea-acela numai
Ce zilnic și le cucerește ne-ncetat.
Și astfel își petrec aicea pe limanul
Primejdiei, copii și tineri,
Bărbați, moșnegi, cu vrednicie anul.
Aș vrea să văd asemenea devălmășie,
Să locuiesc cu liberul popor pe liberă câmpie.
Acelei clipe aș putea să-i spun, întâia oară:
Rămâi, că ești atâta de frumoasă !
Căci urma zilei mele pământene
Nici în eoni nu poate să dispară.
Și presimțind o fericire, ce înaltă se-nfiripă,
Eu gust acum suprema clipă.
Faust
O mlaștină se-ntinde lângă munte, nesfârșit,
Și infectează tot ce-am cucerit.
Băltoaca să se scurgă, putredă, în mare.
Aceasta-ar fi izbânda cea mai mare.
Un spațiu voi deschide multor milioane,
Să locuiască-aici, nu sigur, dar în libertate:
Sunt verzi câmpiile, și om și turmă
Pe nou pământ, de tihnă, se îndrumă
Spre așezările, pe care, pe dâmbul falnic
Viteaz norod le-a ridicat strădalnic.
Întrezăresc aici o țară-paradis -
Înverșunat talazul bată în limanuri,
Unde spărtură face, ca să cotropească,
Aleargă obștea. Știrbitura s-a închis.
Acestui rost îi sunt cu totul închinat,
Mijește încheierea-nalt-a-nțelepciunii:
Își merită viața, libertatea-acela numai
Ce zilnic și le cucerește ne-ncetat.
Și astfel își petrec aicea pe limanul
Primejdiei, copii și tineri,
Bărbați, moșnegi, cu vrednicie anul.
Aș vrea să văd asemenea devălmășie,
Să locuiesc cu liberul popor pe liberă câmpie.
Acelei clipe aș putea să-i spun, întâia oară:
Rămâi, că ești atâta de frumoasă !
Căci urma zilei mele pământene
Nici în eoni nu poate să dispară.
Și presimțind o fericire, ce înaltă se-nfiripă,
Eu gust acum suprema clipă.
Faust moare, dar Mefistofel nu-i va lua sufletul, pentru că fapta generoasă l-a mântuit.
