pictura de John Singer Sargent
Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag și cât p-aci să se prăvale cu desagii de-a umăr, cum era.
— Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de
spaimă, bagă de seamă să nu pățești ceva, că asta nu înseamnă bine !
— Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi țăranul
necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da ce să pățesc ? urmă apoi
mai răspicat. Numai voi s-aveți grijă să nu-mi ticluiți vreo poznă până
ce ne întoarcem noi... Să fii cu ochii în patru la pologul cela din
livadă, să nu-l lași să vil mănânce toți câinii !...
Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi își scoase pălăria de paie
zdrențuită, își făcu cruce, închinându-se ca la mătanie, și rosti domol:
— Doamne-ajută !...
Pe urmă își îndesă pălăria în cap, tuși de două ori, scuipă ascuțit
și se întoarse spre feciorul său, care aștepta somnoros deoparte:
— Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem !...
Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăugă și ea, cu mintea ei cea proastă:
— Așa, așa, grăbiți-vă, să nu vi se întâmple ceva...Dumnezeu să v-ajute !...
Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieșise repede din ogradă și o apucase cu
pași voinicești pe ulița ce se întindea ca un brâu albineț printre
casele pitite în noaptea de păcură. În urma lui, feciorul tăndălea, ca
un mânz trudit, ciulind urechile și uitându-se, când în dreapta, când în
stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se năpustească cineva asupra
lor.
În colțul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăștia
o lumină gălbuie, mucezită. Urmele pervazurilor se tolăneau rășchirate
ca degetele unei mâini uriașe și se pierdeau îndată în beznă.
— Taci, că-i bine ! răsuflă Nicolae, oprindu-se oleacă sub felinar.
— Oare n-o fi trecut ? bâlbâi feciorul, ca să zică și el ceva.
— Da de unde ! Doar l-am fi auzit șuierând, făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte.
Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră clipocea
flacăra bolnavă a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi de șine
licăreau, ca niște dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite.
— Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabără, scârjâind
prundișul peronului cu pașii săi apăsați. De-acu poate veni când i-o
plăcea, că nu mi-e frică...
Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând vreun locșor unde să se
adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai îndrăzneț, se apropie de
ușa sălii de așteptare și puse încetinel mâna pe clanță. Era încuiată.
Zări în stânga ușii o bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi
gândit să se așeze sau nu, stătu o clipă la îndoială și în sfârșit se
lăsă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului.
Bătrânul își alunecă sarcina pe bancă și se cocoloși și el lângă fecior.
Bătrânul își alunecă sarcina pe bancă și se cocoloși și el lângă fecior.
— Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit.
— Pesemne... Om aștepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit.
Și de-acum amuțiră amândoi. Priveau duși încoace-încolo, se așezau
mai bine pe lespede și gemeau înăbușit, în răstimpuri, parc-ar fi fost
strânși în curele.
Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-șterse, presărate rar cu stele,
se deschideau prin volbura neagră de nouri. Și întunericul începu a se
limpezi. De jur împrejur linii spălăcite, nehotărâte, tremurau în beznă.
Coamele dealurilor din față, ca un tăiuș de fierăstrău uriaș și
hodorogit, se desenau din ce în ce mai lămurit pe pânzișul cenușiu al
văzduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe țărmul
Someșului se ridicau negre, ca niște mâini amenințătoare.
Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînțelese ale unor oameni prăpădiți de nevoi.
Flăcăul se cotoșmăni mai bine pe lespede, își aduse genunchii până la
nas și, cuprinzându-i cu amândouă brațele, bâigui scurt și mustrător:
— Nu mai vine...
— Nu, tuși Nicolae, scotocind în chimir după lulea.
Aprinse și începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des și țâșnitor printre dinți.
Gara cu magaziile ei sure prinse a se dezbrăca de întuneric.
Un vânt aspru, tomnatic vâjâia prin porumbiștea dimprejur, scutura
stăruitor olanele coperișurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile
zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări și ea, trezită din somn,
cu ochiul ei roșu, plâns și ars de sărăcie.
Dinspre târg, deodată, se desluși zgomotul unor pași târâți, greoi,
însoțiți de gemete înfundate. Feciorul ridică fruntea și trase cu
urechea.
— Vine cineva... zise înăbușit.
Portița zăplazului scârțâi prelung și o babă gârbovită ca un gânj, cu fața zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drumeți.
— Oare n-am întârziat, oameni buni ? întrebă dânsa îngrijorată.
— Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele.
Da până unde ? adăugă apoi cu jumătate gură, în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit.
— Până la Beclean, răspunse ea pițigăiat, ștergându-și obrajii cu
mânecile cămășii. Numai până la Beclean... A, vai de sufletul meu, ce-am
alergat !... Mă temeam să nu întârziu, Doamne ferește, de năprasnicul
ăsta de tren, că mi s-a părut că-l aud șuierând când eram pe la
biserică. Uuf ! Toată- s un lac de apă... Și dumneavoastră-l așteptați ?
— Îl așteptăm și văd că nu mai vine...
— Vă duceți departe ?
— Ba nu... Până la Salva...
— Apoi ce să faci ? Cată să ne sfărmăm și să ne izbim, dacă vrem să
trăim în pârdalnica asta de lume... Așa... Ce să facem ? Și iar mocniră,
acuma tustrei, oftând și gemând în răstimpuri, cum fac țăranii când nu
mai știu ce să vorbească.
După o bucată de vreme, un felinar verde ieși din cocioaba hamalului.
Lumina gâtuită se bălăbănea necurmat, dispărea și iar se vedea.
— Aha, tresări flăcăul, de-acu îndată sosește.
Felinarul se mări din ce în ce și pe urmă se desluși și chipul negru, bărbos, al hamalului.
— Să dea Dumnezeu bună dimineața, făcu Nicolae trăgănat și smerit, sculându-se și dându-se la o parte.
— Noroc, bombăni scurt hamalul.
— Oare vine degrabă, domnule ? întrebă și baba, apropiindu-se un pas
spre hamalul care înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în broasca
ușii.
— Ce-mi tot dârlâiești aici, babo ? Ce-mi toci capul și dumneata ? Nu
cumva ți-ai ținea gura ? se rățoi deodată hamalul, semeț în sufletul său
rânced că poate certa și el pe cineva care-i mai slab decât dânsul...
Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorți. Prin săli, pe peron,
luminile lămpilor începură a răspândi raze palide, cârcălite, care
tremurau și se îngrămădeau pe fețele încrețite ale celor ce așteptau. Pe
ulicioară, se auzeau tot mai des leopăiturile pașilor grăbiți. Când și
când, uruitul roților unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuțea
apropiindu-se și se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiți, vorbele
repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau...
Acuma sala de așteptare gemea de lume. Țăranii, cu fețele supte, cu
umerii obrajilor ieșiți în afară, cu barba și mustățile zbârcite, se
îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenușa,
îmbrăcați în straie nemțești murdare și ferfenițite.
Apoi deodată, dintr-o odaie vecină, șeful gării ieși somnoros,
bosumflat, învăluit într-o manta groasă, și intră în birou trântind ușa.
Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci
minute, și acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se
răspândiră ca fulgerul șoaptele: “Biletele ! Vine ăl ce dă bilete !...
Haideți la bilete !” Șeful însă se plimba plictisit, încoace și încolo,
cu ochii jumătate închiși, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori
de-i pocniră oasele, își aruncă privirea spre ceasornicul din perete și
se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe pasagerii care
tropăiau din picioare, zgribuliți și rebegiți de frig.
În sfârșit geamul ghișeului se deschise și pe marmora soioasă
începură a zângăni banii azvârliți în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul
său se umeriră și dânșii de zor spre rampă, strângând în pumnii
încleștați paralele umezite de sudoare.
Dar un vardist coșcogea se răpști la el, aținându-le calea:
— Unde vă burdușiți, he ? Nu puteți aștepta până vă vine rândul ?... Ei, drăcia dracului !...
Îl înșfăcă pe Nicolae scurt de guler și-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:
— Poftiți, domnule, poftiți înainte !...
...Din depărtare un șuier prelung și răgușit spintecă aerul.
— Vine, vine ! fierbea lumea neliniștită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghișeu.
— Fă-ți bunătate, domnule, și ne dă două până la Salva, că ne lasă
aici mașina ! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei, întinzând mâna cu
gologanii peste capetele oamenilor.
— Gura, prostule ! îl împunse
șeful, morocănos, aruncându- i o privire cruntă și disprețuitoare, apoi
închise repede ferestruica.
Țăranii se holbară uluiți unul la altul.
— Cre' că nu ne dă ? se auziră printre dânșii câteva voci pline de
spaimă, în vreme ce o buduhaiță de femeie limbută striga în gura mare:
— O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu !
Șeful, însă, se duse numai la aparatul telegrafic, unde bocăni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam.
Și trenul se apropia mâncând pământul. Scârțâitul sfâșietor al
roților, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit
surd, aspru, care creștea mereu. Apoi repede intră în gară și se opri
brusc. Conductorul sări jos cel dintâi și urlă hodorogit:
— Năsăud... o minutăăă !
Câțiva călători coborâră grăbiți, luptându-se să străbată printre cei de pe peron, care năvăliră furtunatic asupra vagoanelor.
— Unde mergeți, proștilor ? răcni conductorul către țăranii care
alergau zăpăciți în sus și în jos, neștiind unde să se urce. Nu acolo,
mă ! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi !
Conductorul striga și zâmbea mulțumit în sine că a spus o glumă
minunată. Când și când, arunca priviri pline de înțeles unui domn
bondoc, care se uita la dânsul și-l asculta cu un surâs de admirație pe
buze...
La ghișeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câțiva țărani
bătrâni și slăbănogi mai forfoteau și se înghesuiau, parc-ar fi stat pe
jăratic. Nicolae cu feciorul și cu baba, care acum se ținea de dânșii ca
scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un capăt al rampei la cellalt,
priveau rugători în răstimpuri la vardistul care le răspundea printr-o
încruntare din sprâncene și la șeful care țăcănea biletele și-i măsura
cu sulițe de dispreț când din întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În
cele din urmă însă ajunseră și ei la ferestruică.
— Două până la Salva, zise Nicolae pleoștit, numărând gologanii unsuroși pe tabla albă de marmoră.
— Altă dată să te înveți minte, mojicule, îi sâsâi șeful aruncându-i biletele.
— Iartă, domnule, iartă-ne și nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proști, păcatele noastre...
Pesemne, așa ne-a lăsat Dumnezeu, proști și necăjiți și nepricepuți,
păcatele noastre... Da dumneavoastră trebuie să fiți mai iertători, că
sunteți oameni învățați și...
— Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă și-mi
vine rău când vă văd, izbucni șeful strâmbând din nas, apoi trânti
geamul și scuipă cu greață.
Nicolae Tabără stătu o clipă nemișcat, clătină încetinel din cap,
întrebător și nedumerit, pe urmă ieși sprinten, urmat de fecior și de
babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuțit al conductorului:
— Gataaa !
Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului își luară seama și se întoarseră.
— Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule ! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului.
Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise
capete de țărani. Se cățără de clanță și o smuci cu putere, dar ușa nu
îngădui. Și trenul șuieră prelung și începu a bubui și a fosăi.
— Urcați-vă, mă, urcați-vă ! fulgeră din nou conductorul, bâțâind din mâini și din picioare.
Bătrânul se dădu repede jos și se azvârli la altă ușă, în vreme ce
trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-și
mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra
lui Tabără, îl înhăță de după cap, îi trânti un pumn în ceafă și-l
îmbrânci pe scări la vale... Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi
pociumbi și se uitau cu ochii sticloși de spaimă.
— Să vă sculați mai devreme, putregaiule, și să nu mocoșiți, fire-ați
ai dracului să fiți, răcni conductorul, dispărând într-un vagon.
Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiș și sângele îl
prididi pe gură și pe nas. Și așa rămase un dram de vreme, neclintit ca
un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera și-l durea mai
strașnic ca rănile feței. Apoi se ridică încetinel, clătinându-se pe
picioare, își șterse sângele cu poala cămășii și aruncă o privire mută
în urma trenului, care se pierdea în ceața zorilor. Un val amar de vorbe
îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoțite de-abia putură rosti
oftând:
— Nu v-ajute Dumnezeu sfântul !
Printre nourii bolbocați în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină
cireșie se zvârcolea și se întețea. Tabără își avântă povara în spinare
și porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima
urnită, iar feciorul și baba, tăcuți și îngândurați, îl urmară pârjol.
Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge își înălța
biruitor capul și împroșca în fețele drumeților o beteală de raze
purpurii...
