Tatălui meu, care a așteptat gârla
Era în 1946, an de secetă cumplită, Șușteru nu mai văzuse pic de tutun de patru zile. Ca să fumeze, într-o zi rupse un smoc de frunze de iederă din rugul care îmbrăca fața casei, le fărâmă între degete și-și umplu luleaua. Avea ochii cârpiți de somn, fiindcă, deși era trecut de amiază, abia se sculase din pat. „Al dracului, se gândi, pierzi o noapte la priveghi și nu-ți mai vii în fire pe urmă două zile”. Nevasta, soacra, copiii lipseau de acasă. „Sânt după mâncare, își zise, s-au împrăștiat prin sat ca făina orbilor”.
Și ieși în drum, mic și slab, cu cămașa atîrnîndu-i peste pantaloni. Avea poftă să mănînce o legătură de lăptuci: dormind visase c-a plouat și că i-a înverzit grădina de zarzavat ca în anii buni. De două veri ținea seceta, nu se deștepta o dată fără să poftească de mîncare un lucru de care nu putea să facă rost. „ Se vede treaba, își zicea, că visele se nasc în stomac și urcă să moară în gură. Bine-ar fi, zău, să nu le aibă deloc”.
- Șuștere dă, mă, și mie să trag un fum.
Îl strigase dascălul satului. Despre dascăl toată lumea zicea că și-a pierdut mințile din pricina foamei. Ziua întreagă sta pe marginea șanțului cu picioarele adunate sub el, mesteca măcriș, dacă avea, și îngâna într-una, uitându-se la cerul gol de nori, un rând dintr-o carte de rugăciuni: Dumnezeule care dormi în pădurea de dafin ”.
- Nu-i tutun, mă, îi răspunse Șușteru, e o buruiană, pute și te ustură pe gât.
Privi ulița în lung. În dreptul primăriei, o femeie aduna baligă într-o roabă ca să lipească prispa casei. Sub salcâmul de lângă podișca dată cu var, un câine se scutura de pureci. La fierărie potcoveau un cal. Mirosea a copită arsă.
Șușteru coti încet după colțul gardului și coborî la râu. Se opri la șanțurile prin care altădată venea apă în grădina lui de zarzavat. Erau goale. Mâlul de pe fundul lor se uscase, crăpase. Albia răului se întindea în sus ca o omidă cenușie. Nisipul și petele galbene de lut pietrificat luceau pustii în soare. Rădăcini putrede atârnau în peretele malului dinspre sat. Dincolo, pe izlaz, aliorul se încolăcea de căldură. Pe un mușuroi de țărână, alături de o tufă neagră de mărăcini, țiștuia un hârciog. Departe, pe vârful unei movile, se zărea un căluț.
Șușteru zgârâie cu vârful piciorului o cruce în nisip și râse. Când era copil și făcea o cruce pe pământ, zicea că dedesubt gâlgâie un izvor. Prost mai era în tinerețe ! În fiecare an, în prima săptămână de primăvară, se ducea pe izlaz cu un țăruș să scoată brânduși. Le vedea: albe, în două foi, ca stropii de lapte căzuți din șiștar - și se repezea să le culeagă pe toate. Maică-sa îi zicea la plecare:
- Câte brânduși ai să aduci acasă, atâția pui au să scoată cloștile noastre.
Și el o credea.
Călărețul zărit înainte pe movilă se apropia în goană mare de sat.
- E nebun, zise Șușteru, vânturând mâinile, omoară calul dac-o ține tot așa până la pod.
Observându-l, călărețul cârmi spre el și strigă, arătând cu brațul îndărăt, că vine gârla. A plouat la munte și vine gârla. Vine Buzăul.
Șușteru nu înțelese pe dată ce i se spune, parcă îi luase mințile, și când se dezmetici, celălalt era departe, se pierdea pe sub arcadele podului vopsit în roșu, dispărea ca o nălucă, în fulgerările apei morților. Șezu o clipă, căutând cu privirile înfrigurate în sensul albiei, pe linia malului, și i se păru că-l lovește în față răcoarea apelor pornite de la munte. Atunci sări șanțul și urcă podul în fugă, mai mult de-a bușilea, suflând greu pe gură. O mânecă a cămeșii, îmbâcsită de sudoare, îi atârna de încheietura mâinii ca un pansament desfăcut. O smulse și o aruncă.
Dascălul îi ieși înainte, apărându-se de muște cu o creangă de salcâm.
- Dascăle, strigă Șușteru, vine gârla, mă ! Trebuie să dau luntrea la apă și să curăț șanțurile. Peste o săptămână mâncăm lăptuci.
Într-o jumătate de ceas, Șușteru a scos luntrea din șopron și a târât-o prin praful uliței, până dincolo de râu.
În vremea aceasta s-au prins să bată clopotele bisericii. Bang-bang - clopotul mare; ding-ding - clopotul mic. Toaca nu suna. Toaca se bate numai la soboruri bisericești.
Când au bătut clopotele, satul s-a mutat pe malul gârlei. Bărbații au tăbărât cu sapele și cu târnăcoapele să spargă movilele de pământ care astupau intrarea în șanțuri. Femeile n-au coborât, se îngrămădiseră sub un oțetar și țineau copiii lângă ele, fiindcă valurile puteau să-i tragă în vâltoarea lor, din care nu mai e scăpare. Nu se știe de ce aveau credința că gârla, pornind de la munte, se lasă la vale însoțită de un vânt rău, aspru, ca de îngheț, și se înfiorau dinainte, ca jivinele plăpânde când simt că se apropie iarna grea. Două dintre ele rostogoliră cu mâinile până-n gura vadului un pietroi mare, cât o buturugă, ca să fie acolo pentru spălat rufele. Jos, într-o groapă, un bătrân întindea cârlige de undit, legate de o sfoară prinsă pe un țăruș înfipt la baza malului. În fiecare cârlig atârna câte o jumătate de râmă ca momeală. O fată se pieptăna, răsfirându-și părul castaniu în lumina soarelui și zicea un cântec trist ce aducea a bocet. În toiul lucrului, bărbații se opreau o clipă și-și suflecau pantalonii până mai sus de genunchi, ca să nu li se ude mai târziu îmbrăcămintea. Atâta mai aveau, ce era pe ei, restul boarfelor le schimbaseră pe mălai la bogătanii și morarii din satele de sus.
Isprăvind de curățat șanțurile, Șușteru trecu la vecini să ceară tutun. Căpătă cât să-și umple luleaua de două ori. Dascălul se ținea în urma lui la un pas. Șușteru îi întinse să tragă un fum. Pe urmă plecă mai departe, călcând încet pe marginea albiei, smucind mereu cămașa să-și acopere brațul gol, înroșit de soare. Când dădu peste moșul ce întindea cârlige, se făcu foc de supărare și începu să țipe la el să le ia de acolo, să nu sperie peștele din prima zi.
- Ei, gata, am înțeles, zise bătrânul, liniștit, le iau. Da urli degeaba. Tu nu știi că peștele merge numai în susul apei ? Întâi să ajungă Buzăul la Siret și pe urmă vine peștele aici.
- Asta așa e, recunoscu Șușteru, uitasem. Poți să le lași.
- Le las, răspunse bătrânul, că cine știe, poate tot pică vreun baboiaș. În groapa asta am prins o dată un somn cât un porc.
- Pune mâna și scoate-le, răcni Șușteru, înfierbântându-se din nou. Să n-avem vorbe.
Se însera. Soarele cădea la orizont. Lumea, tot pe mal, nu se mișca, dar începuse să-și piardă răbdarea. În câteva locuri femeile aprinseră focul. Cădea noaptea. Bărbații porniră spre Șușteru să-l întrebe ce e cu gârla, că nu vine, nu se vede.
- Dacă nu se vede, răspunse Șușteru, așezat pe marginea luntrii, s-aude. Pune urechea la pământ și ascultă.
Cinci inși se trântiră numaidecât în nisip, pe burtă. Șușteru strigă la femeile de pe mal să nu mai facă zarvă și trecu în rând cu cei cinci. Nimic. Pământul, uscat până la un stânjen în adâncime, era tăcut. Bolovanii n-au glas. Cei rămași în picioare așteptau încordați. Le sticleau ochii în cap. Bărbile, vinete ca magiunul de prune, îi făceau fioroși. Șușteru se ridică anevoie.
- Adineauri s-auzea, vorbi el. Venea așa ca un bubuit de departe. Îl fulgeră o idee: Stați ! Să știți că morarii din satele de sus ne-au tăiat apa. Hoții de morari au pus mâna de-au săpat șanțuri mari, și acum apa curge în iazurile lor. N-o să vie la noi nici într-o săptămână dacă nu mergem să-i luăm de păr.
Oamenii se uitară unul la altul în tăcere. Șușteru se părea să aibă dreptate. Își aduceau aminte că morarii le-au făcut greutăți cu apa în toți anii.
- Ne-au luat borfele pe nimica toată, ne-au lăsat goi pușcă, zise Șușteru, și-acum ne taie și apa.
Lăsară sculele ce le aveau și se repeziră în sat să încalece caii. Trebuiau să aducă gârla, altfel piereau.
Într-un sfert de ceas se formă o ceată de vreo douăzeci de călăreți. Cei de pe mal le strigară s ia cu ei topoare și cazmale. Își închipuiau c-o să iasă cu bătaie.
Șușteru dădu pinteni și ceata porni, răzlețită la început, apoi strângându-se ca o unitate de cavalerie în așteptarea semnalului de atac. Drumul era greu. Copitele se înfundau în nisip. Un cal se poticni și necheză. Stăpânul îi dădu în cap cu pumnul. În față răsărise luna. Era galbenă și vălurită ca obrazul unei bătrâne. Nisipul scânteia. Dunga lui albicioasă, ca de sidef, se isprăvea în lună. Sau poate de-acolo curgea în albia râului. Șușteru călărea în frunte. Satele din sus erau departe. Până la cel mai apropiat dintre ele, pe drum drept, pierdeai un ceas. Ceata, ținând pe lângă mal, făcea multe ocoluri. Nu străbătuseră calea jumătate, când doi cai, stinși de oboseală, slăbiți din pricina foamei căzură și dădură ochii peste cap. Oamenii se opriră și-i duseră pe mal.
- Beliți-i aici, le zise Șușteru stăpânilor, și nu lăsați să alunece stârvurile de vale, că ne spurcă apa.
Ceata, fărâmițată, porni mai departe, la pas, pe sub cerul albastru, înalt, având în față, culcat pe muchia unui deal golaș, obrazul lunii. În dreapta și în stânga, nici o lumină. După dogoarea zilei, câmpul răsufla fierbinte și caii nădușiseră, adunai spuma de pe șoldurile lor cu palma. Oamenii îi îndemnau stăruitor - uneori cu blândețe, bătându-i încet pe bot, alteori cu vorbe aspre, din gât, croindu-i cu coada cazmalelor.
Ajunseră la prima moară, așezată pe un grind pleșuv. Iazul din fața ei era gol. Mânară înainte. Ziceau că apa a fost tăiată mai în sus. O parte din ei - vreo șapte la număr - coborâră și-o luară pe lângă cai. Cei din față simțiră că i-au pierdut și grăbiră în trap până la un colț al malului, de unde începea o pădure de plopi pe o limbă de pământ îngustă. Acolo, Șușteru suci în loc calul lui mărunt, flocos și făcu numărătoarea. Mai era cu el jumătate din ceată, și până la satul următor, după judecata lui, mai aveau de mers un ceas, dacă nu și mai bine.
Cu puțin înainte de miezul nopții, ceata ajunse la moara a doua. O văzură de departe. Era ascunsă între sălcii bătrâne, cu acoperișul țuguiat, învelit cu tablă. Alături, pe un dâmb, o casă cu geamurile oarbe. Un cârd de rațe trecu pe deasupra lor gâgâind și se pierdu în câmpie.
- Vin de pe iaz, zise Șușteru, s-au scăldat până acum.
Oamenii puseră caii ureche la ureche. Topoarele le țineau la piept. Albia râului cotea dintr-o dată la dreapta, ca mai încolo, la vreo sută de pași, răzgândindu-se, s-o apuce mult la stânga, tăind prin izlaz. Se năpustiră în galop printre malurile abrupte până la stăvilar, unde descălecară. Iazul, ca și cel dinainte, era gol, iar jgheaburile - pline până la jumătate cu țărână. Nici un fir de apă nicăieri.
Oamenilor nu le venea să creadă. Clătinându-se, trecură podul ce ducea în moară. Un vițel culcat pe cărare mugi prin somn. Înăuntru lătră un câine.
Auziră și-o tuse înfundată, hârâită și un zgomot de zăvoare. Stăpânul se speriase, îi credea hoți. Se întoarseră la cai fără a scoate o vorbă. Șușteru rupse cel dintâi tăcerea:
- N-au ținut apa aici, zise. Mai în sus, la morile celelalte, acolo să mergem.
Patru inși se desprinseră din ceată și o cotiră în jos.Topoarele le atârnau înfipte la brâu. Ceilalți îl însoțiră pe Șușteru până la locul unde albia râului se vedea întinzându-se drept înainte - o dâră de cretă ce nu se mai isprăvea nicăieri. Atunci îl părăsiră și ei.
Șușteru nu-i chemă. Privi luna ce se ofilea pe muchia aceluiași deal, ridică brațul fără mânecă și lovi calul pe gât, cu dârlogii. Simțea mereu în față răcoarea valurilor.
Fănuș Neagu la Grădiștea de Sus cu oamenii despre care a povestit atât de frumos.
