SPOVEDANII
"...sage citoyen du vaste univers."
La Fontaine
Pirgu o luase dar spre Poștă, noi spre Sărindar. Ceața se făcea tot
mai deasă, umezeala mai pătrunzătoare. Intrarăm în localul cel mai
apropiat, la Durieu, în dosul Băncii Naționale și ne aleserăm în fund
masa, în colțul cel mai ferit. Dar, în acea seară, prietenul nu era în
apele lui: nu povestea, nu bea, nu fuma. Ofta doar într-una și se
ștergea la ochi. După ciudata bucurie ce nici cu un ceas înainte îi
făcuse nu mai puțin ciudata ocară a Penei, el căzuse într-o întristare
deopotrivă ciudată. Atât de terciuit nu-l mai văzusem până atunci. Îl
pândeam discret, știind că în asemenea clipe ușurare se află în
destăinuire, simțeam că așa ceva nu era departe. Și nu mă-nșelam: îndată
ce se reculese puțin, cu glas șovăitor el începu:
– Îți sunt dator o lămurire, amicul meu. Nu știu cum ți s-a părut că
până acum nu ți-am spus cine sunt dar, te rog, iartă-mă; nu a fost
într-adins. De dragul dumitale care mi-ai arătat atâta prietenie, am
voit, din capul locului, să-mi calc hotărârea de a rămâne "incognito"
timpul cât voi fi silit să zăbovesc pe aici și dacă nu am făcut-o încă, e
numai fiindcă a lipsit prilejul. Aveam de povestit atâtea altele! Cu
dumneata mi-a plăcut să retrăiesc treizeci de ani de călătorii, tot cu
dumneata, de nu te plictisește, îmi voi retrăi astăseară copilăria și
întâia tinerețe.
Pentru aceasta ne vom întoarce în București, deoarece de felul meu
sunt bucureștean; lumina zilei am văzut-o pe Podul-de-pământ, în casele
părintești din fața Viișoarei. De viță sunt însă străin,- și aici,
întremându-se deodată, glasul i se polei parcă de trufie.
...sunt grec, urmă el, și nobil, mediteranean; cei mai vechi străbuni
ce-mi cunosc erau, în suta a șaisprezecea, tâlhari de apă, oameni
liberi și cutezători, vânturând după pradă mările în lung și-n larg, de
la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli. Din Zuani cel roșu, prin
doi din fiii săi, purced cele două ramuri ale neamului. Că la obârșie am
fi barbari, cum s-a străduit să mă convingă când i-am fost oaspe în
palatul său din Catania, capul ramurii siciliene, zisă cu pardosul,
fiindcă la vechea noastră stemă: - pe scut sprijinit de monoceri
înlănțuiți, în câmp albastru lebăda de argint, luându-și zborul cu gâtul
străpuns de o săgeată purpurie - a adăogat, în cinstea unei înrudiri
ilustre, în câmp de aur cu chenar de sângeap un pardos negru; că am fi
fost normanzi, se prea poate, de vreme ce toți, până la cei din urmă
doi, el și cu mine, am păstrat ca însemne trainice de stirpe părul
roșcat și ochi albaștri, dar netăgăduit rămâne numai că mă trag din
corăbieri și e singura mea deșertăciune, căci dacă strămoșii ar fi pe
alese, cum se cam obișnuiește la casele mari, pe cel dintâi l-aș voi tot
corăbier; mi-ar plăcea să cobor din acel Thamus căruia odinioară, în
pustietatea unei seri pe valuri, un glas tainic i-a poruncit să meargă
să vestească moartea Marelui Pan. Încolo, nu mă fălesc cu nimic, nici
chiar cu sângele vărsat sub flamurile Eteriei de ai mei, cei din ramura
cu lebăda, ce de la Candia a trecut prin Fanar în Rusia și-n țările
românești.
Dacă nu sunt însă eu mândru de neamul meu, el trebuie să fie de mine.
Mai frumos nu se putea să sfârșească. Însușirile lui de mărinimie și de
avânt, duhul de jertfă, imboldul firesc către ce e măreț, precum și
acel anume lipici ce l-a ajutat să prindă și să se înalțe pretutindeni
unde l-a purtat soarta, se îmbină la mine toate în așa desăvârșită
armonie, mulțumită cred faptului că în vinele mele nu se învrăjbește
sânge deosebit: părinții mei erau rude de aproape, veri primari. Cam de
aceeași vârstă și orfani amândoi, fuseseră crescuți împreună și între
dânșii înflorise de timpuriu o idilă pe care, în pofida prejudecății, o
consfințiseră prin căsătorie.
Am fost copil unic. Asupra capului meu se resfrângea via lor iubire,
ei priveau cu duioșie oglindindu-se în ființa mea contopite sufletele
lor gemene, mă împresurau de mii de îngrijiri. Nici laptele ce l-am supt
n-a fost străin. Binecuvântat fie cerul că mi-a hărăzit o pruncie
fericită. La ea de câte ori mă gândesc mi se înfățișează, fâlfâind în
văzduhul senin al unei dimineți de primăvară, zboruri albe de porumbei. E
cea mai îndepărtată din amintirile mele. Și e totdeodată un simbol.
Dar copilul atât de alintat nu era vesel; sufletul meu a fost
întotdeauna împăienjinat de acea ușoară melancolie a firilor prea
simțitoare, așa simțitoare că până și mângâierile le fac să sufere, până
și plăcerea le rănește. Cu cât înainte de a-l citi pe Lucrețiu îmi
dasem seama că din izvorârea voluptății răzbate ceva amar care se
ascunde înnăbușitor în însăși mireasma florilor.
Nu-mi închipui să se afle mulți oameni pe cari viața și vârsta să-i
fi schimbat atât de puțin cât pe mine. Până la moarte voi rămâne
același: un visător nepocăit, pururi atras de ce e îndepărtat și tainic.
Eram foarte mic când, uitând de joacă, mă furișam în grădină să ascult
de după uluci cum o femeie peltică îngâna cu glas slab, alături, un
cântec, același, parcă o aud: "O pasăre-n zbor, râu de plăcere, eu vin a
plânge a mea durere"... și apoi suspina cu caturi, îndelung. De la un
timp, nu s-a mai auzit cântecul... Pe înserate, îmi plăcea să mă așez cu
Osman, dulăul, pe prispă și să privesc cum răsar stelele.
Din întâii ani ai vieții mele, acum când m-am întors în locurile unde
i-am petrecut, și poate ca semn al ivirii bătrâneții, amintirile de
soiul acesta se deșteaptă tot mai vii, ating uneori chiar nălucirea. Mi
s-a întâmplat, în Cișmegiu, să mă revăd aievea, copil, așa cum eram acum
o jumătate de veac, când sub aceiași copaci mă purta de mână mama Sia.
Alături de părinții mei, în inima mea își are locul mama Sia, buna
noastră mama Sia, femeia de încredere care i-a dădăcit și crescut pe
dânșii ca și pe mine. Era privită ca o rudă, se șoptea că era chiar,
simbrie nu primea, sta cu noi la masă și ne chema pe nume, bombănea și
socrea pe toți din casă, unde stăpână de fapt era dânsa; mama nu știa de
nimic.
Mama era o păpușă, păpușa cea mai drăgălașă, cea mai dulce. De
frumusețea ei mersese vestea; s-o fi văzut despletindu-și bogatul păr ca
mierea arsă și să fi întâlnit adânca privire a ochilor ei albaștri cu
sprâncene negre, ai fi zis că una din acele albe Magdalene zugrăvite în
zilele cele mai galeșe ale decăderii școalei italienești pogorâse
însuflețită din cadră. Deși am iubit-o până la idolatrie, tot mi se pare
că n-am iubit-o destul și la gândul acesta mă cuprinde remușcarea. O
cântare ce se stinge, o floare ce se scutură, o stea ce cade mi-aduc de
dânsa negreșit aminte și atunci icoana ei se adumbrește de farmecul
celor pieriți înainte de vreme așa duios că nu o pot întrezări decât
prin lacrimi.
La tata am ținut altfel, simțimântul ce s-a închegat cu încetul
pentru dânsul a purces de la judecată, întemeiat pe admirare. În
coconașul sclivisit, cu mâini de femeie, care la Paris trecuse drept
englez, după înfățișare și felul de a se purta, se dezvăluiseră virtuți
rare, un caracter. Învățătura lui și ocrotirea domnitorului Alexandru
Ioan, la care se bucura de mare trecere, îl făcuseră să fie numit de-a
dreptul la Curtea de Apel și repede înaintat la Înalta Curte. Fusese
apoi deputat. Secularizarea averilor mănăstirești și împroprietărirea
țăranilor i se datoresc în mare parte lui. A fost cel mai tânăr dacă nu
și cel mai de seamă dintre acei câțiva bărbați cu vază ce, după
răsturnarea lui Vodă-Cuza, s-au retras din viața politică pentru
totdeauna. Eram băiat răsărit când, într-o după-amiazi, au venit la noi
doi boieri necunoscuți și au stat închiși cu dânsul în salon mai bine de
un ceas. Înainte de plecare, tata i-a lăsat nițel singuri și a trecut
în iatac la mama, apoi s-a întors ca să ducă pe neașteptații mosafiri
până în uliță, la trăsură. Seara am aflat că tata ceruse și învoirea
mamei ca să nu primească să fie ministru.
De altfel, de teama ca liniștea ce domnea în cuibul nostru să nu fi
fost câtuși de puțin tulburată, tata nu lua nici o hotărâre fără să n-o
fi întrebat și pe mama, lucru care-și avea, firește, și neajunsurile
lui. Din pricina ei, deși în belșug, trăiam mai prejos de puterile
noastre mult, viața ce duceam nu era, după cum s-ar fi căzut, boierească
și de vreo schimbare cât de ușoară în ale ei, mama avea groază.
Niciodată dânsa n-a voit să se miște din București; să fi mers și ea la
țară, la vie, la băi - ferit-a sfântul - și trebuie să fi avut hazul lor
călătoriile acelea cu chervanul la Borsec sau la Zaizon. Până și de
acasă se urnea greu. Cine ar fi crezut că tocmai dintr-însa era ursit să
nască omul care avea să ocolească pământul de mai multe ori!
Biată mama, câte avea! Era friguroasă cum nu se mai poate, de căldură
pătimea, soarele să n-o fi atins ori vântul, lumina îi făcea rău,
întunericul o apăsa, la zgomotul cel mai ușor tresărea speriată. Dacă
vedea sânge, leșina. În petreceri - și era atât de sărbătorită - nu afla
decât oboseală. Prietene de seama ei nu ținea să aibă; în schimb, la
noi s-aduna zilnic un guraliv sobor: cocoșnețe de mahala ușarnice,
puțind a sărăcie, preotese, moașe, dulcețărese, femei de rând meștere să
dea cu cărțile sau să citească în cafea. Cheful ei era să se îmbrace
țărănește, cu vâlnic și maramă, să-și atârne la gât mărgean ori lefti și
mărturisea cinstit că lăutarii îi plăceau mai mult decât opera
italienească. "Anicuța trage a prost", avea obiceiul să spună despre
mama tușa Smaranda. Și când, la moartea acesteia ne-au rămas casele cele
mari cu paraclis de la Cișmeaua Roșie, tot mama a fost care n-a voit să
ne mutăm în ele, zicând că pe Podul-de-pământ, sau de pastramă, după
porecla veche, era mai frumos. Avea poate dreptate: între Sfântul
Constantin și Sfântul Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde
azi stăpânește paragina, se ținea grădină de grădină, numai pomi
roditori, liliac, bolte de viță. Mușețelul și nalba năpădeau curțile,
pretutindeni leandri, rodii, lămâiță, la ferestre se înghesuiau
ghivecele de garoafe, de mușcate, de cerceluși, de indrușaim de șiboi.
Iar dincolo peste gârlă, închizând zarea, se împânzea, scăldat în
verdeață, dealul Cotrocenilor!
Prietenul se opri aci, zâmbind, își aprinse cu tabiet țigara porunci cafele, vin. Și reluă numaidecât firul povestirii.
- ...Într-un salon viu luminat, cocoane în malacov, încărcate de
scule, boieri cu favoriți sau cu imperiale, la grumazul cărora scânteie
briliantele Nișanului, se apleacă adânc ca să sărute mâna unei bătrâne
îmbrăcată în verde, o bătrână puțintică la trup și uscățivă, cu păr
cănit morcoviu, cu ochi spălăciți albaștri. Are însă aerul atât de
măreț: ea stă dreaptă, capul îl ține sus, căutătura-i e semeață, vorba
răspicată și poruncitoare. De șapte ani de când s-a întors din cea din
urmă călătorie la Baden-bis, ea nu mai iese din casă și, pentru că
singurătatea îi e urâtă iar somnul rar, în fiecare seară, după-masa de
douăsprezece tacâmuri, are până târziu sindrofie.
Cu dânsa avea să piară una din rămășițele întârziate ale lumii de
odinioară, ea apucase încă vremurile bune: în 1871, când a răposat,
mergea pe optzeci și opt de ani și era de șaptezeci și doi văduvă, după o
scurtă căsnicie cu un beizadea grec, un copilandru găman care se
îndopase cu coacăze și avusese încurcătură de mațe. De atunci nu voise
să se mai mărite și-și petrecuse o bună parte din acea lungă viață
"înăuntru", peste tot printre ce era mai strălucit în nobilime.
Credincioasă prejudecăților acesteia până la habotnicie, ea ar fi făcut
pe oricine să-i ierte îngâmfarea îndată ce ar fi auzit-o vorbind; darul
ce avea în privința aceasta fiind mai uimitor decât însăși ținerea ei de
minte; ca să spună un mărunțiș un fleac de nimic, avea felul său anume;
când povestea, citea parcă dintr-o carte frumoasă. De altmintreli o
stană de bun simț, un munte; nici eresuri la dânsa, nici ciudățenii
deoarece nu pe socoteala ei trebuia pusă aceea singură de a nu se fi
îmbrăcat niciodată altfel decât în verde, nici purtat alt soi de piatră
scumpă afară de smarande. Cu timpul, verdele se întunecase, se ascunsese
sub un înveliș de horbotă neagră și numai când au culcat-o în sicriu,
au mai gătit-o după a să dorință, cu rochia de lastră nerămzie pe care o
purtase ca mireasă.
Odihnească în pace! Din recunoștința ce-i păstrez, mi-am făcut lege;
osebit de însemnata ei stare, ea mi-a lăsat acea comoară sfântă care e
datina, ființa mea lăuntrică toată e făureala ei, numai a ei;
dăscălindu-mă întru cele înalte, ea a deșteptat în mine vechile
năzuințe. De la dânsa am învățat că fac și eu parte din aceia cărora le e
de la Dumnezeu dat să poruncească, cei ce prin avuție și faimă se
înalță deasupra muritorilor de rând. Iar ananghia clipelor hotărâtoare
de mai târziu ale vieții mele, am înfruntat-o numai cu ajutorul
amintirii ei; în frigurile îndoielii și ale obidei, vedenia Luminăției
sale mi-a răsărit întotdeauna înainte, mult senină, în veșmânt verde,
scânteind din cap până-n picioare de pietre verzi.
Eram zilnic adus după-amiazi la dânsa. Acolo stam de față la
dichiseala ei ce se prelungea până seara. Estimp istorisea. Protipendada
a trei sferturi de veac o cunoscuse în ființă, văzuse de mai multe ori
pe Napoleon I, care odată-i vorbise, fusese cu tatăl ei la Viena în
vremea Congresului, danțase cu împăratul Alexandru și cu Metternich,
primise în Italia omagiile lui Chateaubriand și ale lui Byron. Ca să nu
piardă pensia de general-maior a caimacamului, ce din porunca
împăratului Nicolae i-a fost slujită și ei toată viața, de la 1830 nu
mai călcase în Franța pe care, de când cu războiul nelegiuit, cum îl
numea, din Crimeia, o ura de moarte. Totuși, după grecească,
bineînțeles, limba de care se slujea mai cu drag era franțuzeasca, o
franțuzească de veche Curte, cuprinzătoare și înțepată, mirosind a
pergamută și a mosc. Când însă i se întâmpla să pomenească de ceva din
trecutul neamului nostru, o da pe românește și atunci povestirea se
lumina mistic; dânsa găsea întovărășiri sublime de cuvinte ca să spună
lunga încumetare împotriva păgânului cotropitor, nepregetata mucenicie,
evlavia învingând asprul drum. Cu ce suflu vorbea de trădările celor doi
mari dragomani și de crunta-le ispășire, de celelalte capete, opt la
număr, retezate de iatagan în mai puțin de o sută de ani, de fuga în
Rusia, de ațâțarea a două războaie și de stârnirea Eteriei. Ca istoriile
acestea nimic n-avea darul să mă încânte; plăcerea cu care le ascultam,
tot mai vie, și-atingea culmea când venea rândul amintirilor din
îndepărtata ei copilărie, atât de îndepărtată și de înflorită, petrecută
numai în desfătări și în răsfățuri. Bătrâna pe care o vedeam în
oglindă, spilcuindu-se între lumânările devreme aprinse, fusese una din
cele trei nestimate pentru cari sângeraseră atâtea inimi. Și priveam
visând, cadra în care erau înfățișate, ținându-se după mijloc, tinere,
bălane, cu ochi albaștri și sprâncene negre, tustrele: Bălașa, Zamfira
și Smaranda. Botezându-le astfel, mama lor, căimăcăneasa Păuna, o
hărăzise pe fiecare pietrei scumpe ce-i alesese de nașă, legând-o cu
jurământ ca toată viața alta să nu poarte și să se îmbrace numai în
coloarea acelei pietre. Ai zice că e dintr-un basm, nu e așa? - și nu e,
întradevăr, decât un amănunt din minunatul basm al acelei Domnițe a
alintărilor care fu străbunica. Ți-l voi povesti odată de-a-ntregul și
vei afla atunci, poate cu mirare, că gusturile subțiri și deșertăciunile
mărunte, iubirea de flori și de miresme, de scumpătăți, podoabe și
odoare, pofta de huzur și de risipă ne vin de pe partea românească, prin
dânsa, nu, cum s-ar crede, de la greci. Tot de la ea și frumusețea.
Curiozitatea de a ști de la cine am moștenit deosebitele înclinări ale
firii mele m-a împins a cerceta cum era aceea a strămoșilor, dar în
afară de ce apucasem să prind de la bătrâna mătușă, mărturiile fiind
rare, n-am descoperit mare lucru, așa că n-am putut da de urma celei mai
ciudate: e vorba de neînvinsa slăbiciune ce am de țigani - ai băgat
fără îndoială de seamă cât mă înduioșează amărâta lor soartă, cu ce drag
stau la sfat cu dânșii în graiul lor desprețuit? L-am învățat de mic,
la cuine, de la moș Stan piftierul, unchiaș aproape orb, rămas după
dezrobire, până la moarte, în curtea noastră unde se și născuse. Cu
vederea, pierduse și somnul și, iarna-vara, ziua-noaptea sta cu luleaua
în gură la vatră. I-era mare foc de mine; când se întâmpla să am
fierbințeală - mă deocheam lesne și se speria lumea din casă - mi-l aduc
aminte cum mă lua în brațe și mă legăna plângând. Deopotrivă
prietenoase îmi surâd din trecut, cu dinți albi, și alte chipuri de
țigani și de țigănci; cu o țigancă am gustat întâia oară dragostea, o
țigancă de la zid. Purta floare roșie la ureche și umbla danțând. Aveam
șaisprezece ani. Era pe vremea salcâmului, seara, după ploaie. I-am dat
un galben și am uitat s-o întreb cum o cheamă. Și n-am mai întâlnit-o.
Îmi înșiră, în chipul acesta, cu privire la una sau la alta, felurite
istorii. Reieșea din ele că primise o creștere cum nu se putea mai
îngrijită și că învățase temeinic sub luminata priveghere a tatălui său
care plănuise să-l trimeată să urmeze vreo școală înaltă la Paris, dar
cocoana Anicuța, sprijinită de Sia, se împotrivise. De altfel nici el nu
se împăca bucuros cu gândul unei despărțiri de acei părinți atât de
iubitori, ce se purtau cu dânsul ca un frate și o soră mai mari, cum
arătau de la o vreme chiar ca înfățișare. Ar fi dus dar cu ei împreună
acea viață retrasă și tihnită înainte, până cine știe când, dacă în
1877, puțin după ce el împlinise douăzeci de ani, nu izbucnea războiul.
Îi dau aici iarăși cuvântul.
– Mersei să-i aduc tatei la cunoștință hotărârea mea de a pleca
negreșit la oaste, hotărâre de la care nimic pe lume n-ar fi fost în
stare să mă abată. Marele Alexandru Nicolaevici, Cezarul pravoslavnic,
trăsese sabia împotriva vrăjmașului de moșie, și din clipa aceea pentru
mine, viu sau mort, loc de cinste nu mai putea fi decât acolo unde
fâlfâiau steagurile împărăției Sfinte de Răsărit. Tata mă întrebă cu
spaimă ce avea să zică mama? - și te las să-ți închipui uimirea lui când
îi spusei că dânsa, la care fusesem mai înainte, îmi dase voie. Ce s-a
petrecut atunci într-însa rămâne o enigmă. Și minunea - căci altfel cum
aș putea-o numi - nu se mărgini la atât. Deodată o cocoană foarte mare
se deșteptă în păpușă. Deschise casa de la Cișmeaua Roșie și o prefăcu
în spital pentru răniți, în totul după cum o tăia pe ea capul și arătând
atâta pricepere că parcă până atunci numai cu asta se îndeletnicise. La
rândul său, tata primi o însărcinare pe lângă principele Gorceakoff,
între neamul căruia și al nostru fuseseră legături de prietenie. Înnodai
și eu una, mai înaltă, ce se consfinți în focul luptei - vă povestii
mai adineaori ceva de Serghie de Leuchtenberg. Să fi trăit... Cu moartea
lui, la care am fost martor, începea pentru mine un dureros șir de
încercări. Întorcându-mă acasă, aflam că mama nu mai era. Ca ai dânsei
toți, ea nu înțelesese să se cruțe. Greu răcită în cumplita iarnă a
războiului, nu voise să se îngrijească și, într-o încordare semeață își
făcuse tânjind boala pe picioare. Departe de soț și de copil, își dase
istovită sufletul în brațele mamei Sia, fără o cârtire, fără o lacrimă,
senină până la sfârșit. Viteji cărora ea le alinase chinurile au dus-o,
plângând, pe umerii lor la groapă. Grozăviile războiului mă pregătiseră
să pot îndura această lovitură care, în schimb însă, îl nimicea pe tata;
adesea mai puțin am suferit s-o știu pe ea moartă decât să-l văd pe
dânsul viu. Sărmanul nu mai era de recunoscut, slab și gârbov cum
ajunsese, cu plete cărunte încâlcite și cu barbă, cu unghii netăiate și
negre, murdar, soios... O deznădejde sfâșietoare se oglindea în ochii
lui sticloși ce-i trădau, chiar dacă nu vorbea, rătăcirea minții. Jalea
lui casnică nu-l făcuse să uite de mâhnirea ce-i pricinuise pierderea
Basarabiei; de nu prindeam de veste la timp, apuca să trimită înapoi
cordonul Sfintei Ana, al cincilea din cele șase cu cari a fost cinstită
casa noastră. Am înțeles din capul locului că nu-mi rămânea decât să mă
resemnez: omul era osândit. Nu se mai hrănea nu dormea, bea într-una la
țuică și fuma fără încetare. A mai dus-o așa câteva luni și a mers să-și
ia locul de veci lângă mama. Curând apoi culcam la picioarele lor și pe
mama Sia și rămâneam singur pe lume.
Mi-a trebuit vreme să mă reculeg. Aproape nu mă mișcam de acasă,
târziu am început să fac plimbări călare afară din oraș. Cu prilejul
acesta am băgat de seamă că la pod, la "Marmizon", îmi ieșea mai
totdeauna înainte o fată foarte frumoasă. De la un timp, mi-era un fel
de grijă că n-aveam s-o întâlnesc și dacă se întâmpla așa mi-era ciudă.
Pe nesimțite, plăcerea ce de la început îmi făcuse să o văd a ajuns o
nevoie și era din ce în ce mai amestecată cu duioșie; ziua, noaptea
chipul ei îmi răsărea în tot ceasul înaintea ochilor, nu mă puteam gândi
la dânsa fără să nu mă tulbur, iar când mă aflam în fața ei mă
cuprindea o sfială până atunci necunoscută, care m-a împiedicat îndelung
să-i vorbesc. Ce-mi părea ciudat în toată istoria asta nu era că mă
îndrăgostisem - îmi venise și mie rândul - dar că mă îndrăgostisem
tocmai de fata cu pricina, deoarece, de la fire, nu simt atragere decât
pentru femeile oacheșe, cât mai oacheșe, și dânsa era bălană și albă
până la serbezime, așa că nu trebuie să te mire, amice, dacă am să-ți
spun că, deși am iubit-o cu patimă, nici o clipă făptura ei, chiar
având-o aproape, n-a așteptat într-a mea o bănuială măcar de poftă
trupească; ceea ce a făcut ca tainicul meu simțimânt de iubire să se
închege a fost numai mila. Când am auzit-o pe Wanda, așa o chema,
mărturisindu-mi plângând traiul ei chinuit de vitregia nevestei a doua a
lui tată-său, un polonez, bețiv se înțelege, care o ducea de azi pe
mâine cu prăsila lui din ce bruma agonisea cârpind haine și curățind
pete, și am aflat că umblau s-o vândă, cum făcuseră și cu o soră a ei
mai mare, pentru ca s-o scap m-am hotărât să trec peste prejudecăți și
s-o ridic până la mine. Știam ce vâlvă urma să stârnească fapta mea, o
știam prea bine, dar nu de judecata celor vii mi-era teamă, ci de a
celor morți, cărora nu deopotrivă mă puteam scuti să le dau socoteală și
erau nopți înfrigurate de nesomn când îi vedeam aievea, înșirați ca în
vechile icoane grecești pe fund de aur roșu și țepeni în caftanele lor
de sarasir, pe acei trufași arhonți purtându-și în mâini capetele
tăiete, iar privirile lor neînduplecate întorcându-se cu scârbă de la
mine, vânzătorul. Să dau înapoi n-aveam însă tăria și mă lăsam târât în
voia soartei. Anul cernit era pe sfârșite, puțin mă mai despărțea de
ziua logodnei, poruncisem chiar inelele.
Or, în dimineața când le aduceam de la giuvaiergiu cu numele noastre
săpate, găsii la poartă, pe laviță - stam încă pe Podul-de-pământ, calea
Plevnei, cum i se schimbase numele - pe cocoana Elenca a sameșului, una
din cele mai de ispravă mahalagioaice prietene cu mama; mă aștepta
să-mi spuie ceva. Avui o presimțire... Am poftit-o în casă. A jelit-o
întâi pe cocoana Anicuța, dar îndată ce lacrimile i-au dat răgaz, s-a
ridicat cu strășnicie împotriva a ce pusesem la cale, zicând că aș fi
săvârșit mare păcat chiar dacă Wanda ar fi fost o fată cinstită, necum o
târâtură care se întinsese cu toți derbedeii și trecuse pe la doftor și
pe la moașă. Rămăsei încremenit.
– De nu crezi, maică, adăogă ea, stai o dată noaptea la pândă după
unsprezece să vezi singur cum își bagă hăndrălăul pe fereastră. Să ți-l
spun și cine e: Fane al văduvei, zugravul, ăla care cântă cu armonica.
Mi se puse atunci un junghi la inimă, urechile porniră să-mi vâjâie
și se-nvârti casa cu mine. Eram rănit de moarte. Cum însă, oricât de
zguduitoare ar fi împrejurările, nu-mi pierd sărita, judecai și atunci
rece. Că înainte s-o fi cunoscut, lipsită cum era de pază și de creștere
și înconjurată de pilde și de îndemnuri rele, greșise, era sângeros
pentru mine, nu însă de mirare, dar ca să-și bată în așa hal joc de
obrazul meu, și cu cine, în ajunul logodnei, asta covârșea orice măsură
și nu puteam să i-o iert. Și mi-am adus aminte că punând mama o dată
să-mi ghicească norocul, îmi dase că de toate fericirile am să am în
viață parte, numai de dragoste nu. Am mulțumit cocoanei Elenca și i-am
spus să fie pe pace. Când, după obicei, la ceasul prânzului a venit
Wanda, m-a găsit îmbrăcat de drum, strângând curelele geamantanului. Am
născocit că trebuia să plec degrabă pentru câteva zile la țară. În tot
timpul mesei, am scrutat-o pe furiș; afară de blândețe și de
nevinovăție, pe chipul și-n privirea ei nu se citea nimic. Am cunoscut
atunci chinul, sfredelitor între toate, al îndoielii, mai ales că-mi
părea și cu totul de necrezut ca ființa aceasta să nesocotească atât de
nebunește cel mai de pismuit noroc ce una de teapa ei ar fi putut visa.
Am plecat împreună cu trăsura, pe dânsa am lăsat-o la ea acasă, iar eu
am ieșit pe drumul Cotrocenilor, am ocolit jur împrejur orașul și pe
înserate m-am întors pe la Capu-podului la Cișmeaua Roșie. Am intrat în
paraclisul demult părăsit, unde nu mai călcasem din copilărie, am aprins
un muc de făclie rămas din alte vremuri și, cerând mijlocirea duhului
domniței Smaranda pe lângă Cel-de-sus, m-am cufundat în rugăciune.
Harul ceresc nu întârzie să se reverse asupra-mi, la razele sale
înțelesei că tot ce se întâmpla era spre izbăvirea mea, care sta numai
în înșelăciunea Wandei sau în grabnica ei pieire. Dumnezeu nu îngăduia
ca stema casei noastre, ce de la l8l2 se răsfăța sub cunună de comite pe
pieptul vulturului cu două capete rusesc, să fie prihănită. Și îngânai:
"Nu nouă Doamne, ci numelui tău veșnică fie-i slava!" Și unde m-a
apucat, de ce era să făptuiesc, o groază!... Am plecat de acolo împăcat
cu soarta, redobândit. Gândurilor fioroase ce pritocisem tot drumul le
luaseră loc teama și dorința ca Sămeșoaia să nu fi mințit și când, peste
două ceasuri, am avut dovada vie a trădării, în însăși durerea mea am
aflat ușurare. Acum, că ființa în care întrupasem visul de iubire al
tinereții mele era pentru mine pierdută, mi-am zis că nu-mi mai rămânea
decât s-o dau uitării.
Dar nu mi-a fost cu putință. Nici astăzi, după treizeci de ani,
dragostea mea pentru dânsa nu s-a stins, depărtarea și timpul au făcut-o
însă mistică: nu pe Wanda însăși o mai iubesc, nu făptura ei care, dacă
mai e pe lume, e schimbată, ofilită, îmbătrânită, ci amintirea, nespus
de duioasă și de dulce. Iar la femeile ce s-au perindat de atunci în
viața mea, ceea ce am iubit a fost numai vreo asemănare cu dânsa: la
unele am găsit părul ei galben sau ochii verzui, la altele tristețea
surâsului, legănarea mersului ori melodia glasului ce mă fermeca atât...
Iată pentru ce deunăzi i-am dat dreptate lui Pașadia, când spunea că în
amor nu vede decât fetișism. Da, fetișism, fetișism...
Dete din umeri și lepădă țigarea căreia, de liniștit ce povestise, îi
rămăsese scrumul întreg. Ceru poame, un vin mai vârtos, alt rând de
cafele. Și gustând, și sorbind, urmă.
– Ca să mă amețesc, mă aruncai în vâltoarea vieții de petrecere, și
cu așa avânt că am speriat cu desfrâul și cu risipa Bucureștii. Vreme de
un an, la Cișmeaua Roșie, unde mă mutasem, chefurile până la ziua albă
s-au ținut lanț. Din ce era mai stricat, îmi făcusem o numeroasă curte:
când plecam la vânătoare sau dam câte o raita pe la mănăstiri eram cu un
alai de cel puțin douăzeci de trăsuri încărcate cu vârf, bașca feciorii
cu merindele și taraful meu de lăutari. E drept că n-a fost o singură
dată ceva, cât de neînsemnat, care să fi lăsat de dorit, se întrecea o
lume să-mi facă voile și să mă desfete; se mergea adesea cu zelul chiar
prea departe: era de ajuns să spun peste zi că-mi place o femeie ca
seara s-o găsesc la mine în așternut. Erau bărbați cari mi-aduceau
nevestele și frați surorile. Dar mă ținea tare scump și, ca să fac față
la atâta cheltuială, după ce-am bătut la papuc ce moștenisem bani
gheață, am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat,
zis "Ibric", un ticălos de boier bătrân, samsar, geambaș și mai ales
altceva, îmi făcea numaidecât rost de împrumut cu dobânzi sălbatice. Mă
încurcam din ce în ce mai rău; când venea câștiul, arenzile și chiriile
mi se plăteau cu propriile mele polițe pe cari eram nevoit firește să le
primesc. Atunci iscăleam altele și așa am iscălit mereu, uneori fără să
mă uit ce, până când, trimițându-l într-o dimineață pe nenea Scarlat
după parale, mi-a adus răspunsul că înțărcase bălaia și că în curând
trebuia să mă răfuiesc de toate socotelile. Și mă povățuia, rânjind, să
vând mai bine de bunăvoie ce aveam decât să las să mă vânză cu toba; îmi
găsea el cumpărător. Îl poftii ca deocamdată să-mi caute, și fără
zăbavă, ceva zimți: era în ajunul zilei mele de naștere și țineam,
într-un anume scop, s-o prăznuiesc în lege. Îi încredințai câteva din
sculele domniței Smaranda, niște paftale, să le puie amanet.
– Am avut, zise el, întorcându-se cu bani buni, mare noroc; un sfert
de ceas de întârziam, rămâneam cu buza umflată, pleca prietenul din
București.
N-am întrebat nici de data asta cine era acel tainic cămătar; ce mă
mai privea? L-am însărcinat pe nenea Scarlat cu pregătirile și poftirile
pentru a doua zi, iar eu m-am închis în salonul "Nestimatelor", unde
până seara am ars hârtii de familie. Am cinat la "Hugues", singur, apoi
am luat-o rara pe uliți. Nu pot uita acea aburoasă și rece noapte de
april, parcă bătută cu smântână de luna plină și ușor îmbălsămată de
zarzării înfloriți, noapte care pentru mine avea să fie cea din urmă. Să
nu-ți închipui că voiam să mă prăpădesc fiindcă îmi pierdusem averea;
era dimpotrivă: risipisem tot pentru că, demult încă, mă hotărâsem s-o
sfârșesc cu viața de care eram sătul; priveliștea ei mi-adâncise
înnăscuta tristețe, în plăcerile ei aflasem numai dezamăgire și dezgust.
Și ca să pier dintre cei vii, alesesem ziua în care împlineam douăzeci
și trei de ani. Aveam să plec din mijlocul petrecerii și să nu mă mai
întorc; nimeni n-avea să descopere ce se făcuse cu mine, taina pieirii
mele avea să rămâie în veci nepătrunsă - luasem toate măsurile. Până în
zori, dulci vedenii din anii copilăriei mi-au răsărit înainte,
înduioșându-mă, dar fără să mă și tulbure; seninătatea cu care cei din
sângele meu au știut să întâmpine moartea nu m-a părăsit câtuși de puțin
nici pe mine. Când liniștit, m-am întors acasă, am găsit o fițuică,
sosită seara târziu, prin care eram chemat să mă înfățișez negreșit la
amiazi la tribunal. Era pentru a mi se aduce la cunoștință că, în ajun,
fusese omorât unchiul meu Iorgu.
Deși îi veneam nepot de veri primari, nu-l cunoșteam nici din vedere.
Căsătoria nepotrivită din care se născuse și, în urmă, alte
neînțelegeri îl îndepărtaseră pe tatăl său și pe dânsul pentru totdeauna
de celelalte rude. La fireasca lui dușmănie față de ele, dușmănie
înveninată de neputința de a le vătăma întru ceva, se răspunsese cu un
despreț adânc pe care astăzi nu mă mai învoiesc a-l împărtăși. Era un
om! În loc să se mulțumească a trândăvi coconește cu ce descurcase din
moștenirea părintească, se înhămase de timpuriu la o grea muncă, ținuse
în arendă moșii, bălți, vămile, ocnele, poșta, făcuse negoț întins de
cherestea și de lână, ridicase han în București și schelă la Dunăre și
norocul îi răsplătise cu îmbelșugare îndrăzneala și hărnicia. Războiul,
în vremea căruia de fapt fusese marele proviant-maistru al oștilor,
făcuse dintr-însul cel mai bogat om din țară, ceea ce nu-l împiedica să
dea sume de batjocură, un galben-doi, cu camătă pe amanet la nevoiași.
În lupta pentru înavuțire nu se îngăima cu alegerea mijloacelor. De
curând, câștigase astfel cu cârcota și cu mita vechea judecată ce avea
cu dârjii moșneni de la Toroipanu pe Neajlov pentru partea lor de moșie
și plecase să facă măsurătoarea. Când intrase în pădurea din vecinătate,
pe unde trece drumul, se pomenise deodată înconjurat de numeroși țărani
înarmați și oprit. Se ridicase atunci în picioare și scosese două
pistoale, dar, înainte să apuce să tragă, fusese înșfăcat, răstignit pe
scara trăsurii și răpus într-un chip fioros.
Eram poftit să fiu de față la ruperea peceților, puse de cu seară la
posomorâta lui locuință din Mântuleasa. Nu mi-aș fi închipuit să poată
cineva, oricât de zgârcit, trăi într-o asemenea sărăcie. Am stat
nepăsător cât a ținut cercetarea, afară de o clipă de vie uimire când
s-a deschis namila de dulap de fier, și nu din pricina comorilor
dintr-însul, ci pentru că printre ele zărisem paftalele ce i le dasem în
ajun lui nenea Scarlat să le zălogească. Ieșiră apoi la iveală și
polițele mele toate; un teanc gros. Ei, ce să-ți spun mai mult? - au
scotocit și au scorbolit peste tot, au puricat fiecare petec de hârtie;
de diată însă nici urmă, așa că, la ceasul tocmai pe care îl sorocisem
să fie acela al sfârșitului meu, mă vedeam pus, ca ruda cea mai de
aproape a ucisului, în stăpânirea uriașei sale averi.
De întorsătura aceasta a lucrurilor, pe atât de neașteptată cât de
fericită, la început, mai mult decât mine s-au bucurat cei ce trăiau de
pe urma mea, lipitorile. Crezuseră că dase iar Nan de găvan. Grabnică
le-a fost însă dezamăgirea și amară. S-ar fi zis că de la unchiul
necunoscut o dată cu starea moștenisem și ceva din apucături. Curând am
închis casa de la Cișmeaua Roșie și m-am mutat în Mântuleasa, cai,
trăsuri câini de preț, am desfăcut tot, slugilor de prisos le-am dat
drumul, de prieteni m-am cotorosit, petrecerilor le-am pus cruce. Și
n-am mai zăbovit pe aici o zi mai mult decât mi-a trebuit ca să-mi
rostuiesc daraverile în vederea unei lipse pentru totdeauna.
Fiindcă, de hotărârea de a pieri nu m-am răzgândit pe deplin, am
schimbat numai felul, alegând în locul morții îndepărtarea. Chiar
altminteri, cu vremea, aș fi isprăvit tot prin a mă înstrăina, aici ce
mai rămânea să mă ispitească? Măririle poate? Dar în țara unde tata nu
voise să fie ministru și străbunicul să fie domn, ce mai puteam eu
râvni? Și apoi, libertatea nu mi-aș fi jertfit-o nici pentru ca să port
steaua împăratului în gvardie. De acum, stăpâni aveau să-mi fie numai
fantasia și capriciul. Altfel ar fi însemnat să mă arăt nevrednic de
atâta noroc.
Am și avut; cu carul. Să vezi. Mai îmi rămăsese de stat în București o
noapte. Înainte să mă culc voind să-mi iau dintr-un scrin pașaportul,
când am dat să trag sertarul unde îl pusesem, acesta, fiind prea plin,
s-a înțepenit. A trebuit un ceas să-l smucesc și să-l zgâlțâi ca să-i
dau de hac și atunci altă bucurie: năzdrăvanul de pașaport, cum era
deasupra, căzuse după sertare, iar sertarele nu ieșeau de tot din
rafturi. Mi-a venit să fac scrinul țăndări cu toporul, doar din
slăbiciunea ce am de vechituri - era un "Empire" de mahon de toată
urâțenia - l-am cruțat, mulțumindu-mă să-i desprind o scândură din dos.
Mi-am găsit pașaportul și nu singur. Se mai afla acolo, mototolit, un
plic mare galben cu cinci peceți de ceară neagră. Pe el sta scris: "Testamentulu", cu u scurt, "meu".
Străbătut de un fior neîncercat până atunci, m-am uitat jur împrejur,
deși știam bine că eram singur în casă. Afară, după obloane, răpăia
ploaia de octomvrie. Am desfăcut plicul și, cu răsuflarea tăiată, am
citit voința cea din urmă a unchiului: întreaga să avere mișcătoare și
nemișcătoare o lăsa Eforiei spitalicești. Am privit cu groază cumplita
unealtă care, căzută în alte mâini decât ale mele, ar fi fost pentru
mine ucigătoarea, am privit astfel până și cenușa în care s-a prefăcut
după câteva clipe. Că nu a fost drept ce am săvârșit, se poate,
socoteală nu am de dat însă decât Celui veșnic, care după cum spunea
mătușa Smaranda, pentru păcatele noastre are cumpănă deosebită și
înșeală la cântar. Și nu roșesc că m-au făcut să tremur câteva rânduri
scrise, pe mine care nu mai știu de câte ori am privit fără a clinti
Moartea în față; nu, pentru că de data asta era vorba de averea mea și
pe lume altceva nu am sacru, pentru mine averea e totul, eu o pun mai
presus de cinste, de sănătate, de viață chiar și dacă în acea noapte, la
amintirea căreia mă tulbur încă, ar fi fost nevoie să făptuiesc ceva
mai grav decât să nimicesc o zdreanță de hârtie, ei bine, așa cum mă
vezi, crede-mă, nu aș fi pregetat... Nu eram un sărac cu duhul!
Ar fi fost și păcat să las să-mi scape din mâini acele bogății; fără
ele stirpea nu s-ar mai fi înturnat, înainte de a asfinți, la adevărata
ei menire, singura firească, aceea de a trăi liberă pe valuri. Am
convingerea că nobila întrebuințare ce le-am dat a răscumpărat, mai cu
prisosință decât ar fi făcut cea hotărâtă de unchi, nelegiuirile cu
prețul cărora el le dobândise. În treizeci de ani de periple, am plutit
mai mult poate decât laolaltă toți corăbierii străbuni și adesea i-am
simțit bucurându-se întru mine care le-am purtat praporul cu lebădă
săgetată pe mări de dânșii nici măcar bănuite, pe toate mările...
Făcu semn chelnerului, care începuse a ne da târcoale să vie la
plată. Localul se deșertase. Ieșirăm și noi. Afară se limpezise și era
frig.
– Da, amice, zise el, după ce făcurăm câțiva pași, averea! Să nu fi
fost grija ei, nu m-aș mai fi întors eu pe aici. Zurbaua din nouăsute
șapte m-a pus pe gânduri și, ca să nu fiu într-una cu inima sărită că-mi
pierd moșiile, m-am hotărât, în sfârșit, anul ăsta, primăvara, să vin
să le vând, să le vând chiar în pagubă. Mi s-au dat însă prețuri
nebunești și de cine-ți închipui? - de țărani! Mi-a fost scris să mă mai
procopsească odată oamenii ăștia; nu, adevărat îți spun, nu știi ce de
ispravă sunt și de cuvânt dar și câtă deosebire între cei pe care i-am
văzut în copilăria mea la Cișmeaua Roșie, târându-se câinește la scară,
jos, în fața mătușei Smaranda, orbiți parcă de razele măririi ei și
copiii lor, fruntașii de azi, înfipți, privindu-mă și vorbindu-mi de la
om la om. Și m-a mirat iarăși de unde atâta bănet pe obștiile lor ca să
poată cumpăra treizeci și opt de mii de pogoane de câmp ca nimica. Am
socotit că tot așa lesne avea să meargă și cu vânzarea clădirilor din
București, m-am înșelat însă amarnic; pentru cea mai ponosită, o biată
prăvălioară pe la Bărăție, de opt luni mă poartă cu vorba niște pârliți
de negustorași; nici când mi-am pus păcura pe acțiuni la Amsterdam -
păcura care mi-aduce peste trei sferturi din venit - n-a fost atâta
tocmeală. Au înțeles pesemne că sunt zorit să plec.
Cu tot farmecul atâtor amintiri scumpe, șederea în orașul acesta mi-a
părut din ceasul sosirii un surghiun și așa-mi pare oriunde mă aflu pe
uscat, cu pământul mă împacă numai patima florilor, singura pe care
dorul de mare n-a putut-o înnăbuși în mine... Ca străbunica Păuna, care a
adus pentru întâia oară în Valahia mai multe soiuri și le sădea la
Pajera cu pogoanele, sunt și eu nebun după flori; pentru orchideele
mele, nu pentru mine - eu le sunt doar oaspe - am cumpărat "quinta"
manuelină ce, pe țărmul Oceanului, într-un colț lusitanian de rai, a
adăpostit odinioară iubiri regești. În jilăveala îmbălsămată și caldă a
serelor ei uriașe, cu stupi de albine și ape vii, mă odihnesc visând
între două pribegiri; la poalele grădinilor ei atârnate, mă voi îmbarca
îndată ce voi simți că mi se apropie sfârșitul pentru călătoria cea din
urmă...
...Dar de ce or fi închis peste tot, să fie așa târziu? Și, privind
cerul scânteietor de noiemvrie: Da, e foarte târziu; vânătorul cu arme
de aur, Orion, apune de frica Scorpiei ce se cațără pe pragul
Răsăritului. Zorile sunt însă departe, e vreme să ne suim la mine să mai
bem.
Am plecat din strada Modei când se aprindeau felinarele, cam buimăcit de ce mai aflasem.
Ținând să înlăture cât mai mult putința de a fi recunoscut în
București, unde voia să fie singur cu amintirile lui și nestânjenit în
mișcări, *** încercase, înainte de a se întoarce, să-și schimbe
înfățișarea. Lăsându-și plete, mustăți, barbă și ticluindu-și un port
simplu și șters, el izbutise așa bine că, după un an aproape, tot i se
mai întâmpla să se întrebe, zărindu-se pe neașteptate în oglindă, dacă
era într-adevăr el. Un alt om luase ființă și curând avu și nume: prin
localuri i se zicea conu Pantazi, ceea ce-l făcea să presupună că era
luat în noul său avatar drept un "Sosie" ce se chema astfel și cu care
se mira cum de nu i se întâmplase încă să se întâlnească.
Și-mi arătase fotografiat adevăratul său chip, ras, cu tâmplele
tunse, cu barbeți scurți - gentleman desăvârșit în ținută elegantă de
bord. L-am privit cu nepăsare, căci nu acesta-mi păruse un prieten de
când lumea și chiar un alt eu-însumi, ci celălalt, despre care știam
acum, și nu fără oarecare melancolie, că nu era decât un deghizament
vremelnic, menit a fi peste puțin lepădat pentru totdeauna.
Teama că în urma acestei dezamăgiri prietenia noastră să nu-și piardă
cumva din farmec fu tot așa deșartă ca nădejdea de a mă întoarce
devreme acasă. O săptămână nu mă întorsei chiar de loc. Mă mutai la
Pantazi - îl voi numi tot astfel - care, văzând că afară se pusese pe
ninsoare cu viscol, se claustră în vătuita să locuință unde făcu noapte.
Nici nu era nevoie de ieșit; gazda îi învățase toate tabieturile, se da
peste cap ca să-l mulțumească. Paturile - mie mi se pregătise unul în
salon - erau tot timpul desfăcute, masa pusă, candelabrele aprinse.
Sobele duduiau. În piroteala lungilor vegheri, spovedania vieții sale de
înțelept cetățean al universului, se depănă nesilită, întreagă.
Dintr-însa se deslușea singura putință a tristeții ce mă ciuda la el
atât de mult: omul fusese prea fericit.
Nimic mai odihnitor ca felul acela de trai, nici mai dulce. Nu ne
gândeam încă să-l schimbăm nici unul, deși vremea rea contenise, când,
într-o dimineață - știam după ciocolata ce ni se slujise cu puțin
înainte - gazda veni, îmbufnată și roșie, să-i spuie lui Pantazi că-l
caută un domn, un domn care înjura grozav, cu un câine. Fusese cu dânsa
de o mojicie nemaipomenită. Pantazi mă rugă să văd eu cine putea fi, iar
el și cu franțuzoaica ridicară perdelele și stinseră lumânările.
O dată cu ziua, târând după el un mopsuleț zgribulit într-un valtrap
roșu, intră Pirgu. Aflarăm că Pașadia, care se întorsese în ajun,
umblase după noi din local în local toată noaptea și-l însărcinase pe
dânsul să ne poftească, dacă ne dă de urmă, din partea lui, la prânz.
Pantazi primi fără codire. L-întrebai pe Gore ce era cu însoțitorul lui
care mârâia la Pantazi și începuse să latre.
– E al lui Haralambescu, mă lumină el, are Tinculina Gaiduri o
cățelușă în dârdoră, tot "carlin", fată mare, și i-l duc. M-am făcut
codoș de câini.
Nopțile ce petrecurăm de rândul acesta cu Pașadia fură astâmpărate,
demne: Pirgu nu ne mai cinstea cu prezența lui decât rar, în treacăt, și
atunci vorbea numai politică. - Liberalii, ne pisa el, își luau
catrafusele; până la Anul nou, 1911, cel mai târziu, adică peste trei
săptămâni, conservatorii veneau la putere, boierii - Take era curățat.
Și-și da un aer grav, potrivit cu înalta slujbă în care zicea că are să
fie pus de apropiatul viitor guvern.
Cu toate că-l știam lacom peste măsură, în stare să râme în scârnă
după un gologan, am înțeles din capul locului că nu leafa era adevărata
lui țintă, dar ce anume râvnea, n-aș fi bănuit dacă, în ziua de Moș
ajun, la o țuicăreală mai prelungită în doi - "doza pentru adulți" - nu
mi-ar fi spus el singur.
Încă demult plănuia să se însoare, pentru căpătuială, bineînțeles,
fusese însă sictirit de câte ori încercase; chiar de se întâmplase
uneori să-i placă fetei, nu se învoiseră, în ruptul capului, părinții și
ostracismul acesta nu trebuia pus, cugeta el, decât pe seama faptului
că n-avea "carieră", altmintreli ce-i lipsea ca să fericească o soție,
frumos și tânăr, "manierat" și cult, cum pretindea a fi? Dar, în fața
chezășiei unui ministru că scumpul său șef de cabinet este băiat serios
și de viitor, un ministru gata să-l cunune, ar mai fi încăput vreo
împotrivire? Odată numit, avea să meargă la sigur, și se vedea
"barosan", "gagiu", cu cotoare, palat de casă în București, vie pe rod
la Valea Mieilor, moșie nu mai știu unde, zestre nu glumă, bez un singur
cumnat cu un singur plămân. Și cânta: "și-are mă, și-are mă"! Îl
întrerupsei ca să-l întreb dacă se gândise și la cele două paraferne ce
puteau veni în urmă: copiii și coarnele?
– Dumneata să fii sănătos, îmi răspunse el liniștit, a avut frageda
și de una și de alta grijă dinainte. Paraferne de astea se trec cu
vederea, nu vin la masă.
Mă înfundase. Îi cerui să-mi spuie cine avea să îi facă rost de numire?
– Pașa, îmi șopti el tainic, la ureche, deși eram singuri.
– Îl crezi că poate?!
– Oho! Nici nu-ți închipui ce fudulii are țapul ăla bătrân, să vrea
numai să le mai puie o dată pe taler, atunci să vezi comedie.
– Dar de ce nu vrea? încercai eu să-l descos. Drept răspuns, Gorică
fluieră scurt de două ori, bâțâind două degete lângă tâmplă. Apoi plecă,
mai mult de-a-ndăratelea. Și-mi făcu de la ușă semnul lui Harpocrat.
Într-una din serile dintre Crăciun și Anul nou, mă aflam pe calea
Victoriei, unde domnea o însuflețire neobișnuită. Vânzătorii de ziare
își desfăceau teancurile din fugă, zbierând cât îi ținea gura: "Demisia
guvernului". În dreptul grădinii palatului, auzii că mă cheamă cineva
dintr-o birjă cu coșul ridicat. Era Pirgu.
– Doctore, îmi zise, du-te numaidecât la Pașadia și spune-i să lase
tot la o parte și să meargă negreșit, astă-seară chiar, cât mai iute, să
vorbească în daravera mea, să strângă șurubul, dar negreșit.
Îl întrebai de ce nu se duce el singur?
– N-am timp, mă lămuri, sunt ocupat cu înmormântarea: a murit Mișu;
trebuie să-i dau nemângâiatei văduve o mână de ajutor; în ceasurile
grele s-arată prietenia. Acuma vin de la cimitirul ovreiesc și alerg la
jurnal. A! e dihonie mare pentru case; Faibiș, Nachmansohn bătrânul, era
mofluz, le-a făcut pe un loc cumpărat pe numele răposatei balabuste,
mama lui Mișu; și-a băgat toată averea în ele. Ei, și s-a curățat: Mișu
le lasă Rașelichii, în regulă - o crezi proastă? - și bărbatul dintâi,
Penchas, ce-a avut, tot ei i-a lăsat; s-o vezi în doliu, diavolița,
pică, pică! Parșivă muiere, mon cher, pe onoarea mea! Mișu trăgea să moară și noi în odaia de alături... tu comprends?
lipitoare nu altceva, m-a dăulat. Du-te numaidecât, până nu iese
bacceaua, hoașca, contez, nu e așa? Și porunci birjarului, înjurându-l,
să mâne. Vino poimâine la cimitir, îmi mai strigă cu capul afară,
depărtându-se, iau cuvântul.
"Profundum est cor super omnia - et homo est - et quis cognoscet eum?"
Jer. XVII, 9
Înarmat cu îndrăzneala ce ai când mergi să ceri pentru altul, peste
un sfert de ceas sunam la Pașadia. Era acasă: în curte, mai în fund,
licăreau felinarele unui cupeu.
De data asta, nu fui introdus ca de obicei de-a dreptul în odaia de
lucru; bătrânul fecior care-mi deschisese și mă ușurase de palton și de
pălărie, mă rugă să aștept. La intrarea mea, vestibulul era luminat
numai de flacăra câtorva buturugi ce ardeau voios în largul cămin;
pâlpâiala ei însuflețea straniu vechile pânze de pe pereți, dezvelind
într-însele, zguduitoare, ca pe niște ferestre deschise asupra
trecutului, priveliști dintr-o lume de mucenicii și de patimi. Rezemați
în suliți, sutași de ai lui Domițian sau de ai lui Decie și călăreți ai
pustiului, pe sirepi sălbatici, sorbeau cu voluptate cruda agonie a
fecioarelor răstignite și a copilandrilor săgetați sub goana sumbră a
norilor deasupra mohorâtelor frunzișuri. Eram la Pașadia. În acele cadre
văzui simbolul chinurilor sale sufletești.
Policandrul se aprinse, înmiindu-se în oglinzi. Peste puțin, feciorul se întorcea să-mi spuie că eram poftit sus.
Urcai pentru întâia oară scara străjuită de sfincși baroci și fui
purtat prin niște încăperi și mai ticsite de lucruri de preț decât cele
de la catul de jos, având aerul de muzeu nu de locuință. La pragul celei
din urmă, mă oprii surprins câteva clipe.
Fără îndoială că nu pentru a merge la casa de întâlnire, nici la
tripou, se îmbrăcase Pașadia în frac, își pusese lentă, cruci, stele.
Aceasta nu era nimic însă pe lângă schimbarea ce găsii, după ce mă
apropiai, și vorbirăm, în însăși făptura sa: părea întinerit, din
mișcări și de pe față îi pierise orice urmă de oboseală, ochii îi luceau
vii, până și glasul îi suna altfel, limpede, metalic. Îmi veni dar greu
să-l cred când mă asigură că de mult nu-și aducea aminte să fi fost
atât de plictisit.
Căzuse peste dânsul o pacoste cu totul de neprevăzut. Un înalt
personagiu austriac care mergea cu soția sa în Egipt, trecând prin
București, se oprise trei zile. Îndată ce sosise, căutase să-l vadă pe
Pașadia cu care fusese în școală și nu-l mai slăbiseră, nici el, nici
ea, toată vremea; pe dânsa trebuise să o însoțească la "Furnlica", să
aleagă împreună bluze românești. Și ținuseră ca Pașadia să nu lipsească
de la marele prânz ce legația da, în acea seară, în cinstea lor.
Îi urai, în gând, din suflet, să aibă de asemenea plictiseli parte
cât mai des. Mă întrebai totdeodată dacă, știind că are să retrăiască o
oră-două viața pentru care fusese menit, adevărata sa viață, nu cumva
era tulburat adânc, nu încolțea oare într-însul, târzie, căința că
renunțase la ea? Și-l scrutai pe furiș. Închis și rece, el rămâne
nepătruns, dar, netăgăduit, în întreaga să ființă, ceva vechi și mult
nobil își tânguia sfârșitul.
Îi spusei că în locul lui m-aș fi simțit măgulit, mișcat chiar;
oamenii se purtaseră cu dânsul cum nu se putea mai frumos, îi daseră
dovadă temeinică de prietenie.
– Te înșeli, îmi zise, dacă au făcut-o e numai de interes. Călătoria
aceasta maschează o importantă misiune politică. De trei ani, în Balcani
mocnește focul; cancelariile lucrează de zor. Și-au adus aminte până și
de mine... Nu, crede-mă, degeaba se face numai rău, bine sau măcar
plăcere niciodată.
Fiindcă venise vorba de prietenie și de făcut bine, socotii momentul potrivit să-i spun ce mă adusese la dânsul. Zâmbi.
– Oi fi eu nebun, cum zice lumea, dar chiar așa ca să-l fac om pe Pirgu, nu!
Îl auzisem totuși, în timpul din urmă, și nu o singură dată,
făgăduindu-i solemn nedespărțitului său Gore tot sprijinul, risipindu-i
temerile de nereușită.
– Nu numai, adaogă el, că n-am stăruit pentru numirea lui, dar am
avut speciala grijă s-o împiedic, nu e întâia oară că-l lucrez astfel;
crezi că șnapan cum e, n-ar fi parvenit până acum și el, nu l-ai fi
văzut ce șef de cabinet, prefect, secretar general, deputat; nu s-ar fi
și însurat bine dacă n-aș fi fost eu să mă pun de-a curmezișul? E
desigur tot ce am făcut mai drept în viață, mai cinstit; să fi procedat
altmintreli, ar fi fost imoral. Și deosebit de aceasta, lăsându-l să se
ridice l-aș pierde, m-ar părăsi și mi-ar veni tare greu să mă lipsesc de
serviciile sale.
Din nenorocire. Ca să pot vâna fără caznă și fără a mă mânji în
mlaștinele vițiului, trebuie să mă întovărășesc cu această hienă, s-o
hrănesc, să-i sufer puturoșia. Ce te îndeamnă însă pe dumneata să-l
frecventezi pe Pirgu? - haz cred că nu faci de trivialitatea lui
stupidă. De mult țin să-ți atrag atenția să te ferești de el; e mai
primejdios decât îți închipui; e în stare de orice, nu e dintre aceia pe
cari lașitatea îi împiedică de a merge până la crimă. Are mai mult de
una pe conștiință. Ia seama: împotriva dumitale e foarte pornit,
neputându-ți însă face deocamdată ceva mai grav, se mulțumește să te
acopere de bale; o noapte întreagă a stat deunăzi cu Poponel să te
batjocorească, da, cu Poponel, căruia, de câte ori are mica sa afacere
de moravuri, sari să-i iei apărarea cu aceeași naivitate cu care ai
alergat astă seară la mine pentru Pirgu.
Am avut de altfel neplăcerea să constat culpabila slăbiciune ce ai de
tot ce poartă stigmatele declasării, de tot ce e tarat, ratat, epavă și
nu ți-aș găsi scuză nici când aș ști că e numai pentru a face studii, a
lua "schițe", fiindcă ar însemna atunci să plătești o marfă mult prea
vilă afară din cale scump.
Boema, odioasa, imunda Boemă ucide și adesea nu numai la figurat.
Cum țin la dumneata mai mult decât la prietenia dumitale, nu m-am
temut că ai să te superi pe mine și mi-am permis acest blam indiscret pe
care îl estind asupra întregului fel de trai ce ai adoptat în timpul
din urmă. Îl retrag însă, gata de a face amendă onorabilă, dacă mă
asiguri că ești mulțumit, că după momentele de uitare de sine nu simți
în dumneata gemând demnitatea rănită?
Știi, urmă el, fără să aștepte să-i răspund, știi ce precară, ce
penibilă a fost existența mea lungă vreme, recunoști că aș fi avut tot
dreptul să mă cred "mamzer"-ul din Talmud. Știi cum ani și ani - grande mortalis aevi spatium
- m-am zbătut în vid pentru neant. Ei bine, acelei vremi de încordare
și de zbucium, de privații, de umilințe, îi am nostalgia... eram
mulțumit. Îndată însă ce persecuția a încetat și m-am pomenit ajuns
deodată la o situație la care de mult renunțasem să mai sper, a început
neîmpăcarea.
Eram departe de a fi un romantic și totuși amorul meu propriu a
suferit văzând că ceea ce treizeci de ani de viață austeră și probă,
treizeci de ani de sacrificii, de studiu și de laboare nu fuseseră în
stare să facă, au făcut câteva nopți petrecute ca atotputernica soție a
unui președinte de consiliu. Curând ajunsei apoi la convingerea că
amețitorul meu succes nu era decât o cursă perfidă pe care soarta mi-o
întinsese ca să-mi arate până unde îi poate merge ironia. Tot ce
râvnisem până în ajun cu ardoare: putere, parale, distincții, nu numai
că, odată dobândite, nu-mi procurau nici o satisfacție, dar mă
indispuneau, mă iritau, tămâierile îmi păreau ofense, însăși voluptatea
răzbunării o găseam fadă. Pentru mine alternativa era deci simplă:
trebuia să am ori energia de a sta pe poziție ferm până la fine - și,
înșelându-mă singur, să consimt astfel ca falimentul moral al vieții
mele să fie și fraudulos - ori eleganța de a-mi suna retragerea.
Eleganța aceasta am avut-o. Și, cum ce mai îmi rămânea de viețuit avea
să fie fără nădejde și fără țel, am socotit că era de prisos să mai
alung geniul rău care, din întâia mea tinerețe, venea întotdeauna să mă
ispitească în faptul serii.
S-au mirat cei ce mă cunoșteau că nu m-am expatriat. Ți-aduci aminte
de istoria italianului care venind la Paris, în timpul lui Ludovic al
patrusprezecelea, a fost pe loc întemnițat la Bastilia și uitat acolo
treizeci și cinci de ani. Când, în întâiele zile ale Regenței, a fost în
sfârșit cercetat și, dovedindu-i-se deplina nevinovăție i s-a spus că i
se redă libertatea, nenorocitul a întrebat cu tristețe ce să mai facă
cu ea și a cerut să fie lăsat în închisoare. Ca dânsul am fost și eu,
sunt poate reîncarnarea lui. Ce aș fi căutat aiurea? din ce e pe lume nu
mă interesează și nu-mi face plăcere nimic, absolut nimic, chiar cu ce
mi-a fost atât de drag, studiu, artă, lectură, scris, dacă mă mai
îndeletnicesc e numai ca să ucid timpul; la drept vorbind, pot zice,
fără a face stil, că nu trăiesc; e mult de când așteptând să i se
deschidă, sufletul meu ațipește pe prispa sălașelor Morții. Adăstarea e
pe sfârșite. Va veni apoi, adâncă, uitarea...
– Uitarea, exclamai eu, în nici un caz. Opera pe care o desăvârșești
de peste treizeci de ani, ieșind la lumină îți va hărăzi nemurire.
– Nu! O dată cu mine va pieri și ea. Când voi fi închis de veci
ochii, o mână credincioasă va nimici tot ce se află aici scris. Ai văzut
că în cabinetul meu de lucru dulapurile sunt ferecate în zid și au
perdele. E pentru ca să nu se vadă că nu au fund: sunt deschise pe o
galerie. Înainte ca prin față să se pună sigilii sau să se deschidă, pe
din dos, nevăzută, mâna își va face datoria.
Mă înfiorai, știind că nu era om care să glumească. Erau osândite dar
să piară necunoscute lucrări ce ar fi făcut admirația veacurilor,
lucrări pentru scrierea cărora regăsise pana cardinalului de Retz și
cerneala lui Saint-Simon, file vrednice de Tacit. Și mă cuprinse o
părere de rău sfâșietoare.
– Crescut de copil în străinătate, reluă el, nu aveam de unde ști că
aici suntem la porțile Răsăritului, unde scara valorilor morale e cu
totul răsturnată, unde nu se ia în serios nimic. Cu o încăpățânare ce nu
pledează în favoarea inteligenței mele, dar pe care nu o regret, căci,
dacă ar fi să reîncep, aș face la fel, nu am consimțit să mă asimilez,
să mă adaptez, deși învățasem că "Si Romae vivis, romano vivite more"
Am fost firește deci privit ca un străin, mi-am făcut dușmană toată
lumea. Cu scârbă a trebuit să dau o luptă pentru care nu eram făcut.
Văzând că era greu să mă distrugă cu "zeflemeaua" - mușcam eu mai
veninos - s-a urzit în jurul a ce începusem să public complotul tăcerii.
Dându-mi seama că singurul mijloc de a mă răzbuna era să nu las în urma
mea nimic de care să se folosească și să se bucure alții, cum sunt
lipsit de vanități subalterne, am considerat acel complot ca bine venit
și am aderat la el eu-însumi. "Patrie ingrată, nu vei avea oasele mele",
a spus Scipio-Africanul să i se scrie pe mormânt. Oasele eu le las,
rodul creierului meu însă, cugetarea, nu!
Se uită parcă îngrijorat la ceasornic. Mă ridicai să plec.
– Mai șezi puțin, stărui, ieșim împreună, mă însoțești până acolo. Și cu glas surd: E mai sigur.
Străbătui iar șiragul de saloane unde, între toate florile afară de
cele firești, dăinuia, ca îmbălsămat, cu Olimpul său sulimenit și
pastorala sa dulceagă, veacul galant. Dar, în cel mai împodobit din ele,
contrastând viu cu minunile de gingășie ce se aflau acolo, răsărea
posomorât, din umbra unui colț, chipul unui om de o stirpe cu totul alta
decât a acelora, bărbați și femei, ce-și surâdeau viclean sau galeș din
cadre. Mă reținu. Asemănarea sa cu Pașadia era așa desăvârșită că s-ar
fi zis că era chiar acesta, mai tânăr numai, costumat în urâtul port
boieresc de acum o sută de ani.
– E străbunul meu, zise Pașadia. Fiind din familie singurul pentru
care am simpatie nu i-am ars, ca celorlalți, portretul. Fu un Bergami.
Mândrețea lui, aureolată de prestigiul ce înveșmântă în ochii femeilor
pe aceia cari au ucis, îl făcu să treacă de la coada butcei domniței
Ralu la dânsa în pat. Primi drept plată Măgura și topuzul armășiei. Cum
vezi dar, surceaua n-a sărit departe de trunchi și cred că și starea sa
sufletească trebuie să fi fost cam la fel cu a mea pentru ca el, în
floarea vârstei, să se fi lăsat, cu știrea lui, să fie otrăvit.
Portretul acesta e unul din puținele lucruri de aici ce-mi aparțin, restul e tot cu chirie.
Coborârăm încet scara, vorbind. Jos așteptau doi feciori și Iancu
Mitan, credinciosul casei. De după uși priveau curioase alte slugi.
Cupeul porni repede și curând ajunserăm în strada Vienei.
– Daca îl întâlnești pe Pirgu, îmi recomandă el la despărțire,
spune-i că am făcut cum am crezut mai bine și că în noaptea asta plec...
la munte.
ASFINȚITUL CRAILOR
"Vous penetrerez dans les familles, nous peindrons des
interieurs domestiques, nous ferons du drame bourgeois,
des grandes et des petites breteches".
Monselet
Spre primăvară, plecările acestea fură din ce în ce mai dese, șederile mai lungi.
Îndată ce se întorcea, Pașadia ne poftea la prânz. Presupunând că era
cu putință să aibă de vorbit cu Pantazi, cu care pe zi ce trecea se
lega mai strâns, și lucrări ce-i priveau numai pe dânșii, luasem
obiceiul ca, după cafea, numaidecât, să-i las un ceas-două singuri, cum
făcea Pirgu.
Plecam o dată cu acesta, nu însă fără a avea grija să mă informez
înainte de a ajunge la poartă, încotro voia s-o apuce, pentru ca s-o iau
în partea dimpotrivă. Mă întrebă odată unde mă duceam. Îi spusei că la
Academie.
– Nu știam, zise, că s-a redeschis și mă mir cum de n-am aflat și eu.
Au să se arză iar, să vezi. Biliardul a căzut de la modă; un
"trei-benți", un "pul-secret" nu mai joacă decât alunarii și e păcat:
erau jocuri drăguțe.
Se agăță să vie și el. Îl lămurii că nu de Academia de biliard era
vorba, ci de Academia Română. Se interesă ce căutam acolo și fu sincer
dezamăgit când mă auzi că mergeam să citesc. Mă dojeni.
– Nu te mai lași, nene, odată de prostii? Până când? Ce-ți faci capul
ciulama cu atâta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pașadia? Ori
crezi că dacă ai să știi ca el cine l-a moșit pe Mahomet sau cum îl
chema pe ăl care a scos întâi crucea la Boboteaza e mare scofală? Nimic;
cu astea te usuci. Adevărata știință e alta: știința vieții de care
habar n-ai, aia nu se învață din cărți.
Se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman
de moravuri bucureștene și m-am ținut să nu pufnesc de râs. Ba nu zău;
dumneata și moravuri bucureștene! Chinezești poate, pentru că în chestia
asta ești chinez; cum ai să cunoști moravurile, când nu cunoști pe
nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Afară numai dacă ai de gând să ne
descrii pe noi, pe Pașa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu știu să ai a
face; ...a! da, Poponel, amicul. Ei, dacă ai merge în case, în familii,
s-ar schimba treaba, ai vedea câte subiecte ai găsi, ce tipuri! Știu eu
un loc.
Îi luai înainte:
– La Arnoteni, adevărații Arnoteni.
Înlătură cu un gest orice îndoială. Și, confidențial:
– Iese și șperț, e joc mare până dimineața, ducem, se înțelege, și
harțabalele; ei cu punga, noi pe de-a lături, doftorii cei fără de
arginți.
Slujindu-i, pentru a nu mai știam câta oară, făgăduiala cu care mă
scăpam de plicticoasa stăruință ce de șase luni punea ca să mă atragă în
acea casă deochiată, pentru nimic n-aș fi crezut că foarte curând, cu
prilejul unei alte mese la Pașadia, el avea să-și ajungă mulțumită
tocmai mie scopul. Rău însă dacă mi-a părut în urmă de ceva, a fost
numai pentru că nu l-am ajutat să și-l aducă la îndeplinire mai devreme.
Cam sătul de la un timp de savantlâcuri, simțeam nevoia să petrec, să
râd. Și așa cum m-a făcut atunci, de la amiazi până seara târziu,
Gorică, l-a răscumpărat față de mine de toate păcatele. Parcă
înnebunise; de mai multe ori Pașadia voi să-l dea afară. Nu mi se mai
întâmplase să văd la el o asemenea năbădăioasă veselie, deschisă și bufă
în draci, veselie străină de firea lui și totuși nesilită, al cărei
rost ne lăsă să-l întrevedem abia spre sfârșit, în treacăt: murise
tată-său.
Condoleanțele ce Pantazi și cu mine ne grăbirăm a-i prezinta, le reteză scurt, rugându-ne să fim serioși.
– Aș înțelege, concedă, să mă compătimiți că nu m-a scăpat Dumnezeu de pacoste mai devreme.
Ei, să fi crăpat Sumbasacu Pirgu cu zece-doisprezece ani înainte,
să-i fi lăsat de atunci cele douăzeci de mii de lei ce se cuveneau
fiecăruia din cei opt copii rămași din șaptesprezece câți fuseseră,
credeam noi că ar fi ajuns Gore ceea ce era: nemțoaică la hodorogi? Ce
om ar fi fost! Avocatul cel mai strălucit, gloria baroului român. El
l-ar fi apărat pe Pașadia învinuit de atentat la pudoare și l-ar fi
scăpat dovedind că e neputincios. Avocat și profesor la Universitate.
S-ar fi îndeletnicit, în ore pierdute, și cu literatura, ar fi biciuit
moravurile, ar fi comis piese - piese proaste bineînțeles, istorice - și
însăila lungi dialoguri între personagii din veacuri deosebite, juca
rolurile de forță, se bălăbănea, sforăia, mugea. Și s-ar fi mărginit
numai la atâta? - nu! Purtător de cuvânt al revendicărilor democratice
cele mai sfinte, ar fi cerut în Sfatul Țării împărțirea moșiilor la
țărani și votul obștesc. Și, pe loc, un discurs, nu mai găunos nici mai
sec decât cele ce se îmbăloșau puturoase sub cupola din dealul
Mitropoliei, fu gata. Distins, cum era, ar fi intrat și în diplomație;
ce, parcă pentru asta musai ar fi trebuit să aibă și el curiozități ca
Poponel și, la urma urmei, de ce nu: nu-l avea pe Pașadia la îndemână?
Dar visul său dulce fusese viața la țară, patriarhală; s-ar fi pus pe
plugărie sănătoasă, și-ar fi lucrat podgoria...
– De minune, îi zisei, dar acum, că te-ai văzut moștenitor fericit, de ce ai de gând să te apuci?
– Am să mă fac nene, răspunse, în Crucea-de-piatră, să am și eu
țățaca mea și cadânele mele și pitpalacul meu, și am să mă aleg epitrop
la biserică; mai încolo, la bătrânețe, am să mă călugăresc chiar, pe
onoarea mea! și se vedea, cuvios întru Domnul monah Gherasim, Ghideon
sau Gherontie, protopsalt la schitul lui Darvari din Icoană,
pomenindu-se că zice când îi vine rândul la citire: "contra" sau
"passe-parole" și ca să ne dea o dovadă de chemarea sa pentru viața
schimnicească, bălmăji pe nas, popește, aproape trei sferturi de ceas un
deșănțat amestec de cântări bisericești și de cântece de lume:
"Primăvară dulce" cu "Din cireș până-n cireș", "Hristos a înviat" cu "Ma parole d'honneur mon cher", "Pre Domnul să-l lăudăm" cu "I haram bam ba".
Pantazi râdea cu lacrimi, Pașadia se resemnase. Dar deodată Gore amuți,
holbă sperioși ochii și, ridicând mâna dreaptă cu arătătorul în sus la
ureche, rămase ca împietrit. Pantazi îi ceru să spuie ce era.
– Cum, nu auziți? zise... "trâmbița răsună, tricolorul s-a-nălțat".
Și, cu deznădejde, urlând: "Dați-mi, dați-mi arma mie, vreau să mor în
batălie, nu ca sclavul în sclavie, dați-mi, dați-mi calul meu!", își
încălecă scaunul și dete să se avânte, dar se împiedică de covor și căzu
peste o răcitoare, fără a-și face însă vreun rău, căci se sculă
numaidecât, sprinten, și, ușor de parcă nu atingea podelele, ne arătă
cum avea să joace peste Carpați, între Tisa și Nistru, hora cea mare,
hora unirii tutulor românilor, și chiuia și se fleorțăia: "ti cu floli
la pălălie, ti cu floli la pălălie, uite-așa, uite-așa, hăi, hăi, hăi,
hăi!" Pieri apoi, ca peste puțin să se întoarcă, cu nădragii în vine și
cu cămașa afară, abătut, mult trist: se gândise că nici în ziua aceea -
din ale vieții sale cea mai ferice, când la zarea unui Viitor foarte
apropiat dar, vai! nu și al lui Pașadia, toate îi surâdeau așa
trandafirii - nici atunci măcar, noi n-aveam să-i facem cheful să mergem
cu dânsul la Arnoteni, adevărații Arnoteni. Și de ce? - parcă nu știam
că nicăieri ca acolo nu se petrecea mai drăguț: un joc ușor, un maus, un
drum-de-fier, un pocher, unde găseai întotdeauna? - la Arnoteni; o
băutură ușoară, un spriț, un coniac, o marghilomană, unde? - la
Arnoteni; o blândă copilă, după pofta inimii, ușoară, ei, unde? - tot la
Arnoteni și numai la Arnoteni, singurii adevărați, binecuvântat neam
boieresc, împodobit de toate virtuțile creștine. La drept vorbind,
Maiorică era un maimuțoi, dar cocoana Elvira, ce matroană! și fetele,
niște cotoșmane, niște armăsăroaice. A! dacă nu voiam, era numai ca să
lovim în el, să-l jignim, și nu era frumos din partea noastră, nu se
cădea să ne purtăm așa cu un frate. Se obidi. Și, sumețându-și cămașa ca
să-și acopere fața, plânse cu amar.
Chiar sincer să fi fost, și oarecât era, n-ar fi meritat compătimire.
Dacă nu-și atingea ieftina țintă, vina era numai a lui: cum știa că
noaptea, când eram cu Pașadia, îl urmam tustrei oriunde, orbește, ce
i-ar fi fost mai lesne decât să ne ducă acolo fără să ne mai întrebe de
vrem ori ba și fără să ne spuie dinainte? Poate îi dase prin cap, era de
la mintea omului, dar se temuse. Noi la Arnoteni ajunsesem, în urma
neclintitei noastre împotriviri de a călca în acel locaș de joc și de
întâlnire; să-i pară ceva atât de grav, de cu neputință, încât se crezu
jucăria unei amăgiri când văzu că-mi fu destul să arunc atunci o vorbă
la întâmplare: "ce ar fi să ne abatem astă seară pe la adevărații
Arnoteni?" pentru ca Pantazi să zică: "de ce nu?", iar Pașadia că acolo
sau aiurea îi era tot una. De mirare că de bucurie Gorică nu înnebuni
de-a binelea; îl apucară curate năvârlii, scâncea, se tăvălea pe jos, se
da tumba și trebui să-l amenințăm că nu mai mergem, ca să renunțe la
hotărârea de a face drumul călare pe unul din caii de la cupeu.
Că nu știu cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenii nu trebuie să
pară ciudat: timp de o lună cât am fost de la ei nelipsit, nu mi s-a
întâmplat nici să intru nici să ies decât prin fundul fără uluci al
curții care răspundea pe cheul drept al Dâmboviței, ceva mai sus de
Mihai-vodă. Era mai aproape și nu mă vedea nimeni.
Păstrez de întâia mea vizită o amintire neplăcută. Am trăit atunci un
ceas de răfuială cu mine însumi în care singur mi-am deplâns
încanaliarea. Doamne, cu ce lume m-am adunat în acea seară, strângerea a
ce mâini a trebuit să îndur! Amară, mustrarea de odinioară a lui
Pașadia îmi răsuna, neiertătoare, în urechi. Seară tristă, chiar dacă
n-ar fi fost decât plictiseala; lui Pirgu îi pierise tot hazul, făcea
acum pe "directorul", înjgheba mesele de joc, trăgea locurile. Pe
Pașadia îl băgă într-un pocher, pe Pantazi într-un drum-de-fier, amândoi
cu câte o femeie la dreapta și la stânga. În tăcerea ce se făcu înainte
de prima lovitură, din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere
din mijloc se auziră șoapte, râsete înfundate, un suspin.
Socotii momentul potrivit s-o șterg englezește; tot n-aveau să mă mai
prindă a doua oară. Mă credeam scăpat când, în ușă, mă pomenii față în
față cu "sufletul maichii", cocoana Masinca Drângeanu.
– Fugi ca să nu mă conduci pe mine acasă, îmi zise întinzându-mi
mânușița înmănușată cu palma în sus ca să i-o pot săruta în ochiul rămas
gol deasupra încheieturii. Nu mă mai iubești...
– Vă dau voie, conița mea, o întrerupsei, să mă credeți capabil de
toate nelegiuirile, de asta însă nu! Și nu era din parte-mi o măgulire
deșartă; s-ar fi putut oare să nu te înnebunești după ea? - și nu de
frumoasă ce rămăsese în pofida vârstei pe care o înșela după cum își
înșelase cei doi bărbați cu cununie și nu mai știa câți fără, dar pentru
că avea un "vino-încoace" căruia nu era chip să te împotrivești și
dichisurile toate, și tabieturile, și ochiadele. Mă răzgândii firește de
plecare și fui martor la o primire neobișnuit de călduroasă chiar
pentru țara românească. Stăpâna casei și fetele amândouă se năpustiră pe
noua sosită întrecându-se care mai de care s-o îmbrățișeze și s-o pupe.
O întrebau totdeodată, nu pe rând și fără a-i da răgaz să răspunză, cum
petrecuse la Nizza de unde se întorsese de curând, o pipăiau, o
puricau, se țineau de dânsa să ia ceva. Cam de silă, "sufletul maichii"
se hotărî pentru o cafea și căzu la învoială pentru un "Cointreau".
Refuză însă să intre a patra la un maus și se așeză cu mine la o măsuță
în fața unei oglinzi în care se putea vedea tot ce se petrecea în
salonul vecin unde se juca.
Ținu să știe de ce mă grăbisem să plec - vreun "rendez-vous"?
Nu-i tăinuii adevărul. Recunoscu că aveam în parte dreptate: parcă ea se
simțea bine alături de Frosa Bojogescu sau de Gore Pirgu; dar ce voiam?
- așa e peste tot unde se joacă și se trăiește de pe urma jocului. Mai
trebuia să țiu însă socoteală de asta când aveam în schimb fericirea de
a-i cunoaște pe Arnoteni?
Nu vorbea bineînțeles de Maiorică: Maiorică era așa dobitoc! Totuși
avea și el ceva: o tărie pe care, oricum, nu se putea să n-o admiri.
Sărac-lipit, dator-vândut, respins de neamuri cari de mult nu mai voiau
să știe de el, ocolit de lumea cumsecade, hulit și arătat cu degetul, el
rămânea netulburat, își păstra înfumurarea, ifosele, țâfna. Nepăsător
de tot ce nu-l atingea chiar pe dânsul, în ființa lui, de soție și de
fete nu se sinchisea câtuși de puțin; le-ar fi văzut pierind sub ochii
lui, fără să clintească, ar fi purtat bucuros mănuși croite din pielea
lor. Ca vrednice odrasle, fetele n-ar fi pregetat nici ele să-și facă
gentulițe dintr-a lui, trainic toval argăsit gata. În schimb nevastă-sa
se prăpădea încă după el, îl iubea cu dor de jertfă, îl slugărea ca o
roabă, dându-i îngrijiri peste îngrijiri - o! unele scârboase - îl
oblojea, îl sclivisea, deși știa bine că "maiorelul" ei, cum îi zicea,
mergea la alte femei, femei nu tocmai din lumea mare, de la cari se
întorcea fără lețcaie și uneori mototolit, zgâriat și cu vânătăi. Așa i
se întâmplase pesemne chiar în ziua aceea: nu juca, făcea zâmbre și-și
tot frichinea un ochi deasupra căruia se întrevedea un cucui zdravăn. Îl
priveam în oglinda aplecată, stârpitură bățoasă, dând târcoale meselor
de joc cu umbletul său țăcănit, săltându-se din călcâie și înălțându-și
deasupra umerilor chibiților scăfârlia scofâlcită și smochinită de țigan
bătrân, îl priveam, căutându-i zadarnic vreo urmă de asemănare cu
ofițerașul încârlionțat dintr-o fotografie îngălbenită de pe măsuță,
frumușel și firav așa cum era pe vremea când îl trecuse pe răboj cu
însemnarea "piccolo ma simpatico" frizerul Coriolan. Hotărât,
nesimțirea îi pria tot atât de puțin lui cât o seca pe durdulia sa
jumătate amorul. Încă tânără la față, învoaltă și spelbă, ea își plimba
voioasă printre mosafiri maldărul de carne fleșcăită, legănându-și sânii
căzuți și coapsele dolofane, glumea, râdea, avea pentru fiecare o vorbă
și un zâmbet. Mi se păruse totuși că se întrezărea la dânsa o mâhnire
ascunsă pe care mă grăbii să o pun pe socoteala necredinței soțului și a
desfrâului fetelor. Masinca nu mă lăsă să mă înșel: Elvira nu fusese
străină de căderea fiicelor sale; cât despre partea infidelității, cu
toată dragostea, nu se lăsa nici ea mai pe jos, era întotdeauna "en carte"
cu Maiorică, îi da chiar puncte înainte. Dacă era nemulțumită, pricina
trebuia căutată aiurea. La Arnoteni, în casă, se întâmpla să fie zile
fără pâine, fără ceartă însă nu, și, să se fi mărginit numai la atâta,
nu ar fi fost nimic, dar fetele se încăierau și se păruiau în lege,
aruncau una într-alta cu ce le venea la îndemână, se zgâriau, se mușcau,
își rupeau ce aveau pe ele și apoi tăbărau pe mama lor amândouă, o
snopeau în bătăi. La țipetele ei săreau vecinii sau trecătorii s-o
scape. Dar Maiorică?... Maiorică, "pârciul" - așa-l porecliseră ele - nu
se băga, sta departe, numai dacă vedea că se îngroașe gluma da fuga
afară și cu glasul lui fonfăit chema "mpoliția". Era pățit săracul:
odată, de 10 mai, când se îmbrăcase și el militărește să meargă la
paradă, s-a pomenit decorat de sus până jos cu niște chiftele marinate.
Timp de un an cât Arnotenii stătuseră la dânsa cu chirie - cu chirie
vorba venea - Masinca nu avusese nevoie să mai meargă la teatru și
adesea nu știuse ce trebuise, să râză ori să plângă?! A! fetele erau
ceva nemaipomenit, ceva de spaimă.
Cea mare mai ales, Mima. Una care se grăbise să facă să se vorbească
de dânsa. Avea numai cincisprezece ani când, la Galați, unde tată-său
era în garnizoana, sucise în același timp capul a doi tineri, niște
guguștiuci amândoi. Tot punându-le iubirea la încercare, unuia, copil de
oameni avuți și singur la părinți, i-a cerut să fure de la mama lui
niște giuvaiericale, pe celălalt, casier la un toptangiu, l-a împins la
cheltuieli peste puterile lui și, ghiceam, dobitocul băgase mâna în
tejghea. Lucrurile n-au întârziat să se dea pe față și băiatul de
familie, de rușine, și-a zburat creierii, iar băiatul de prăvălie a
înfundat un an pușcăria. Această istorie avusese urmări triste numai
pentru alții, astfel bietul Maiorică își văzuse în sfârșit retezat
slabul fir ce-l mai ținea în oștire; vinovata rămânea mândră de isprava
ei și cu tot dreptul de a fi mulțumită, deoarece îi datora în cea mai
mare parte căutarea ce avea la bărbați, de la cari însă nu știa să tragă
foloase, izbutind numai a-și face de cap, nu a se și căpătui.
Binevoitoarele încercări ale Masinchii de a o îndruma fuseseră
zadarnice: Mima nu era de școala păstoriței care aruncă mărul și apoi
fuge să se pituleze după sălcii, școala străveche și pururi nouă a
cochetăriei; pentru dânsa fermecul vălurilor ce cad, ucigător de încet,
unul câte unul toate, afară de cel din urmă, lucrătura în foi de viță și
acele mici jocuri de ațâțare și de ispitire, atât de răsuflate și
totuși nedând niciodată greș, erau numai mofturi și fasoane de curcă
beată. Bătăioasă și pornită, i-era destul să vază un bărbat ca să
necheze și să-i sară de gât, și când i se întâmpla să dea peste vreunul
mai tare de îngeri care să nu fugă speriat, dacă era om întreg, n-avea
de ce să se mai apropie de ea și a doua oară. Și Masinca găsea lesne
mijlocul de a-mi destăinui în felul cel mai cuviincios, cum, printr-o
crudă batjocură a soartei, fata aceasta mare și bine făcută, chiar cam
din topor, nu era femeie desăvârșită: un oarecare cusur de croială din
născare înlătura la dânsa putința împreunării sănătoase și depline și
tălmăcea poate pătimașa ei aplecare la legături împotriva firei ce o
făceau să-și piarză și puțina judecată de care se bucura; când avea
cârlig la vreuna, nu-și cruța nici neajunsuri, nici umilințe, ba ceva
mai mult: ea, atât de zgârcită, nu se da în lături de la cheltuială, o
plimba cu muscalul, îi cumpăra ciorapi de mătase, sticle de parfum; cu
Rașelica Nachmansohn tocase vara trecută, într-o lună, patru mii de lei,
bani șterpeliți de la unul Haralambescu când adormise la ea beat.
Mărturisea ea singură; să-i fi vorbit de rușine, te-ar fi întrebat cu ce
se mănâncă; seara se dezbrăca într-adins cu perdelele ridicate și
popii, când venea cu botezul, îi ieșea înainte în pielea goală. Ei, dar
ce mai vorbă; așa cum era, cu toate cusururile, rea de gură, rea de
muscă, rea de plată, pălăvatică și haihuie, spunându-le și făcându-le
toate pe dos și de-a-ndăratelea și, mai înainte de orice, primejdioasă,
în stare să te bage în belea, Mima avea hazul ei, era simpatică, ceea ce
nu se putea zice și despre soră-sa mai mică, Tita, care, tembelă și
toantă pe cât era ea de dezghețată și de vioaie, în afară de
destrăbălare, de minciuni și de răutate nu avea comun cu dânsa decât
murdăria - ah! era greu de închipuit și mai greu de spus în ce hal erau:
la un anume timp, pe călduri mai ales, nu te puteai apropia de ele de
miros; mânjeau locul unde stăteau. Dintr-o boală din copilărie, Tita
rămăsese cam înapoiată și un început timpuriu de surzenie îi oțețise și
mai mult firea vrăjmașă și posacă; de salcie ce era ajunsese să fie
ocolită și unii jucători se plângeau că le face ursuzluc. Și, deși nici
ei nu i se întâmpla să zică vreunui mușteriu: "nu"! își da poalele peste
cap numai la întuneric; pe față, în lume, avea o purtare aproape
aleasă, pe care, desigur, n-o învățase de la vistavoii ce le crescuseră;
niciodată n-ai fi văzut-o întinzându-se sau zbenguindu-se, nici auzit-o
vorbind porcării și înjurând ca pe cealaltă. Dar unde neasemănarea
mergea așa departe că atingea marginile prăpăstiei între două stirpe era
la înfățișare și la chip. Lătăreață, lăbărțată și lapoșă, vădit supusă
la o apropiată îngrășare, Mima era cârnă, cu ochi verzui mici sub
sprâncenile drepte îmbinate și cu fruntea mâncată de un păr castaniu
nesupus și stufos, pe când Tita, măruntă și șuie, cu încheieturi gingaș
strunguite la mâini și picioare mici, purta înfipt între umerii înguști
un cap de ctitoreasă din veacul fanariot, cu ochii căprui și codați, cu
nas coroiat și lung, cu buze subțiri și tivite. Aveau totuși ceva la
fel: glasul, a cărui frumusețe mă izbise. De un alt timbru al fiecăreia,
deopotrivă însă fluid și limpede, cântând cuvintele, el evoca un lin
murmur de ape îngânat cu șoapta vântului în frunzișuri și poate că
fermecul lui nu a fost străin de mila cu care am ascultat acele triste
lucruri. Odată mai mult aveam în carne și oase dovada de ce greu păcat
se încarcă, în becisnicia lor, vechile neamuri căzute, nehotărându-se a
se stârpi, cu dinadinsul, ele singure pe calea malthusiană. Câte
umilințe și câtă durere nu și-ar putea astfel cruța.
Ca duioșie, plecarea "sufletului maichii" nu avu nimic de pismuit
venirei. Cu lacrimi în ochi, maioreasa mă asigură că așa o prietenă a
doua nu găseai în viață. Îmi veni să-i spun că ar fi fost și de prisos.
Dar când Masinca fu dincolo de prag și eu încă înăuntru, cineva mă trase
pe la spate de mânecă. Era Mima. Arătându-mi ștrengărește tovarășa de
drum, făcu repede cu degetul cel mijlociu un gest mult prea elocvent și o
tuli apoi într-un hohot de râs.
Ieșind în curte, putui să constat că la Arnoteni până și casa unde
stăteau părea deșucheată. Unui vechi trup de clădire pătrat și cu un
singur rând i se înnădise mai târziu, în dos, pieziș, o coadă deșirată
și îngustă cu două caturi, rămasă netencuită și fără geamuri la șubredul
pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul și da într-un soi
de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura
aceasta, care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă, dobândea, în bătaia
lunii, ceva tainic și mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării
deodată înfiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru în urlet, un
lătrat ce nu semăna a fi de câine.
– Au adus-o iar pe bătrâna - zise Masinca - mama maiorului.
Săraca, nu se mai îndura s-o ia Dumnezeu. Nici nu se mai știa de când
își pierduse mințile. Și s-o fi lăsat barem în pace, să n-o tot fi
vânturat de colo până colo. Fata ei, bogata prințesă Canta, din Moldova,
soră vitregă cu maiorul, când o da în seama acestuia, de care se
lepădase întotdeauna, când i-o lua; de ce? - rămânea de ghicit; parcă
prințesa era vreo zdravănă la cap cu muzicanții ei. Maiorică atâta
aștepta: să se pomenească cu maică-sa peșcheș; ar fi dat și acatiste și
nu că îi era dor - el nici nu o cunoscuse - dar îi mai picau câteva luni
ceva parale - plătea prințesa - și nenorocita nu era o povară: locul
nu-l încura și nu trebuia păzită, pentru că nu făcea nici un rău, adică
nu făcea nimic, nu scotea o vorbă, nu se mișca, sta ghemuită ca o momâie
în fundul patului, într-un colț; numai în nopțile cu lună, chiar dacă
perdelele erau lăsate, se da jos, umbla de-a bușele și lătra cum o
auzisem. Și să fi dat mult să nu o vezi... o iazmă.
Mai trăia dar, uitată, vestita Sultana Negoianu; ca într-o altă
întrupare, iscată de vreun blestem, fusese osândită să-și
supraviețuiască falnica amazoană ce, în puțini ani, izbutise, și nu era
pe atunci tocmai lesne, să înspăimânte cu luxuria principatele încă
neunite. Îi cunoșteam trecutul, mă îmbiase a-l cerceta enigma
tulburătorului ei surâs din portrete - furtunosul trecut ce făcuse de
grea ocară numele marelui neam din care rămăsese singura și cea din urmă
- îl cercetasem parcă aș fi știut că avea să-mi vie prilejul să-l
scriu. Ea fusese crescută la Geneva și la Paris de unde se întorsese în
țară la vârsta de șaisprezece ani cu mode și apucături ce uimiseră și
făcuseră să se murmure. Impunătoarea sa zestre hotărâse pe marele vornic
Barbu Arnoteanu să închidă asupra-le ochii și să-i ceară mâna. Fu o
căsnicie zbuciumată și scurtă; lăuză încă după un băiat care avea să fie
Maiorică, dânsa fugise cu un oarecine în Moldova unde, precum
Bucureștii, o admirase și Iașii, unduind neobosită în baluri sau trecând
semeață în goana calului urmată de un stol de adoratori. Ca să-și
înduplece soțul părăsit să consimtă la despărțenie, îi dăruise două
moșii și se măritase apoi cu fostul mare logofăt Iordachi Canta, cneaz
rus și candidat nefericit la domnia Moldovei; unire și mai puțin menită
să dăinuiască: traiul cu un soț zuliar și cărpănos în sălbatica
singurătate a palatului de la Pandina, pierdut între codri bătrâni pe
malul Prutului, nu putea avea nimic încântător pentru zvăpăiata Sultana
care, îndată după venirea pe lume a unei fetițe, Pulcheria, plecase, pe
furiș și fără gând de întoarcere, înapoi la București. Cu prețul a două
alte moșii se văzuse iarăși de capul ei pe care, de atunci, nu mai voise
să-l lege. Și trăise. Tot atât de darnică de trupul cât de avutul ei,
ca în furia mistuitoare a unei turbe, făcuse să se dea în el iama,
împărătește, și tot și încă nesătulă și-l spurcase până și cu dulăii. Mă
mărginesc la a însemna potriveala dintre această patimă și de
altmintreli nu prea rara ei nebunie ce nu întârziase să izbucnească.
Într-o dimineață de toamnă din 1857, fusese găsită rătăcind despletită
și despoiată la Herăstrău, pe malul lacului. A! da, eram silit să
recunosc: spunându-mi că dacă voiam subiect de roman să fi mers la
adevărații Arnoteni, Pirgu nu mă amăgise.
Fu cel dintâi pe care îl întâlnii după acea seară. Pe bulevard, în
fața Eforiei, îmi aținea calea. Își întinsese mâinile lipite una peste
alta, amândouă cu dosul palmei în sus, mișcând încet policarii rămași în
afară.
– La mai mare, solzoșia ta, se închină cu temenele, al nostru ești.
Umbli să-ți lași lapții cu folos. Bre, cum te mai înfigeai în undiță la
Masinca, o luași pe coarda razachie, cu sacâz dulce, ușor. Ce pramatie;
faci pe cocoșu, cotoi mare dumneata. Ei, dar ai de învățat încă multe;
ești junic; ca să le fii pe plac maimuțelor trebuie să fii porc, și cu
șoriciul gros. Și mai ales nu târnosi mangalul că te usuci; de ți-a
mirosit cumva a pagubă, împinge măgarul mai departe; știi vorba: malac
să fie, că broaște... Dacă vezi însă că ridică coada, nu te pierde, ia-o
înainte oblu, berbecește, că până de iarnă să te văz crap îmblănit.
– Asta, îi zisei, e drept mulțumire că te-am făcut să-ți vezi visul cu ochii, mergând la Arnoteni.
– După ce m-ai purtat șase luni cu zăhărelul. Și dacă ați mers, de
partea cui a fost câștigul, a mea ori a dumneavoastră? Slavă Domnului,
ai plecat cu damă și căzăturile s-au umplut; Pantazi, de când l-a făcut
mă-sa nu s-a văzut cu atâția bani. Dar n-are a face; fiecare cu norocul
lui și al dumitale e mai grozav decât toate, îți pune Dumnezeu mâna în
cap.
Nepăsarea cu care îl ascultam nu îl descurajă:
– E cineva care te place lucru mare, cineva nu de nasul dumitale. Ce a
văzut la dumneata, dracul știe. Vrea cu orice preț să-i fac vorba.
Nu fui curios. Îl asigurai numai că nu țineam de loc să sporesc cu
unul numărul intelectualilor ce abuzau de gentilețea doctorului Nicu.
– A! rânji, degeaba te păzești, de aia nu scapi. Cade când nu te
aștepți, pe drum de seară, cu scârbă în casă, la așternut. Nu trebuie să
se împlinească oare scripturile: "și se va pogorî în chip de papagal"?
De ce te-ai speria însă prostește? După chibzuita mea părere e chiar
mai bine să-l ai cât mai devreme; te-ai căutat cinstit, adio grijă: nu
se ia de două ori. Și-ți dai drumul. Ai să-mi spui de ailaltă, știu, dar
e leac; și iar așa să te jinduiești pentru toate nimicurile de tot ce e
mai dulce pe lume, cu ce te mai alegi din viață?
– Ai toată dreptatea, recunoscui. La revedere.
– Ce te zorești așa; te-așteaptă Masinca?
– Mai târziu; acum caut pe Pașadia și pe Pantazi.
Nu mințeam: de trei zile se făcuseră nevăzuți. De Pașadia nu mă mira, plecase poate la munte; dar Pantazi?
– Păi, dacă vrei să-i găsești, zise Gore, hai cu mine.
– Unde?
– Ei bravo, mai întrebi? la Arnoteni, adevărații Arnoteni.
Surprinzător îmi păru nu lucrul în sine, ci amănuntul că acela care
ținuse și încă morțiș să se întoarcă acolo fusese Pantazi. Ce îl putuse
oare atrage? De joc nici nu mai încăpea vorba; nu era jucător și să fi
fost chiar, ce ar fi însemnat acel joc păduchios pentru uriașele sale
mijloace? Femeile? Dar în nouă luni de când, împrietenindu-ne, trăisem
așa aproape unul de altul, nu-i cunoscusem nici o legătură, vreun
capriciu cât de trecător - așa că, venind odată vorba despre acele
păpuși ce, zice-se, ar ține loc corăbierilor de neveste în îndelungatele
călătorii, cum mă asigurase că această scârboasă rătăcire nu era un
basm: se găseau gata sau se făceau pe porunceală; cu asemănarea voită,
cele lucrate în Olanda, scumpe, tinzând la plăsmuirea desăvârșită a
făpturii firești; fără voie mă gândisem că și dânsul ascundea poate, în
vreunul din încăpătoarele cufere îngrămădite în odaia-i de culcare, una
care să fi întruchipat leită pe necredincioasa și neuitata sa Wanda. Și
dacă nici femeile, atunci altceva ce îl făcea să lase la dânsul să se
vestejească în singurătate întâiele flori de București? A rămas pentru
mine necunoscută momeala în care fatalitatea s-a îmbrăcat în
împrejurarea aceasta ca să-și atingă țelul.
Întrucât mă privește trebuie să-i fiu recunoscător. O viață lungă nu
mi-ar fi ajuns întreagă pentru a pătrunde sufletul omenesc în toată
ticăloșia de care e în stare, așa ca cele cinci săptămâni trăite la
Arnoteni. Deschisă vraiște oricând, oricui, casa lor, contopire de
ospătărie și de han, de tripou, de bordel și de balamuc, era locul de
întâlnire al lumei deocheaților și deșucheaților timpului: jucătorii și
chefliii de meserie, desdrumații, poticniții și căzuții, curățații
rămași în vânt, chinuiții de pofta traiului fără muncă și mai presus de
putere, gata de orice ca să și-o satisfacă, cei cu mijloace
nemărturisite, sau necurate, cei fără-de-căpătâi și cei afară din rândul
oamenilor, unii foști în pușcărie, alții pe cale să intre, și apoi
femeile, mai respingătoare încă: bătrâne mucigăite la masa verde,
somnoroase și arțăgoase, cu mâinile tremurând pe bani și pe cărți,
tinere desmăritate cel puțin odată și de timpuriu borșite de avorturi și
de boale, la pândă după vânat și ferindu-se de chiul și, între ei și
ele, de tot felul și schimbătoare întovărășiri și nade, dezbinări și
dușmănii. O pâclă râncedă de vițiu apăsa veștejitoare asupra mizeriei
decorului - tot ce se vedea acolo, la lumina lipicioasă, cernută prin
fustele crețe de hârtie trandafirie de la lămpi, nu numai că era urât și
de soiul cel mai prost, dar ieșit de soare, pătat de igrasie, prăfuit
și afumat, mâncat de carii sau de molii, șchiop sau schilod, ciobit,
rupt sau desperecheat - și mizeria aceasta îl strepezea pe Pașadia și-l
zbârlea mai mult chiar decât maiorul care, cum îl prindea, îl smintea cu
genealogia Arnotenilor, calpă mai sus de Brâncoveanu, printre slugile
cărui acel dintâi dovedit istoricește se numărase înainte de a fi
boierit. Bietul Maiorică până și în aceasta se arăta tâmpit, căci, dacă
ținea să se laude cu neamurile, i-ar fi fost atât de lesne cu acela al
mamei lui, mare într-adevăr și, pentru Valahia, străvechi, suindu-și
spița craiovească fără frântură și fără tăgadă până la mijlocul veacului
al cincisprezecelea, din mare-ban în mare-ban și numai cu încuscriri de
voievozi. Un tâmpit desigur, dar nobil: el, care fără risipa părinților
săi ar fi stăpânit, lingușit și răsfățat atâtea averi și ar fi fost,
firește, cel puțin general-aghiotant regesc și vicepreședinte la Jockey
și care, vai! ajunsese ce era, nu avea un cuvânt de părere de rău, de
cârtire sau de pismă, purtând - căci era exclus să n-o simtă - ascunsă,
jalea casei sale și respingând cu același despreț obraznic și batjocura,
și compătimirea. Încolo, bun cu cei mici și milos, totuși nu chiar așa
ca soția lui care, poloneză și de herb mândru - Leliwa - nu putea privi
cu ochi uscați nici o suferință, gata totdeauna să-și ia bucata de la
gură sau haina de pe dânsa ca s-o dea. Hotărât, punându-le în cumpănă
bunele și relele, nici unul din dintr-înșii nu-și merita soarta.
Am mers de la început la Arnoteni cu sfială, găsind că mi se da o
însemnătate prea nepotrivită cu cheltuiala la care aș fi putut face
față. Bănuiala că aceasta se datora vreunei minciuni scornite pe
socoteala mea de Pirgu se adeveri: spusese că Pașadia și Pantazi țineau
la mine lucru mare, unul fiindu-mi unchi, celălalt naș. Cum nu m-ar fi
primit dar cu brațele deschise ai casei toți și nu m-ar fi alintat care
mai de care - de când cu venirea noastră nu începuse să se reverse acolo
o șuviță din Pactol? De data asta, maiorul nici nu băgase de seamă că
mamă-sa îi fusese iarăși luată și pornită la Moldova. Nu știu cum am
făcut de n-am apucat s-o văd și eu și mi-a părut rău. Păgubaș nu
rămâneam totuși. Mai era acolo o altă ființă deopotrivă ciudată, cu
toată vârsta-i fragedă.
O fetiță care îmi reamintea vrejurile spelbe și lungi de țelină
crescute în nisip la întuneric, o fetiță mută. Mută fiindcă era surdă? -
dar atunci avea un alt simț înlocuitor al auzului, deoarece se
neliniștea la cel mai ușor zgomot, întorcându-se întrebătoare spre locul
de unde venea. Semăna uimitor cu acea mică dar deșirată prințesă de
Prusia care, întruchipată în ceară, zâmbește, din dulapul ei de geamuri,
de după o ușă la Monbijou; același chip bătrânicios și searbăd,
aceleași trăsături ascuțite, aceiași ochi răi. Singuratică, nedeprinsă
cu oamenii, fugea dacă voiai s-o atingi și se ascundea. Întrebându-l pe
Pirgu ce era cu ea, mi-a spus că, în felul lui Lot, pesemne, Maiorică o
făcuse cu una din fete la beție. Fără a merge cu presupunerea așa
departe, îmi dase și mie în gând că era cu putință să se fi aflat câtăva
vreme sub același acoperiș strănepoata cu străbunica. Nu mult după
luarea bătrânei nu s-a mai văzut nici fetița.
Preaosebita stimă de care mă bucuram la Arnoteni nu mă scutea de
dajdia în natură către Mima; de aceea întrebuințam și eu tot soiul de
tertipuri, unele cusute cu ață albă, ca să capăt păsuiri. Într-o
după-amiazi, întâmplându-se să rămânem singuri, ea și cu mine, am crezut
că mi se înfundase.
M-a poftit la ea în odaie, unde, ca și cum ar fi fost să se îmbăieze,
se despoie de tot puținul ce avea pe dânsa. Mă așteptai să mă puie să
fac la fel, dar se mărgini să mă întrebe, în treacăt, dacă o găseam
bine. Și, cu îndemânare, iute, își răsuci părul, se potrivi, nițel alb
ici, ceva roșu colo, se îmbrăcă din cap până-n picioare. Nu-mi venea să
cred că șlampăta lăiață de adineaori era aceeași cu pupuica spilcuită pe
care o duceam peste un sfert de ceas la braț pe stradă. Așa era: acasă,
în tricou soios de-a dreptul pe piele, cu fusta zdrențuită într-un peș
și fără ciorapi în papuci de pâslă, și când ieșea în oraș - rar - frumos
gătită, puțin cam băiețește, cu mănuși întotdeauna proaspete, cu
pantofi de lac neatinși pe ciorapul bine tras și numai în trăsură,
trăsura cea mai bună ce se putea găsi.
Cu mine o luă însă pe jos, încet, cu ocoluri vădite, vorbind, vorbind
numai ea, descusut și deslânat, sărind de la una la alta, încurcându-le
pe toate, nespunând nimic. Ajunserăm astfel până în fața casei lui
Pașadia ce, în amurg, părea luminată fantastic pe dinăuntru. O privi
îndelung, se interesă de împărțeala ei în amănunțime, de mobile, de
slugi, punându-mi o sumă de întrebări al căror rost nu-l pricepui decât
după ce veni la cea din urmă, aceea uluitoare: credeam eu că avea să-mi
fie mătușă? Pusese ochii pe Pașadia, era omul care îi trebuia ei, voia
să-l ia de bărbat...
Să fi fost prieteni atunci, ca pe urmă, i-aș fi spus neted să-și ia
gândul. Îl cunoșteam pe Pașadia după cum ajunsesem a-l cunoaște și pe
Pantazi; într-unul cuvântul cel din urmă îl avea un snob feroce, înzăuat
în prejudecățile cele mai copilărești, iar în celălalt se da pe față,
la trebuință, un om de afaceri tot așa mehenghi ca unchiul cămătar și
contracciu și un procedurist nu mai puțin de temut ca învățatul său
părinte. Nu, o dată cu capul, Pașadia nu s-ar fi învoit a face un atare
pas și apoi, deosebit de aceasta, Mima nu-i plăcea, o găsea plicticoasă,
obositoare, el avea simpatie pentru Tita a cărei fire se potrivea cu a
lui: nu semăna și dânsa cu una din acele păsări de pradă dârje ce rănite
de moarte, cu aripele frânte, își adună puterile cele din urmă ca să se
mai năpustească odată asupra dușmanului biruitor? Am împărtășit și eu
câtva părerea lui Pașadia despre Mima, curând am găsit-o însă nedreaptă;
era o bolnavă firește, o rătăcită, mai murdară, mai rea, mai
primejdioasă poate chiar decât cum o încondeiase Masinca, plăcută totuși
și apropiată, ispititoare și dulce ca păcatul însuși, mlădioasă și vie
ca văpaia și ca unda. Aci abătută la deznădejde, aci de cea mai
nebunească veselie, când o credeai mai stâlcită, deodată, pe
neașteptate, pâlpâia într-însa, înălțător, ceva mult semeț și liber;
schimbăcioasă chiar la înfățișare: uneori ruptă de la șale, gălbejită,
cu ochii tăiați și stinși și numaidecât apoi dreaptă, rumenă și fragedă,
cu buzele umede, cu privirea înrourată, arătând la fiecare dată alta și
până și nenorocita sa meteahnă îi da un farmec mai mult, dânsa rămânând
pururi dorită și niciodată posedată, asemenea acelor aburoase zâne,
fiice ale văzduhului și ale apelor, ce nu puteau fi îmbrățișate de
muritori. A, nu! prea scump nu plătiseră cei doi nemernici, unul cu
cinstea și altul cu viața, fericirea de a o cunoaște...
...și cerea stăruitor sprijinul meu ca să-și ducă scopul la îndeplinire.
Îi făgăduii să-mi dau toată osteneala, dar o prevenii totodată că
acela care avea asupra lui Pașadia înrâurirea hotărâtoare nu eram eu, ci
Pirgu. O văzui strâmbând din nas sub rețeaua albastră cu bobițe...
Știam că între dânsa și Gore fusese ceva din care mulțumit de celălalt
nu rămăsese nici unul. În față se arătau prietenii cei mai buni, când se
vedeau ea îi juca înainte cântându-i: "nenea Gore om frumos și călare
și pe jos" și el, cu mâna pe piept, numai în ploconeli, chemând-o:
"Domniță, Măria-ta, Luminăție", îi spunea că se așterne la picioarele ei
covor și i se vinde rob cu zapis ca la osmanlâi; în spate ea din
pușlama și din pezevenghi nu-l scotea, dorindu-i să ajungă la balamuc
sau la ocnă, iar el o înjura cu foc, făcând-o putoare, paparudă,
paceaură și se ruga la Dumnezeu să nu-l șontorogească de picioare până
nu va apuca să joace o dată măcar tontoroiul pe mormântul ei.
– Ei, încheie Mima, la urma urmei, dacă trebuie, am să mă iau bine și cu Pirgu.
I-ar fi fost deocamdată greu pentru că Gore nu mai da pe la Arnoteni.
Își limpezise în chipul cel mai fericit partea de moștenire, vânzând-o
cu un preț aproape îndoit decât spera unui cumnat, și aceasta adusese în
viața lui o schimbare adâncă. Intrase în anul maimuțelor, ceea ce se
cam putea spune și, despre mine care, de unde mai înainte îl ocoleam cu
grijă, ajunsesem să mă țiu după el.
Era teatru. Cum ne întâlneam, făceam pe grăbitul. Mă întreba încotro
și unde, și răspunsul era întotdeauna același: "La Arnoteni, adevărații
Arnoteni".
Se supăra: "O ții așa ca gaia mațu, la gard am prins-o, la gard am legat-o. Vous devenez agaçant avec vos Arnoteano; mai dă-i... Voyons, il faut etre serieux".
În afară de înjurăturile românești neaoșe, a căror deprindere îi
rămăsese scumpă, nu mai vorbea decât franțuzește și cât mai tare, ca
să-l audă toată lumea. Pe stradă, când vedeam că se apropie vreo
cocoană, eu o ștergeam pe partea cealaltă; dacă o și cunoșteam, intram
prin ganguri, prin curți. Iar el, făcându-i loc să treacă, striga cât îl
lua gura: "Regardez, mon cher, quelle jolie femme, comme elle est jolie, elle est jolie comme tout!". După ce se îndepărta cocoana, veneam îndărăt. Mă primea indignat: "Mais, mon pauvre ami, ne soyez pas idiot; vous etes bete comme vos pieds!".
Mă lăsa și el și o lua înainte, crăcănându-se, după câțiva pași se
oprea, își punea monoclul, se făcea că măsoară din vârful bastonului
ceva sus pe case, apoi se întorcea către mine, pufuind și dând din
umeri: "Mais voyons, voyons". Urma o nelipsită raita prin
prăvălii, ca să tocmească mobile pentru casa ce avea de gând să-și
clădească în stil românesc, și pe la târgul păduchilor, după icoane; le
aduna pe toate câte le găsea; în câteva zile un perete al odăiței de
hotel unde se mutase, pe calea Victoriei, se acoperise de sus până jos
de preciste scâlciate și de sfrijiți, între alții un Sfânt Haralambie de
neuitat, măsliniu, fioros și cu ciuma în lanțuri, sub picioare. Dar
aceasta nu era nimic pe lângă altceva care, dacă aș fi ținut la dânsul,
ar fi trebuit să mă îngrijoreze, ceva de necrezut și totuși: Pirgu
cumpăra cărți. Întâlnindu-l odată cu patru volume frumușel legate la
subțioară, e lesne de închipuit capul meu când am citit pe scoarțe
numele Montaigne.
– Ce ți-a venit, am exclamat, să iei pe Montaigne?!
– Ei, îmi zise, cu un zâmbet înduioșat, oricum, Montaigne e drăguț,
are părțile lui. În felul acesta își da părerea în toate discuțiile
dintre noii săi prieteni, avocați cu renume sau profesori universitari,
oameni în urcare și de viitor; pe cei vechi de breasla lui nu-i mai băga
în seamă, se făcea că nici nu-i cunoaște și era pentru mine o
neasemuită petrecere să merg în localul unde, spre miezul nopții, Pirgu
lua o fină gustare, fiindcă, veniți într-adins jur împrejur la mese,
toți stricații, toate lichelele Bucureștilor stăteau ciorchină.
– Cine o fi ăla, frate? se întrebau unii pe alții.
– E englez, își răspundeau, puteți să-l și înjurați, nu înțelege.
Și-l înjurau, și de la ușă și de după stâlpi și de sub mese se auzea
strigându-se: "Gore, Gorică!" Dar el, nepăsător, ca și cum nu de dânsul
ar fi fost vorba, mânca și bea și aprindea țigări scumpe cu atâta mai
mare poftă cu cât adesea era din paralele lor. Deși se învârtise de
cărți de intrare la două cluburi mari, Pirgu mergea zilnic la tripoul
său de baștină ca să se grozăvească cu banii - îi ținea toți la el - și
să se dea la Pașadia cu care era certat, să-l ia de sus. Tot
hârțuindu-se astfel, se întâmplă ca acesta să-i câștige odată o sumă
bunicică. În loc să plece frumos să-și găsească scumpii amici, viitori
miniștri, ca să-i audă vorbind despre Bergson și despre conferința de la
Haga, Pirgu se încăpățână să-și scoată paguba. Întărâtat de răceala
tăioasă a lui Pașadia, de rânjetele și de mârâielile usturătoare ale
celor pe cari îi jicnise, se tulbură, jucă brambura și pierdu, pierdu
tot - o avere. Înainte de zori, Pașadia, care luase grosul, se retrăgea,
lăsându-l în seama tinichelelor să-l scuture și de fărâmituri. Când,
mai întors pe dos decât însăși buzunarele sale, intră dimineața acasă,
îi cășună pe Sfântul Haralambie pe care, învinuindu-l că i-a făcut
ursuzluc, îl smulse din cui și-l aruncă pe fereastră în curtea dinăuntru
a hotelului. Dacă s-a crezut cumva că s-a mai înfăptuit în veacul
nostru păcătos minunea unei icoane căzute din cer, nu știu, se întâmplă
însă alta la care mărturisesc că nu mă așteptam, mi-a fost chiar ciudă;
nu mi-aș fi închipuit ca un calic ca dânsul să aibă droturi așa
mlădioase și tari. Nu mai târziu de seara următoare, împăcat cu Pașadia
dacă nu și cu soarta și senin, Gore se înființa iarăși, gata de luptă,
la Arnoteni.
Mergând într-o zi acolo cu Pantazi, către amiazi, dădeam de o tânără,
nouă necunoscută, care, cu un picior gol pe un scaun, dregea, cântând
încet, un ciorap. La intrarea noastră, ridicând capul, roși până în
albul ochilor. Văzui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, ducându-și
mâna la inimă: "Doamne, îl auzii, șoptind, cum îi seamănă!"
Făceam astfel cunoștința "duduii" Ilinca Arnoteanu. Știam că mai era o
fată, cea mai mică, pe care o luase din leagăn să o crească o soră a
maioresei, de la Piatra-Neamț, văduvă cu dare de mână și fără copii. Cei
șaisprezece ani ai Ilincăi se depănaseră alintați în pacea acelui
romantic ținut cu zări tainice ce trebuise să le fi amintit bunilor
cavaleri de la cari i se trage numirea, dulcea lor Suabie. Porecla de
"nemțoaică" ce Mima îi dase acestei surori "noi" i se potrivea nu numai
din pricina locului de unde venea, dar și a înfățișării. Blajinul soare
moldovenesc îi cruțase poleiala stinsă a cosițelor și albeața sidefie a
pielei, aproape nefirești amândouă; goală, cred că s-ar fi văzut
luminoasă în întuneric. Părinții erau cum nu se putea mai mândri de
dânsa; Elvira nu înceta să-i tot laude frumusețea și Maiorică sârguința;
nesilită, neîndemnată măcar, Ilinca fusese întotdeauna premianta întâia
și se pregătea să treacă două clase într-un an - nu degeaba purta ea
numele acelei înțelepte și învățate domnițe, străbună, după Negoieni,
fiica lui Petrașcu-vodă și apoi cine nu știa că pana unui Arnoteanu,
Enache al doilea, însemnase începutul renașterii literelor române? Sta
într-adevăr ziua întreagă cu nasul în carte, tolănită și ascunzându-și
cu grijă picioarele ca și cum i-ar fi fost rușine că erau așa mici.
Lipsită de vioiciunea vârstei sale, îi era silă de râs și de glumă, și
în căutătura ei severă, care-i înăsprea trăsăturile copilărești încă ale
feței, se citea neîngăduință pentru cele ce vedea petrecându-se în
juru-i.
Primisem s-o ajut să-și revadă câteva "materii" la cari se credea mai
slabă. Între timp, mai vorbind și de una-alta, m-a uimit cât de cuminte
cap avea, ce sănătos judeca și limpede. Spunându-i odată ce rar e să
găsești pe cineva care să învețe ca dânsa numai de plăcere, îmi observă
că ea învăța cu plăcere, dar de nevoie, ca să aibă o meserie. Cum, dar
nu avea să fie bogată? se știa doar că era singura moștenitoare a
mătușii sale care, mulțumită unei pensii grase, adăoga în fiecare an la
capete aproape tot frumosul ei venit. Chiar așa, dar averea, pe lângă că
se poate pierde, nu e o piedică la o meserie; dimpotrivă. - Cu numele
ei? - De ce nu? a lucra nu e o rușine; munca înnobilează. Tocmai, cu
numele ei avea să-i stea și mai bine "belferiță" - asta voia să se facă -
avea să fie mai prețuită și mai respectată; respectată: lucrul la care
ținea mai mult ca la orice. Numele ei, știa bine ce i se datora și ce-i
datora: prestigiul lui, viu încă, i se revelase înainte de a-l cunoaște.
La un examen, un inspector țanțoș, mirat de răspunsurile micuței
"eleve" Arnoteanu Ilinca, întrebase dacă nu era cumva din neamul
"istoric" al Arnotenilor și aflând că da, îi zisese "duduie" și găsise
pentru dânsa cuvinte măgulitoare, dând-o de pildă; și când mergea cu
mătușa ei la doamna Elena Cuza, care le era vecină, de ce aceasta ținea
întotdeauna s-o așeze lângă dânsa, la locul de cinste? - pentru că era o
"adevărată" Arnoteancă. Da, marele nume de dregători, de cărturari și
de ctitori, ea avea să-l poarte cu demnitate; destul se întrecuseră să-l
păteze surorile ei. A! acele surori, le găsea de jelit, firește, dar
mila ce-i făceau nu o împiedica de a le osândi cu asprime; de ce nu se
stăpâniseră și ele ca dânsa, de ce nu luptaseră împotriva firei? Și
aflam că, în ciuda răcelii ei fade dinafară - un lapte de pasăre la
gheață - sângele încins al bunicăi vorbise de timpuriu și într-însa;
avusese aprinderi ale simțurilor groaznice, cunoscuse chinul nopților
crude când biata ei carne se răsucise toată sfârâind de dor, fusese
bolnavă, crezuse că înnebunește, dar preferase orice necinstei. Găsind
pesemne că mersese prea departe cu destăinuirea, schimbă cu stângăcie
vorba și mă întrebă dacă credeam că avea să treacă amândouă examenele.
Cu liniștea mea de zile mari îi răspunsei că nici unul. Înainte de cel
dintâi avea să fie măritată și înainte de al doilea plecată din țară.
Lucrul se hotărâse. În clipa când, zărind-o, Pantazi fusese atât de
viu izbit de asemănarea ei cu Wanda de odinioară, vechea lui patimă se
redeșteptase. Îndrăgostirea aceasta, unică în felul ei, nu fu treptată,
cu încolțit și dat în pârg; ea izbucni dintr-o dată pârdalnică,
pustiitoare și Pantazi nici nu încercă măcar să i se împotrivească, se
lăsă să meargă cât mai adânc, până la fund, găsind o voluptate în a se
ațâța și suferi. Tot timpul se gândea la dânsa, vorbea numai de dânsa,
mă ruga să-i vorbesc de dânsa orice, rău chiar, dar să fie de dânsa. Și
bea. Deși nu mai mult ca de obicei - ar fi fost și greu - acum se îmbăta
tun și turtă; a trebuit de vreo două ori să-l sui în cârcă la el acasă.
Noaptea, târziu, mergea cu mine să dea târcoale, pe furiș, casei
Arnotenilor, se apropia tremurând de fereastra odăii unde-i dormea
preaiubita. Ce avea de gând a-i spune acesteia, lucruri minunate și bine
aduse, adesea înduioșătoare, mi le spunea mie; pe dânsa o ocolea, când
se afla în fața ei se fâstâcea, îngâna ceva neînțeles și fugea, fiindu-i
frică și s-o privească. Cum însă taina lui nu mi-o încredințase decât
mie, în învălmășeala sporindă de la Arnoteni, lucrul trecea nebăgat de
seamă. Și fără îndoială nici n-ar fi mers mai departe dacă, îndemnat de
prietenia cea mai curată pentru amândoi și convins că le fac cel mai
mare bine, nu mi-aș fi pus eu în cap să-i unesc prin căsătorie.
Într-o seară, pe trezie, cum se pornise iar să-mi îndruge cât de mult
o iubește, i-am spus verde că mă îndoiam. I se părea numai; să fi fost
adevărat, era până atunci măcar logodit. Ce aștepta să se dea pe față și
să-i ceară deschis mâna? Găseam că nu știa să-și prețuiască norocul de a
fi întâlnit din nou întrupat peste mai bine de treizeci de ani visul
său de iubire, și de data asta desăvârșit, într-o ființă de aceeași
teapă cu dânsul. Da, dacă ar fi fost ceva serios, o clipă nu s-ar fi
codit să-și pună avuțiile toate la picioarele acestei fermecătoare
copile ce răsărise în amurgul lui clară ca luna nouă în acela al
soarelui. Și s-ar fi gândit, mai înainte de orice, că Ilinca putea să
fie, și în curând chiar, a altuia; cu frumusețea, numele și starea ei ar
fi rămas parcă multă vreme nemăritată? Auzind acestea, Pantazi, care
până atunci mă ascultase ca prostit, mărginindu-se a mă îngâna uneori,
papagalicește, tresări deodată, se reculese. Făcusem să-i zbârnâie în
suflet coarda geloziei, deșteptasem simțimântul adânc omenesc că e mai
puțin dureros să nu ai ceva decât să-l aibă altul, femeia mai ales.
Pricina Ilincăi era astfel câștigată; a doua zi avui de susținut față de
dânsa pe a lui. Dădui asupra prietenului pe larg, cinstit, toate
lămuririle, numărai toate avantagiile ce ar fi urmat să rezulte pentru
dânsa și ai săi din măritișul pe care veneam să i-l propun. Mă asculta
cu răceala ei obișnuită dar nu-mi ceru timp de gândit și-mi declară că
dacă, în ce privea bogăția lui, spusele mele erau numai pe jumătate
adevărate, ea era gata să primească. Consimțământul părinților și al
mătușii fiind ca și căpătat, nu mai era primejdie de nici o piedică; mă
înșelam numai crezând că lucrurile aveau să se petreacă în liniște, fără
bucluc, socoteam ca și cum n-ar mai fi fost și Pirgu.
De când se întorsese la Arnoteni parcă dase în el strechia. Se ducea,
venea, intra și ieșea pe toate ușile, s-ar fi zis că nu era unul
singur. Ponții îi aducea acum cu ridicata, pe căprării. Și prinsese mare
dragoste de Maiorică pe care nu-l mai slăbea, îl giugiulea, îl pupa, îi
băga limba în gură. Pe înserate plecau împreună și se întorceau spre
miezul nopții tot asemenea, din ce în ce mai voioși. Nouă nu ne mai
vorbea decât de Maiorică, îl admira; nici nu ne închipuiam noi ce crai
era: scosese din minți o fetișcană de numai de cincisprezece ani, o
bombonică - fată mare - și-l îndemna pe Pantazi, care apleca ochii și
schimba fețe-fețe să nu se lase mai pe jos că doar nu-l iertase Dumnezeu
ca pe Pașadia. Curând Maiorică avu de ispășit usturător acea
lesnicioasă cucerire și tot Gore, care i-o rostuise pe de-a-ntregul, îl
încredință îngrijirilor doctorului Nicu.
Dar ca ticăloșie ce mai însemna aceasta pe lângă ce se pusese la cale
în taină, la fel ca măritișul Ilincăi și în același timp. Îl aflai
chiar de la Pirgu, la o spumă de drojdioară, în gura pieței, într-o
dimineață după chef. Aiura el ori își bătea joc de mine? - deoarece
asemenea lucruri credeam până atunci că se petreceau numai în
foiletoanele-fascicole; uitam că suntem la porțile Răsăritului.
Considerând femeia ca o simplă marfă și doar atât, văzuse în Ilinca una
de preț și se pusese pe treabă, împrejurările fiind de partea lui. Cu
toate paralele, multe, ce de la venirea noastră se vânturaseră în casă
la Arnoteni, aceștia, pătimași de risipă, erau și mai strâmtorați ca
înainte, strâmtorați grozav, pe când Pașadia, pe care norocul nu-l mai
părăsea la joc o clipă, nu mai știa ce să facă cu banii. Pirgu socotise
că din îmbinarea acestor stări de lucruri putea trage foloase mari și,
cu dibăcia lui codoșească, izbutise să convingă pe Elvira să-și vândă
fata, ier pe Pașadia s-o cumpere, pe un preț monstruos ca fapta însăși
și din care avea să ia el partea leului. Acum dam eu de rost plimbării
ce se hotărâse să facem, în curând, la mănăstirile din împrejurimile
orașului; la una din ele, de maici, unde aveam să fim găzduiți noaptea,
Ilinca, amețită, avea să fie lăsată fără apărare pradă lui Pașadia. Ca
să zădărnicesc înfăptuirea nemernicului plan era, odată ce știam de el, o
jucărie și voiam să fac în așa fel ca totul să rămâie îngropat în
tăcere și uitare, cum s-ar fi și întâmplat dacă, îndată după ce ne
despărțisem, Pirgu, întâlnind pe Pantazi, nu i s-ar fi spovedit și
acestuia ca mie. Am fost recunoscător împrejurărilor cari au făcut să nu
fiu de față la ceea ce urmă peste câteva ceasuri. La Arnoteni, înainte
de masa de la prânz, la care Pașadia fusese tocmai poftit de Pantazi,
din salon, unde aceștia rămaseră singuri la aperitiv, se auziră deodată
răcnete, bușeli, bufneli, zgomot de lucruri răsturnate și de sticlă ce
se sparge și cred că se poate închipui fără caznă mutrele făcute de
aceia ce alergând acolo văzură pe Pașadia și pe Pantazi încăibărați în
chelfăneala cea mai deznădăjduită, trăgându-și palme, pumni, picioare,
rostogolindu-se pe jos, când unul deasupra, când celălalt. Și Pantazi fu
omul cel mai ciufulit și mai hărtănit ce vreodată ceru, cum făcu el
atunci, mâna unei fete, chiar nu adevărată Arnoteancă.
Mă încunoștiință de acestea toate, aiurit încă, Pirgu, după ce
primisem de la cei doi luptători câte un răvășel; fiecare mă ruga ca, în
vederea unei răfuieli cu celălalt pe calea armelor, să-i slujesc de
martor și să-i găsesc un al doilea. Îmi fu mai ușor decât aș fi crezut
să împiedic ieșirea pe teren. Știam frica ce, în ciuda ruperii lui de
lume, Pașadia avea de părerea acesteia, așa că, înfățișându-i greaua
atingere ce ar fi adus renumelui său de "monsieur" darea în vileag a
dedesubtului acelei "afaceri", care numai de "onoare" nu se putea numi,
nu dădui greș, cum nu dete nici Ilinca cerând stăruitor, după povața
mea, ca întâi dar de logodnă renunțarea la duel. Mai mult decât la
plictiseala mea, mă gândisem că s-ar fi putut ca Pașadia să aibă mâna
nenorocită și să-i strice bietei fete tot rostul. Estimp, dânsa scrisese
mătușii din Moldova să vie. În loc de una îi sosiră însă două.
Marea flamură albă și roșie fusese coborâtă de pe palatul de la
Pandina. Cu tacâmul ei, cum spunea, de "dobitoace curate" - un papagal,
doi câini și trei pisici - și "necurate" - o slujnică franțuzoaică, un
fecior italian, un bucătar țigan și doi muzicanți, unul ceh, altul neamț
- prințesa Pulcheria plecase la București. Cu două zile înainte,
Dospinescu, bătrânul său vechil, golise patru odăi mari de hotel ca să
le umple apoi cu calabalâcul ei de călătorie, luase cu chirie două
"Bösendorfer", tocmise un muscal de zi și unul de noapte.
Răsfățuri de cocoană mare. Se cuvenea să i se treacă însă cu vederea
chiar altele mai vinovate pentru că era și o mare artistă. Salonul ei
muzical de la Paris și mai ales luminatul sprijin ce găsiseră la dânsa
ca începători mulți dintre aceia, compozitori sau virtuoși, a căror
faimă fusese netăgăduit consacrată în urmă, scăpase numele prințesei
Canta de uitare, îl însemnase la loc de cinste în istoria muzicei din a
doua jumătate a veacului trecut.
Era - aflam - prietena cea mai veche a lui Pantazi. În 1863, cneazul
Canta, venind la București pentru niște pricini, fusese găzduit câteva
luni cu fetița lui la domnița Smaranda, unde boierimea se îmbulzise ca
să audă cântând la clavir pe mica Pulcherița. De aceeași etate cu ***,
trăiseră acolo ca o soră cu un frate și-i înduioșa pe amândoi amintirea
acelei vremi, revăzându-se așa cum erau atunci: ea răsărită și
negricioasă, îndrăzneață și înfiptă, el bălan și mărunt, sfios și
plăpând. După plecarea lui din țară, dânsa rămăsese singura persoană din
lumea mare de la noi cu care păstrase legături, își scriseseră, se
întâlniseră la Milano, la Bayreuth, la Paris. Se simțise dar dator s-o
vestească numaidecât că se hotărâse să-i ia nepoata de nevastă.
O întâmpinase la Milcov. Dânsa abia-l recunoscuse sub noua lui
înfățișare și găsise minunată istoria schimbării lui de nume. Și fu
nerăbdătoare să cunoască pe Ilinca. Lunga întrevedere a mătușii cu
nepoata aduse ceva cu totul neașteptat: la despărțire, cucerită,
prințesa, a cărei trecătoare căsnicie tot cu un Canta, dintr-o altă
ramură, fusese stearpă, făgădui solemn Ilincăi că avea s-o înfieze.
Bucuria cu care primeam această știre mi-o strica în parte o alta. Ca
să-i facă celeilalte mătuși pe plac, Ilinca se învoise să nu fie nunta
în mai, luna Mariei, ceea ce însemna o întârziere de aproape trei
săptămâni care-l nemulțumea viu pe Pantazi. De câtva timp acesta era tot
pe gânduri, neliniștit, tulburat.
Într-o seară ținu să mâncăm la el acasă numai noi doi. Nu fu ca să-mi
spuie ceva deosebit. Târziu, plecând împreună, ne suirăm într-o birjă
care părea că se afla întâmplător la colțul străzii, dar care-l aștepta;
văzui că, fără să fie îndreptat, birjarul ne scoase, pe unde nu știu,
afară de oraș. Eram obișnuit cu asemenea plimbări; în anul ce trecuse se
întâmplase adesea, către toamnă, să ieșim noaptea la câmp ca, de pe
vreo movilă, să căutăm pe Fomalhaut la dunga zării. Dar în acea noapte
posomorâtă nu erau stele, nici lună, cerul era acoperit întreg și totuși
se vedea aproape ca ziua, deosebeai tot, copacii păreau chiar luminați
pe dinăuntru. La o cotitură, Pantazi porunci să oprească și mă pofti să
cobor și să-l urmez. Mai departe se înălța, căscată toată și fără
acoperiș, o ruină.
– Hanul dracului, zise Pantazi. Sunt numai aici în Ilfov mai multe,
toate cu istoriile lor fioroase de tâlhari și de stafii; în ăsta am
făcut odată un chef noaptea, la lumină de masalale.
Băgai de seamă că ne făcusem acum trei; ca din pământ se ivise o
țigancă, o țigancă bătrână, în zdrențe. După câteva cuvinte schimbate cu
Pantazi în țigănește, se lăsă pe vine și începu să vrăjească, aruncând
bobii pe un taler. Ascultându-i spusele, lui Pantazi fața i se făcuse ca
de ceară iar ochii îi sticleau ca două mărgele albastre. Când țiganca
se ridică, el îi dete un ban de aur și plecarăm înapoi.
– E ciudat, murmură cu glas stins, din bobi nu se deslușește decât un semn de moarte.
Îmi ascunsei indignarea că un om ca dânsul să aibă asemenea eresuri
prostești. Și număram câte zile mai erau până la sfârșitul lunii.
Pornisem să bag formele de cununie și avocatul prințesei da zor celor de
înfiare. Nepăsarea crescândă ce Ilinca arăta de acestea toate ajunsese
să mă supere tot așa ca felul său jicnitor de a se purta și vorbi, și cu
străinii și cu ai săi, și o bănuiam că nu era sinceră când, cu zâmbetul
bunicii din portrete, îmi spunea că, dacă nimic nu s-ar îndeplini,
pentru ea n-ar însemna decât un an de școală pierdut și s-ar întoarce
fără părere de rău de altceva la Piatra. Nu voise să primească de la
Pantazi nici un giuvaer, zicând că ce putea fi pe lângă cele ale
domniței Smaranda? Ceruse numai să-i cumpere un aparat de fotografie. Fu
unealta de care soarta ei se sluji ca să se împlinească. Într-o
dimineață, văzând în "faetonul" lăptăresei o fetiță, pare-se caraghios
îmbrăcată, Ilinca pusese să i-o aducă s-o fotografieze. Abia sculată
după scarlatină, fetița îi trecu boala. La început așa ușoară că se
crezu că avea s-o facă pe picioare, izbucni deodată cu atâta putere
încât cu toți doctorii din București și cel adus în mare grabă de la
Viena, cu tot milionul făgăduit cui va scăpa-o, Ilinca se stinse.
În dimineața morții ei chiar, prin câteva cuvinte scrise, Pantazi mă
rugă să văd eu de înmormântare. Nu știa că-mi cerea ceva mai presus de
puterile mele. Îmi trebuia cineva să mă ajute și nu cunoșteam pe nimeni
mai priceput ca Pirgu. Plecai deci să-l caut dar nu fu treabă ușoară.
Din Dușumea în Vitan, din Geagoga în Obor, schimbând birjă după birjă,
i-am călcat de-a rândul și de mai multe ori toate culcușurile, fără a-i
da de urmă. Din toți pe cari i-am întrebat despre el numai Haralambescu
îl văzuse în ajun, seara, la Moși, beat ca un porc, cu o desculță
borțoasă în luna a noua. Pe la două după prânz renunțai la căutare și mă
hotărâi să-mi iau inima în dinți și să-mi îndeplinesc singur trista
misie. Dar înainte, cum nu gustasem nimic de seara trecută și simțeam că
mă ajungea oboseala, intrai la Capșa să mă întremez cu o cafea și un
kirsch. Când acolo de cine să dau cu ochii? de Gore, de Gore Pirgu în
ființă. Cătrănit și la față ca ficatul, înjura supărat.
– Credeam, îi zisei, ca după succesul de aseară să te găsesc mai mulțumit. Rânji larg:
– A fost "di granda", era să fete pe mine, pe onoarea mea! Și, în
vreme ce-mi sorbeam cafeaua și kirsch-ul, îi spusei de ce era vorba. Nu
fu nevoie să-l rog ca să ia totul asupra-și. Îi dădui mână liberă și nu
avui de ce să mă căiesc. Ilinca fu prohodită domnește, ca împărătesele
de la Bizanț când a treia zi, cea mai frumoasă de mai, o duserăm la
lăcașul de veci cu toate florile de București. Ce mă izbi la acea
înmormântare nu fu nici deznădejdea înveninată poate de remușcare a
mătușii de la Piatra, nici jalea, desigur îndoită, a părinților ce o
dată cu copila pierdeau și cea din urmă nădejde de îmbunătățire a
soartei, nici aerul nerușinat de mulțumire al surorilor cari o
pismuiseră pe răposată și o urau după cum și dânsa le desprețuise - ceea
ce mă izbi și mă îngrijoră totdeodată fu lipsa lui Pantazi. Înainte ca
Pirgu să-și fi sfârșit cuvântarea, mă întorsei în oraș, stăpânit din ce
în ce mai mult de gândul că Pantazi își făcuse seama. Dar, trecând pe la
ferestrele joase ale birtului franțuzesc, prin jaluzelele desfăcute, îl
văzui la masa ce i se oprea de obicei în colțul cel mai adăpostit,
mâncând și bând liniștit cu poftă. Și de atunci nu mai călcă în casă la
Arnoteni și nu mai pomeni de Ilinca niciodată ca și cum nici n-ar fi
fost...
...de trei luni reluasem cu Pantazi traiul de anul trecut, mesele
prelungite după miezul nopții, hoinărelile până dimineața prin
mahalalele necunoscute, cu ulițe pustii. Frunzișurile sunau acum a
toamnă și erau adânci ca niciodată parcă, și grele, când s-ar fi zis că
într-adevăr mersul vremii lâncezește, amurguri copleșitoare.
Întâmplându-mi-se să adorm în puterea unuia, am avut un vis care a rămas
cel mai frumos din întreaga mea viață.
Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei
Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urmă
oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu
paloșul la coapsă și cu crucea pe piept și afară de scarlatul tocurilor,
înveșmântați, împanglicați și împănoșați numai în aur și verde, verde
și aur, așteptam ca surghiunul nostru pe pământ să ia sfârșit. O lină
cântare de clopoței ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse
asupra-ne: răscumpărați prin trufie aveam să ne redobândim înaltele
locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuți coborâseră prapurele
înstemate și una câte una se stinseseră cele șapte candele de la altar.
Și plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolți din ce
în ce mai uriașe în gol. Înaintea noastră, în port bălțat de măscărici,
scălămbăindu-se și schimonosindu-se, țopăia de-a-ndăratelea, fluturând o
năframă neagră, Pirgu. Și ne topeam în purpura asfințitului...
Eram sub impresia acestui vis când, intrând odată la cafenea, după
noutăți, aflam că Pașadia murise. Sfârșitul lui avu răsunet, dar nu prin
el însuși, ci pentru felul cum se petrecuse. În timpul din urmă,
Pașadia, care nu se mai vedea nicăieri, trăia cu Rașelica Nachmansohn.
Era îndeobște cunoscută frenezia crudă cu care aceasta se deda la o
anume voluptate și care îndreptățea porecla de "lipitoare" ce-i dase
Gorică. Înverșunându-se asupra prăzii voluntare, mult nu-i trebuise ca
s-o dea gata; cu cel din urmă strop de vlagă bărbătească țâșnise și
sângele și inima încetase să mai bată. Vrednică de marea sa străbună
Iudita, Rașelica nu-și pierduse firea, își desprinsese părul din mâinile
calde încă ale mortului, se îmbrăcase cu îngrijire și netulburată se
dusese la comisarul de poliție să ceară să ia măsuri pentru ridicarea
leșului, ceea ce, cu încuviințare de sus, se și făcu, în tăcere - în
împrejurarea aceasta scandalul n-ar fi fost oare de prisos? - așa că, în
revărsatul zorilor, ca de obicei, Pașadia se întorsese, pentru cea din
urmă oară acasă. Am mers numaidecât acolo. Când m-am apropiat de
locuința fără bucurie, deasupra copacilor din grădina fără flori se
înălța, în liniștea serii, un stâlp de fum. Mâna credincioasă își făcuse
datoria; în hainia lui, omul izbutise să săvârșească după moarte cea
mai rafinată dintre nelegiuiri. Am deplâns pieirea acelei opere mărețe
dar nu și pe a autorului. Pașadia s-a stins la zenit; veninul, veghea,
vițiul îi mistuiseră trupul fără a-i vătăma câtuși de puțin însă duhul
care-și păstrase până la sfârșit toată recea-i limpezime, scânteietor ca
un luceafăr în cleștarul nopților de ger. Și a mai avut norocul să
moară înainte de a fi silit să îndure după război, din nou, la
bătrânețe, umilința sărăciei, înainte de a suferi și mai dureroasă
poate, arsura dezamăgirii și a dezmințirilor de a vedea că nu el, ci
Pirgu avusese dreptate, de a-l vedea pe Pirgu însuși de mai multe zeci
de ori milionar, însurat cu zestre și despărțit cu filodormă, pe Pirgu
prefect, deputat, senator, ministru plenipotențiar, prezidând o
subcomisie de cooperare intelectuală la Liga Națiunilor și oferind
colegilor săi străini veniți în România cu pantahuza sau în "anchetă" o
somptuoasă și sibarită ospitalitate în castelul său istoric din Ardeal.
Nu l-am văzut pe Pașadia mort; când am sosit eu se puneau peceți, iar
rămășițele, potrivit voinței sale, îi fuseseră în pripă ridicate și
pornite de Iancu Mitan undeva afară din București, poate la "munte".
Pantazi, care-și vânduse în sfârșit și prăvălioara de la Bărăție, nu
avea de ce să-și mai întârzie plecarea. În ajunul ei, am cinat împreună
la birtul din Covaci. Nu departe de masa noastră, mai frumoasă și mai
nepăsătoare ca oricând, Rașelica își înfățișa noul logodnic, un soi de
brotac cu ochi boboșați, bondoc și bont. Lăutarii nu uitară să cânte
acel vals domol care era una din slăbiciunile lui Pantazi, valsul
voluptuos și trist în legănarea căruia pâlpâia, nostalgică și sumbră
fără sfârșit, o patimă așa sfâșietoare că însăși plăcerea de a-l asculta
era amestecată cu suferință. De îndată ce coardele încălușate porniseră
să îngâne amara destăinuire, întreaga sală amuțise. Tot mai învăluită,
mai joasă, mai înceată, mărturisind duioșii și dezamăgiri, rătăciri și
chinuri, remușcări și căințe, cântarea înecată de dor se îndepărta, se
stingea, suspinând până la capăt pierdută, o prea târzie și zadarnică
chemare.
Pantazi își șterse ochii umezi.
Am umblat cu dânsul, în sus și în jos, toată noaptea, pentru ca, spre
dimineață, să nemerim tot în piața florilor, la Curtea-Veche. Lângă
împrejmuirea bisericii cu turla verde, licărea sfioasă o lumină slabă
care ne atrase. Cineva o aprinsese la căpătâiul unei moarte ce zăcea
cuviincioasă pe o rogojină. Să nu mi se fi spus, n-aș fi crezut că era
Pena Corcodușa; cum aș fi putut recunoaște în chipul acela blajin cu
trăsuri gingașe pe înspăimântătoarea furie de anul trecut? În zâmbetul
buzelor ei învinețite și în privirea ochilor săi rămași deschiși era o
duioșie extatică; femeia care fusese nebună din iubire părea să fi murit
fericită: poate că în acea scurtă clipă a sfârșitului, cuprinzătoare de
veșnicii, i se arătase aievea mândrul cavaler-gard, în ființa căruia se
răsfrângeau întrunite strălucirile a două cununi împărătești. Seara
însoțeam până la graniță pe un gentleman ras și cu barbeți scurți, în
ținută elegantă de călătorie - un străin. Stam în vagonul restaurant la o
masă, față în față, și nu găseam să ne spunem unul altuia nimic.
Noaptea pogorâse repede. Și mi-am adus aminte de acela care încetase să
mai fie, de omul ce-mi păruse un prieten de când lumea și adesea chiar
un alt eu-însumi, de Pantazi, când m-a întrebat ce s-ar putea să bem.
