BORDEI SĂRAC - de George Coșbuc

BORDEI  SĂRAC   de George Coșbuc Pe-ai tăi, pe rînd pe toți i-ai adunat Ca puii-n cuib, și-i pace-acum în tine. Și-adormi și tu, bordei nealintat. E liniște-n văzduh, și noaptea vine Cu cer senin; pe cîmpu-nzăpădat Zîmbi-va-ndată discul lunii pline. Ești slab și vechi, dar te-ai luptat voinic Să crești un stol de suflete sărace. A plîns mai pîn-acum bolnav cel mic Și cel mai drag al tău... și parcă tace. Asculți de-auzi vrun glas; n-auzi nimic, Pui capu-n piept, zîmbind, și-adormi în pace. E vremea să te-alini. Scurmat de vînt, Bătut de ploi, slăbit de ani, bătrîne, Trăiești de mila lor pe-acest pămînt. Vai cum se zbat s-agonisească pîne, Sînt mulți și mici, și-așa de dragi îți sînt  Și-acum ei tac și iar vor plînge mîne. Dar, poate crezi că va pluti mereu De-a lungul nopții pace-adormitoare? Acum tu crezi, sărman bordei al meu, Că-n alb veșmînt din cer o să coboare Un înger blînd ! Dar nu știi ce știu eu: La noapte-un duh cu hohote-o să zboare. Porni-se-va, de-o rece boare-adus, Un ger cumplit și-urmat dintîi de șoapte Așa cum trec, pe-al soarelui apus, Năluci ce plîng prin lanurile coapte, Și-apoi sosi-va șuierînd pe sus Cel vecinic mînios din miazănoapte. Prin somn tu vei simți trecînd fiori Prin trupul tău, și deschizînd privirea Vei sta cutremurat; acum tu mori ! Din mii de părți s-a-nvîrtejit pieire: Cîmpii cu crivăț, și văzduh cu nori, Și-un suflet răzvrătit întreagă firea ! Tu-n pază suflete de oameni ai ! Să nu te dai ! De te-o strivi pe tine, Sînt toți ai tăi pierduți ! Să nu te dai ! El vine mînios, el vine, vine — Te va urni din locu-n care stai, Va smulge stuhul tău cu brațe pline. Și-ai tăi, deștepți, vor plînge iarăși toți, Cînd el te va-ncleșta să te ridice. Trosnind te vei lupta să scoți Din mîna lui, dar ca un snop de spice, Tu strîns vei fi de el; și ce să poți, Tu slab și vechi, în brațe-așa voinice ! Veți fi puțin de-a valma amîndoi Și nu vei mai avea-n curînd putere, Gemînd tu vei cădea strivit apoi. Vai, nu te va durea a ta durere, Dar uite-ai tăi pe cîmp desculți și goi, Și tu murind, tu-ntreaga lor avere ! Cu hohote de diavol va-ndrepta Și-asupra ta va netezi nămeții. Cînd mîne-n zori eu voi veni, voi sta, Vai, nu de aspru ger al dimineții, Voi sta-nghețat de mila lor și-a ta: Nici tu nu vei mai fi, și nici ei bieții ! 1906

PRĂDĂTORII - de Anton Cehov

Anton Pavlovici Cehov 1860 - 1904

— Care vine ? Răspuns nu-i. Păzitorul nu vede nimic, dar prin freamătul vântului și al copacilor aude bine că cineva merge înaintea lui pe alee. Noaptea din martie, nouroasă și neguroasă, a înfășurat pământul, și păzitorului i se arată că pământul, cerul și el însuși cu gândurile lui s-au sleit, formând ceva uriaș, negru și nepătruns. Nu e chip de mers decât pe pipăite.

— Care vine ? repetă (întreabă iarăși) păzitorul și lui începe să-i pară c-aude și șoapte și un râs reținut.

— Care-i aici ?

— Eu, dragă..., răspunde un glas bătrânesc.

— Da cine tu ?

— Eu... un trecător.

— Ce trecător ! strigă cu mânie păzitorul, ca să-și ascundă cu strigătul frica. Te poartă și pe tine pe aici necuratul ! Umbli, strigoiule, noaptea prin țintirim !

— Da aici îi țintirim ?

— D-apoi ce-i ? Vezi bine că-i țintirim! Nu vezi ?

— Of-of-off... Maică cerească, s-aude o oftare bătrânească.

Nimic nu văd, dragă, nimic... Vezi ce întuneric. Să-ți șteargă o palmă, că nu vezi, așa întuneric, dragă. Of-of-off!

— Tu cine ești ?

— Eu-s drumeț, dragă, om călător.

— Ia niște draci, umblă pe la miezul nopții... Drumeți! Niște bețivi, bolborosește păzitorul, liniștit de tonul și de oftările trecătorului. Te-i mai încărca cu păcate cu voi! Toată ziulica beau, da noaptea îi poartă necuratul. Da parcă mi-a părut că tu aici nu ești singur, da parcă sunteți vreo doi-trei.

— Îs singur, dragă, singur. Numai curat singur... Of-of-of, păcatele noastre... Păzitorul dă de un om și se oprește.

— Cum de-ai nimerit tu pe-aici ?  întreabă el.

— Am rătăcit, bunule om. Mergeam la moara cea din Mitrievo ș-am rătăcit. 

— Tiu, măi ! Parcă pe-aici e drumul la moara cea din Mitrievo ? Cap de bou ce ești tu ! La moara cea din Mitrievo trebuie să mergi mult mai în stânga, de-a dreptul din oraș pe drumul haznalei. Tu cu capul tulburat ai făcut trei vrâste de prisos. Ți-ai fi uns gâtul la oraș ?

— Am păcătuit, dragă, am păcătuit... Cu adevărat c-am păcătuit, nu-mi ascund păcatul. D-apoi acu cum să merg ?

— Du-te tot de-a dreptul pe aleea asta pân' ce nu-i da că s-a curmat, apoi îndată s-apuci în stânga și să mergi pân' ce-i trece tot țintirimul pân' la portiță. Acolo este o portiță. S-o descui și să mergi cu Dumnezeu. Cată să nu cazi în șanț (hândichi). Da acolo, după țintirim, să mergi tot pe câmp, pe câmp, pân' ce nu-i ieși la drumul haznalei.

— Să-ți dea Dumnezeu sănătate, dragă. Să te mântuiască împărăția cerului și să te miluiască. Da nu mă-i petrece, omule bun ? Fă-ți milă, petrece-mă pân' la poartă.

— Ei, mai am eu când ! Du-te singur.

— Fă-ți milă. Fă-mă să mă rog lui Dumnezeu pentru dumneata. Nu văd nimic, să-mi dea o palmă, nimicuța. Ce întuneric, ce întuneric ! Petrece-mă, drăguță !

— Da, am eu vreme de petrecut ! Dacă te-i codi cu fiecare, apoi n-o mai scoți la capăt.

— Pentru Hristos, pertece-mă. Și nu văd eu și mă și tem să merg singur prin țintirim. Mi-i cu frică, dragă, mi-i cu frică, omule bun.

— Te-ai legat și tu de capul meu, oftează păzitorul. Ei, bine, haidem ! Păzitorul și trecătorul se pornesc. Ei merg alăturea, umăr la umăr și tac. Vântul, umed și pătrunzător, le bate drept în față, și copacii, cei nevăzuți, fremătând și scârțâind, aruncă asupra lor picături mari de ploaie. Aleea aproape delaolaltă e acoperită cu bulhace.

— Una n-o pricep eu, zise păzitorul după o tăcere îndelungată: cum de-ai nimerit tu pe-aici ? Parcă poarta-i încuiată cu lăcată. Ai sărit zidul ori cum ? De-ai sărit, apoi pentru un om bătrân așa îndeletnicire nu-i prea de cuviință. 

— Nu știu, dragă, nu știu. Cum de-am nimerit pe-aici, nici eu nu știu. Ia, o ademenire. M-a pedepsit Domnul. Cu adevărat că-i ademenire, cel viclean m-a încurcat. Da dumneata, dragă, vasăzică, ești aici păzitor ?

— Păzitor.

— Singur pe tot țintirimul ? Năvala vântului e atât de puternică, încât amândoi pentru un moment se opresc. Păzitorul, așteptând când va mai înceta vântul, răspunde:

— Noi suntem trei aici: unul zace la pat de înferbințeală, da celălalt doarme. Stăm de pază pe rând.

— Așa, așa, dragă, așa. Ce vânt, ce vânt! L-or fi auzind și răposații! Urlă ca o fiară cumplită... Of-of-of...

— Da tu de unde ești ?

— De departe, dragă. Din Vologda-s eu, de departe. Umblu pe la sfintele locuri și mă rog pentru oamenii cei buni. Să-i mântuiască și să-i miluiască Domnul. Păzitorul se oprește pentru puțin timp, ca să-și aprindă luleaua. El se așează la pământ după spinarea trecătorului și arde vreo câteva chibrituri (sârnice). Lumina celui dintâi chibrit, scăpărând, luminează pentru o clipă o bucată de alee din stânga, un monument alb cu înger și o cruce întunecată; lumina celuilalt chibrit, izbucnit într-o flacără mare ș-apoi stins de vânt, alunecă, ca un fulger, pe deasupra părții din stânga, și din întuneric se distinge (deosebește) numai colțul unui grilaj (gard de fier); al treilea chibrit luminează și din dreapta monumentul cel alb, crucea cea întunecată și grilajul din jurul unui mormânțel de copil.

— Dorm răposații, dorm sărmanii ! — bombănește trecătorul oftând tare. Dorm și cei bogați, și cei săraci, și cei înțelepți, și cei proști, și cei buni, și cei răi. Toți îs de-un preț. Ș-or să doarmă până la sunetul buciumului. Să-i sălășluiască Domnul în împărăția cerului, în vecinica odihnă.

— Acu iaca mergem, da o să fie o vreme, când și înșiși vom zace, zise păzitorul.

— Așa, așa. Cu toții, cu toții o să zacem. Nu-i acel om, care să nu moară. Of-of-of! Faptele noastre cele viclene. Păcate, păcate! Sufletul meu cel ticălos, fără saț, pântecele meu cel iubitor de mâncări și băuturi! L-am mâniat pe Domnul și n-o să-mi fie mie mântuire nici pe astă, nici pe ceea lume. M-am înglodat în păcate, ca viermele în pământ.

— Așa, da tot trebuie să mori.

— Asta-i, că trebuie.

— Un drumeț o fi murind mai ușor decât unul de alde mine.

— Drumeți sunt în tot felul. Sunt și adevărați, care îs plăcuți lui Dumnezeu, își păzesc sufletul lor, da sunt și de cei ce umblă noaptea prin țintirim, îi bucură pe draci așa-a ! Altul, care-i drumeț, să vrea îți dă-n cap c-o coadă de topor și-ți iese sufletul.

— De ce grăiești tu așa ?

— Ia aș... Ei, iaca-mi pare și portița. Chiar așa, îi ea. Ian deschide-o, dragă ! 

Păzitorul pe pipăite deschide portița, îl scoate pe drumeț afară de-o mânecă și zice:

— Aici se și sfârșește țintirimul. Acu să mergi tot pe câmp și pe câmp pân' ce nu-i da de drumul haznalei. Numai tot acolo o să fie șanțul hotarnic, să nu dai în el... Da dacă-i ieși la drum, s-apuci în dreapta ș-așa chiar pân' la moară...

— Of-of-of, oftează drumețul după puțină tăcere. Da eu acu așa socot, că n-am la ce să merg la moara cea din Mitrievo... La ce dracu să mă mai duc și eu acolo ? Eu mai bine, drăguță, voi sta aici cu dumneata... 

— Ce să mai stai cu mine ?

— Ia așa... cu tine mi-e mai vesel...

— Ți-ai găsit și tu om de veselie ! Drumețule, eu văd că ție-ți plac glumele...

— Știut că-mi plac! zice trecătorul râzând răgușit și c-un hohot mărunt. Of, dragă-drăguță. Cred că mult l-îi pomeni tu pe drumeț !

— De ce să te pomenesc și pe tine ?

— Așa, că te-am înșelat bine... Ce crezi, că-s drumeț eu ? Nu mai sunt eu drumeț.

— Cine ești, dar, tu ?

— Îs un mort... Numai ce m-am sculat din sicriu... Îl ții minte pe lăcătușul Gubarev, care s-a spânzurat (în) săptămâna cea albă ? Apoi ia, eu și sunt Gubarev...

— Mai spune o minciună ! Păzitorul nu-l crede, însă simte în tot trupul o frică atât de grea și friguroasă, încât se mișcă iute din loc și începu să pipăiască iute portița.

— Stai, încotro ? zice trecătorul, apucându-l de mână. Hei-hei... vezi-l cum îi ! D-apoi cui, dar, mă lepezi pe mine ?

— Dă-mi drumul ! strigă păzitorul, silindu-se să-și ia mâna.

— Sta-ai ! Îți spun să stai și stai... Nu te zgâlțâi, câine ticălos !

Vrei să fii între vii, apoi stai și taci pân' când nu ți-oi spune eu... Nu vreau eu să vărs sânge, că demult ai fi pierit, ticălosule... Stai !

Genunchii păzitorului se îndoiaie. El închide ochii cu frică și, tremurând cu tot trupul, se reazemă de zid. El ar răcni, însă știe că răcnetul nu va ajunge la loc locuit de oameni... Alăturea cu dânsul stă trecătorul și-l ține de mână...

Vreo trei minute trec în tăcere.

— Unul îi bolnav de înferbințeală, celălalt doarme, dar al treilea îl petrece pe drumeț, bombănește trecătorul. Buni păzitori, se poate de plătit hacul ! Nu, frate, tâlharii întotdeauna au fost mai harnici decât păzitorii ! Stai, stai, nu te mișca...

Trec în tăcere cinci, zece minute. Însă iată că vântul aduce un șuier.

— Ei, acu mergi, zice trecătorul, lăsând mâna. Du-te și roagă-te lui Dumnezeu c-ai rămas viu. Trecătorul șuieră și el, o dă de fugă de la poartă și s-aude cum sare șanțul. Presimțind ceva nu prea bun și tot încă tremurând de frică, păzitorul nehotărât deschide portița și, cu ochii închiși, aleargă înapoi. La cotitura cea dinspre aleea cea mare el aude grăbindu-se niște pași, și cineva îl întreabă cu un glas șuierător: 

— Tu ești, Timofte ? Da unde-i Dumitraș ? Iar trecând cu fuga toată aleea cea mare, el zărește în întuneric o luminică micuță și nesenină. Cu cât e mai aproape de luminică, cu atât mai multă frică simte și cu atât e mai puternic presimțământul unei trebi rele. „Lumina parcă-i în biserică, gândește el. De unde să fie ea acolo ? Mântuiește și miluiește, Maica Domnului. Așa este !" Un moment păzitorul stă în fața ferestrei sfărâmate și cu groază se uită în altar... Lumânarea mică de ceară, care au uitat s-o stingă tâlharii, arde într-o flacără tremurătoare de vânt ce năvălește prin fereastră și aruncă pete roșii, nelucitoare asupra veșmintelor, aruncate în toate părțile, și a dulăpașului cârligat, asupra numeroaselor urme de picoare lângă prestol și jertfelnic...

Mai trece puțin timp și vântul urlător duce prin țintirim grăbitoarele și neliniștitele sunete de alarmă... 

Traducere de Alexei Mateevici - Octombrie 1906 

SATIRĂ DUHULUI MEU - de Grigore Alexandrescu

SATIRĂ  DUHULUI  MEU  de Grigore Alexandrescu Trageți toți câte o carte: domnule, ești cu mine. Șezi, mă rog, împotrivă, și vezi de joacă bine! Dar ți-am spus, coconiță, că eu, din întâmplare Nici bine, nici nebine nu pot să fac cercare; Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute, Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute. Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm, poate Astăzi chiar și copii știu jocurile toate, Veacul înaintează: Caro; vezi că ți-e rândul; Dar ce făcuși acolo, unde îți este gândul? Când eu am dat pe rigă, bați cu alta mai mare? Astfel de neștiință e lucru de mirare! Așa-mi zicea deunăzi, cu totul supărată, O damă ce la jocuri e foarte învățată, Apoi șoptind pe taină cu câteva vecine: Vedeți, zise, ce soartă, și ce păcat pe mine? Două greșeli ca asta, zău, sufletul mi-l scot, A! ce nenorocire! ma chere, ce idiot! Vino acum de față și stai la judecată, Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată, Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare: De ce treabă-mi ești bună, putere gânditoare, Când nu pot la nimica să mă ajut cu tine, Când nu te-ai deprins încă nici vistul să-l joci bine? Nu mai ești tu acela care-n copilărie Știai pe dinafară vestit- Alexăndrie, Și viața ciudată a unui crai cuminte, Care lăsa pe dracu fără încălțăminte ? Tu, care mai în urmă, râzând de-acestea toate, De rost puteai a spune tragedii însemnate, Meropa, Atalia și altele mai multe, Declamându-le toate cui vrea să te asculte? Negreșit îmi vei zice, țin minte ce îmi place, Dar cărțile cu mine e greu să se împace. Mai lesne pot a spune hoțiile urmate La zece tribunaluri sub nume de dreptate, Mai lesne pot să număr pe degetele mele Câți sfinți avem pe lună și câte versuri rele, Decât să bag de seamă ce carte nu e dată, A cui este mai mică și cine o să bată. Când sunt în adunare, n-am altă mulțumire Decât să se deschidă sujeturi de vorbire: Atunci sunt gata, slobod, ascult, și cu plăcere Tușesc, zâmbesc, mă leagăn și-mi dau a mea părere. Frumos răspuns! Ascultă: pe cât mie îmi pare, De lume, de năravuri ai slabă încercare. Trebuie să știi jocul și dansul ce-ți lipsește, Și niște mici petreceri, ce se zic românește Jocuri nevinovate. Nevinovate fie, Măcar că vini destule din ele pot să fie; Trebuie să faci pasuri și complimente bune, La vorbe serioase când alții se vor pune, Să n-asculți, să spui glume, să scoți la jucării, Și pân-a râde alții, să râzi tu mai întâi. Vezi domnișoru-acela care toate le știe, Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie, În chipul de-a o scoate cu grații prefăcute? Hainele de pe dânsul sunt la Paris cusute: Singur ne-ncredințează. Lorneta atârnată Este și mai străină, de-o formă minunată; Vrea s-o cumpere prințul, dar ca un om cuminte Dumnealui o tocmise ceva mai înainte. Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, privește Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbește; I-o dă în nas, se pleacă, și în sfârșit o lasă, Zicându-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă! Fieșcine cunoaște ce cap tânărul are; Dar pentru că dă bine din mâini și din picioare, Și trântește la vorbe fără să se gândească, Am văzut multă lume cu duh să-l socotească; Iată de ce talente avem noi trebuință. Dar tu care uiți lesne, duh fără de știință, Socotești că poți oare, prin altfel de mijloace, Arătându-te-n lume vreo figură-a face? Pretenția aceasta mi s-ar părea ciudată. Când pe la nunte, baluri, ne ducem vreodată (Căci din nenorocire puternica natură Ne-a unit împreună c-o strânsă legătură), Râd văzându-te singur, și într-un colț deoparte, Parc-ai fi mers acolo ca să compui o carte, Iar nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună. Dacă vreo coconiță, frumoasă, dulce, bună, Crezând că ne prefacem, ne-ndeamnă, ne poftește, Ne ia la joc, greșeala-i îndată și-o plătește; Rar să se afle damă de mijloc așa tare, Ca să n-o fac să cadă la cea dintâi mișcare. Ăsta îți e talentul și darurile toate. Cât pentru darul vorbei, ce crezi că îl ai, poate, E numai o părere: îți cer și iertăciune, Că nici pentru prieteni minciuni nu voi a spune. Adevărat se-ntâmplă să zici pe la soroace Câte o vorbă-două, care la unii place; În câte rânduri însă distracțiile tale Te fac să scoți cuvinte ce nu ar fi cu cale, Să superi din greșeală persoane însemnate, Ba încă câteodată și dame delicate, Râzând de-acele două, statornică pereche Care își petrece seara șoptindu-și la ureche, De celelalte patru contese ideale, Umflate de pretenții și vrednice de jale, Pe care dacă prințul le ia la bal de mână, Nu mai vorbesc cu nimeni câte o săptămână. Astăzi râzi de-o pedantă, mâine de-o prețioasă; Zici de una ajunsă în vârstă cuvioasă Că atestatul vremii nu va să-l priimească; Și de-alta ce iubește de cinste să vorbească, Ce laudă virtutea și-n veci ți-o pomenește, Zici că e virtuoasă cât știm noi evreiește. Greșelile acestea îți fac un urât nume. Tu știi ce se întâmplă când se aude-n lume Că cinevași s-apucă defecturi să arate: Mulți scot sub al lui nume minciuni nenumărate. S-a vorbit într-o casă de un fanfaron mare, Declamând sentimente ce sigur nu le are, Care la tot ar pune suflarea omenească, Când cineva cu dânsul ar vrea să o tocmească; S-a zis ceva de Iancu, de Stan, de Lăurescu; Cine le-a scos acestea? ­ Le-a scos Alexandrescu. Făr-a zice nimica, singura ta zâmbire, De te-i afla de față, e o-nvinovățire. În zadar te porți bine și lauzi câteodată, Chiar lauda în gură-ți de satiră e luată. Așa, în loc să critici greșelile străine, În loc să râzi de alții, mai bine râzi de tine; Învață danțul, vistul și multe de-alde alea; Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea.

Натаха

JOS, SUB CRUCEA RĂSTURNATĂ - de Autor Necunocut

JOS,  SUB  CRUCEA  RĂSTURNATĂ  de Autor Necunocut  Jos sub crucea răsturnată dintr-un sat Am văzut un om odată Stând cu fața-n mâini lăsată Și cu fruntea-nsângerată Și plângea, plângea de parcă Toată lumea l-a lăsat. M-am oprit atunci din cale lângă El Lacrimile-i curgeau vale Printre degete în poale De-ți venea să-i plângi de jale Călător pornit pe cale Singurel. Fața-i era albă toată ca de crin Dar albeața ei curată Sângele-o brăzdase toată Și-a Lui frunte-nsângerată O cunună era roată Numai spini. Când i-am spus să nu mai plângă m-a privit duios A pus fruntea-n mâna stângă Și-a-nceput din nou să plângă Ca și cum ar vrea să frângă Lacrima ce-i curgea lângă Cruce jos. Iar în palme și-n picioare - răni de cui Și atunci plin de mirare Mi-am adus aminte care E străinul din cărare Când mă-ntorc minune mare... Nu-l văzui... Azi când trec prin multe sate și prin lunci Când văd crucile uitate Mie-mi pare că pe toate Stă un Iisus care plânge Plin de răni și plin de sânge Ca atunci.

LA UMBRA CRUCII TALE - de Autor Necunoscut

LA  UMBRA  CRUCII  TALE   de Autor Neidentificat La umbra Crucii Tale Eu Doamne vreau sa vin Să-mi plâng mereu trecutul } Bis Și Ție să mă-nchin. La umbra Crucii Tale Eu Doamne vreau sa fiu Să plâng, să cânt cu jale } Bis Din moarte să înviu. La umbra Crucii Tale Eu vreau sa-ngenunchez Căci numai Tu Stăpâne } Bis Din rău mă liberezi. La umbra Crucii Tale E pacea ți odihnă, Nadejdea, mângâierea, } Bis Dreptatea și lumina. La umbra Crucii Tale Eu vreau sa chem mereu, Pe cei ce in viața } Bis Nu-L au pe Dumnezeu. Dac-aș putea sa zbor Mai sus de asta vale, As spune tuturora } Bis De jertfa Crucii Tale. În lumea asta Doamne E vrajbă, chin și jale. De-aceia vreau sa stau } Bis La umbra Crucii Tale.

MODA 1671 - 1700

Când prezint moda din anumite epoci este doar ca atunci când citiți o anumită carte, sa va imaginați, cât mai aproape de adevăr, cum arătau personajele acelei vremi.

IANUS - de Miron Radu Paraschivescu

IANUS de Miron Radu Paraschivescu  Un cer adoarme. Altul, pe sub noi,   Mai limpede se urcă-n dimineaţă; A stelelor cenuşă în convoi Şi-o scutură, schimbându-se la faţă. Vezi semnul ? Din durerile de ieri  O bucurie nouă se-mplineşte  Precum ades, prin valuri de tăceri,   Din umbra mea, obrazul tău zâmbeşte.

ROMANȚĂ - de Miron Radu Paraschivescu

ROMANȚĂ de Miron Radu Paraschivescu  De câte ori pe înserat  In târgul mic te-am așteptat,   Când tremurând că n-o să vii  Umblam pe străzile pustii ?...  Se însera – și-n câte-o poartă  Pica domol o floare moartă  Ce risipea un stins parfum  De liliac sau de salcâm.  Prin case albe, cu zorele,   Clipea o lampă sub perdele  Și răsuna un vechi pian  Prin valul serii, sub castan.  O ceață cobora ușor,   Simțeam în suflet un fior,   Iar lampagiu-n cap de uliți  Prindea o stea în vârf de suliți  Și se pierdea cu pasul rar  Prin pâcla serii, pe trotuar,   Când eu pândeam ca și-alte dăți  Pe-același drum să te arăți.  Treceam, pe gânduri, fără zor,   Plângea un greier prin mohor,   Și peste pomi domol cădea  A nopții tainică perdea.  Când te iveai într-un târziu  Prin târgul ce dormea pustiu,   Părea că pomii toți sunt plini  De flori, de cântec și lumini.

CASTELUL STOLZENFELS - VALEA RINULUI - GERMANIA

Castelul Stolzenfels este o fostă fortăreață medievală transformată într-un palat, lângă Koblenz, pe malul stâng al Rinului, 

în statul Renania-Palatinat, Germania.

Stolzenfels a fost un castel ruinat din secolul al XIII-lea, înzestrat de prințul  (prusac) moștenitor  Frederick William în 1823. 

A fost reconstruit ca un palat din secolul al XIX-lea în stil gotic de renaștere.

Castelul original de la Stolzenfels a fost construit ca o fortificație de către Episcopul de Trier, apoi de Arnold al II-lea. von Isenburg (de). Terminat în 1259, Stolzenfels a fost folosit pentru a proteja stația de taxare pe Rin, unde navele, la momentul transportului principal de mărfuri, trebuiau să se oprească și să plătească taxe (mai târziu s-a mutat la Engers).
De-a lungul anilor a fost extins de mai multe ori (mai ales în secolul al XIV-lea), ocupat de trupele franceze și suedeze în războiul de treizeci de ani și, în cele din urmă, în 1689, distrus de francezi în timpul războiului de nouă ani.
Ruinele lui au fost  folosite drept carieră în secolul al XVIII-lea. (au folosit la alte construcții)
În 1802, castelul a devenit proprietatea orașului Koblenz. În 1823, castelul ruinat a fost dat ca un cadou de către oraș lui Frederick William IV din Prusia. 

În 1822, Renania devenise o provincie a Prusiei. Frederick William a călătorit de-a lungul Rinului în 1815, anul în care Congresul de la Viena 

a acordat mai multe domnii în zonă pentru Prusia și a fost fascinat de frumusețea, romantismul și istoria regiunii.

În spiritul romantismului, Frederick William a refăcut  castelul ca un palat  gotic, inspirat de reconstruirea de către vărul lui Frederick a castelului Rheinstein din apropiere și vărul Maximilian al II-lea al care renovase Castelului Hohenschwangau din Bavaria.

În 1842, clădirile principale și grădinile au fost terminate. La 14 septembrie a acelui an, Frederick Wiliam, din 1840, rege al Prusiei, și-a inaugurat noua reședință de vară într-o mare petrecere, cu o procesiune de torțe și costume medievale.
Inaugurarea capelei gotice a avut loc în 1845 în timpul vizitei reginei Victoria (care a început să construiască Casa Osborne în același an și Castelul Balmoral trei ani mai târziu). Lucrările pentru interiorul castelului Stolzenfels au fost finalizate în 1850.
Printre cei care au lucrat la proiectul pentru palat și grădini au fost Johann Claudius von Lassaulx (de), Karl Friedrich Schinkel (proiect), Friedrich August Stüler (clădirea) și Peter Joseph Lenné (grădina). Mai târziu, Stüler a fost însărcinat, de asemenea, să reconstruiască Castelul Hohenzollern în Swabia pentru rege (1850-67).

În 2002, Valea Rinului Upper Middle a devenit un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO. 

Site-ul include Stolzenfels