Culmile Scripetelui se deslușeau în această zi cu soare, după multele ploi de până aci, colțuroase și limpezi ca o cunună de securi. Scripetele se aduna de jur împrejur și clădea la mijloc fundul Iablanicioara, fund adăpostit și locuit de un pumn de oameni. Într-o parte, zidul îmbrăcat în codri se știrbea, ca să lase, printre lespezii zdrobiți și printre fagii cosiți mereu la rădăcină, undele oțelite ale Iablanicioarei. Izvorul ei era în munte, sub o stâncă și ciobanii îl adunau și-l depănau în jgheaburi, cât ținea o poiană, iar pe urmă îi dădeau drumul în creștetul brazilor. Alte câteva pâraie țâșneau mai jos de printre pietre și întreiau puterile pârâului. Pe lângă el, cobora, chinuită, singura cărare mai lesnicioasă celor câteva case de oameni întemeiate în acest cuib de vulturi.
În ziua aceea nu era nici un nor deasupra, și uriașii munți, care atâtea zile frământaseră și sloboziseră din coamele lor zbârlite până la cer, ploile, trăsnetele și șuvoaiele, erau acum blajini, tihniți și prididiți de soare. Numai în fața cerului, mai sus decât brazii cei mai înalți, vulturii pluteau neobosit, scăldându-și aripile în lumină și dând fiorii morții păsăretului de casă din jurul celor cinciisprezece-douăzeci de locuințe din fundul văii. Între aceste locuințe, cea mai mare și mai gospodărească era casa lui Dănilă, starostele ciobanilor din partea locului, venetic de pe plai, dar mare baci la bătrânețe. Dar acum nu era acasă decât un cioban bătrân și șchiop, care dregea sădilele. Stăpânul era la stână, în munte, cu ceilalți ciobani. Tot așa era și prin celelalte case. Mai rămăseseră pe lângă vetre moșnegii, femeile și copiii. Oamenii în putere și tineretul, bucuroși de întoarcerea timpului frumos, ieșiseră la oi, pe culmi, ori porniseră devale, prin satele de pe Iablanicioara. Erau toți ciobani, și plecau cu caii încărcați cu piei și cu brânzeturi, și veneau cu ei înapoi încărcați cu mălai. Altă casă mai mare și mai cuprinsă era casa lui Păun Ozun, unul din ginerii lui Dănilă. Acesta era un român falnic, trup și suflet de viteaz. Nu era nici el acasă, ci numai nevasta și copiii, fiindcă plecase de astă-iarnă, cu o scrisoare tainică de la socru-său Dănilă către tudor Vladimirescu. Această scrisoare, pe o piele de miel, nu era lucru mare, dar cel care o ducea era Păun Ozun, și cu el mai erau încă zece, toți copii de munte, cu bună știință într-ale flintei.
Moș Dănilă, fruntașul ciobanilor de pe Scripetele, era un om care trecuse prin multe suferințe și încercase multe vaduri de amărăciune. Era de felul lui de dincoace de Olt, făcuse în tinerețe de trei ori avere și de trei ori i-o măturase puhoiul năvălirilor străine. De trei ori îl jefuiseră turcii. Ce conace ! ce gospodării ! ce rost temeinic ! Dar precum fierul plugului trece prin inima mușuroiului de furnici, spintecând într-o clipă cetatea harnicelor muncitoare, așa și fierul nenorocirii spintecase în trei rânduri rostul și viața românului Dănilă. A treia oară când l-a călcat urgia, n-a putut să mântuiască nimic din câte avea. Ai lui porniseră de cu seara în sus pe Jiu. Mai era o strajă până la ziuă. Când s-au apropiat răcnetele și pocnetele pistoalelor, a fugit într-o pădurice de pe deal. Și până a nu răsări soarele, gospodăria lui și tot satul cu ea s-au zvârcolit în flăcări. A plâns Dănilă și s-au suit ăn creierii munților ca să nu se mai coboare niciodată, și să nu mai vadă plaiul și silnicia de pe el.
Sus la munte s-a făcut cioban, și după ce trecuse de trei ori prin pârjolul lui Iov, a găsit încă o dată, sub cenușă, numele domnului și cheia milostivirii cerești. Din an în an, Dănilă a crescut în turme și în argați, a însurat, a măritat și și-a întins de câțiva munți neamul și întâietatea. Dar acum îmbătrânise, văduvise, și sta mai mult la izvorul Iablanicioarei, deasupra caselor făcute întâi, rostind pe ciobani și mângâindu-și bătrânețele cu un ceaslov bisericesc. Aici, lângă Iablanicioara, l-a ajuns într-o zi vestea că Alecsandru Șuțu a murit, că Tudor Vladimirescu zguduie Oltenia și că a împrăștiat pretutindeni o strigare, în care era vorba despre feluritele și preaștiutele nedreptăți îndurate de țară, despre vlădicii și boierii cei răi, despre greci haini și ușurarea birurilor apăsătoare. Tudor chema pe panduri, pe plăieși și pe toți câți mai aveau o scânteie de bărbăție în piept: la viață și la arme !
Dănilă avea optzeci de ani. A oftat și și-a deschis inima către gineri-său Păun: ”Du-te tu în locul meu și slujește pe Tudor până la moarte. Agripina, nevasta ta, este fata mea; copiii tăi sunt nepoții și moștenitorii mei. Mergi cu inima slobodă și Dumnezeu din cer să aibă milă de tinerețea ta !” Păun Ozun era ginerele cel iubit al lui Dănilă. Ținea pe Agripina, fata cea mai mică a unchiașului, și-i trăiau trei copii, Măriuca, Vlad și Păunaș. Dar pe Păunaș, taică-său nici nu-l văzuse, fiindcă era abia de două luni, născut încoace, după Paște. Păun Ozun și cu cei zece tovarăși, zece voinici plătiți și îmbrăcați de moș Dănilă, plecaseră pe la sfârșitul lui ghenarie. Au plecat fluierând. Coborau din stâncă în stâncă, din munte în plai, și pretutindeni întâlneau cete-cete de zăplani, tot oameni hotărâți și aspri, neștiutori de dor și de păreri de rău, porniți cu flinta, cu coasa, ori cu furca la spinare spre steagul ridicat de domnul Tudor.
Trecuse multă vreme de la plecarea lui Ozun. Agripina, ca femeia, n-avea inima lui. Când isprăvea cu treburile casei și mai ales când sta și-l punea la piept pe Păunaș, gândul la bărbatu-său, grija, teama de soarta lui o împresurau și o întristau. Lua un cojoc pe ea și peste copilul stâns la sân și alerga la tată-său. Moș Dănilă era pe prispă ori în casă, veghea mulsul caprelor ori omătul care se topea pe culmi, vorbea cu ciobanii ori cu ceaslovul bisericesc. Cum vedea pe Agripina, cu cojocul umflat peste povara brațelor, se lumina la față.
- Ce plocon îmi aduci ?
- Iacă, tată, îți aduc cele gânduri rele care îmi tot croncănesc în inimă !
- Fată dragă, nici nu știi ce-mi aduci ! Tu-mi aduci berbecelul cel mai drag din turma noastră ! Tu-mi aduci ce are să fie peste patruzeci-cincizeci de ani pe plaiul dezrobit de Tudor !
Iar într-o zi îi spuse Agripinei cu niște ochi de flacără:
- Agripino, nu fi muiere ! Tudor și Păun stau și stăpânesc în București. Boierii pământeni s-au dat cu Tudor. Ce va mai fi, de la Dumnezeu va fi.
Această știre era destul de veche și Dănilă o spunea Agripinei, încă o dată, la începutul lui mai, supărat și mâhnit în inimă-i că veștile cele mari pe care le aștepta nu mai veneau deloc. Muntele se învălui o lună întreagă în neguri și în ploi putrede; potecile se prefăcură în șuvoaie iar din satele de pe vale nu se mai auzi nimic. Și iată că după atâtea săptămâni ploile stătură. Cerul se însănătoși și se scutură de înfășurăturile lui albe și cenușii; munții fumegară a vreme bună. Iablanicioara se limpezi și scăzu în albia-i întortocheată și adâncă.
În ziua aceea, moș Dănilă se suise la stână dis-de-dimineață. Era cam departe până acolo și unchiașul nu mai putea să urce decât călare. Agripina începuse ziua nici mai vesel, nici mai trist ca alte zile. Oile erau pe munte, într-ale lui Dănilă. Măriuca și Vlad se jucau în fundul grădinii, adică lângă șuvoiul Iablanicioarei și sub cei din urmă fagi înfipți în coasta muntelui, căci grădina și casa lui Ozun erau la marginea celorlalte. Coasta era grozav de prăvălatică și Iablanicioara, după ce se învârtea și se zvârcolea sus, printre stâncile țăpure, cobora acum de-a dreptul, frângându-se din piatră în piatră și zdrobind cu vuiet de fiecare piatră pare că nu apă, ci bulgări de zăpadă. Măriuca și Vlad se îndemnau și se împingeau unul pe altul până când intrau în roata pulberilor umede, ridicate din căderea șuvoiului, și, când se simțeau stropiți pe ochi, dădeau fuga înapoi cu mare haz. Agripina pusese ceaunul de mămăligă. Era aproape de mezul zilei și mesteca zorită, tot aruncând ochii la Păunaș, adormit în albie.
Copilul dormea în pragul ușii, cu capul la umbră și cu trupușorul, strâns în scutece, scăldat în soare. Era rumen-alb, ca trandafirii nici albi, nici roșii și sugea în vis. Dincolo de odorul adormit, Agripina vedea, prin ușa deschisă, câteva căsuțe de bârne, ceva din ograda lui moș Dănilă, drumul satului și adâncitura Iablanicioarei, iar încolo aripile negre ale pădurilor de brad, aruncând umbre adânci pe fânețele înflorite și gurile secure ale Scripetelui, mușcând din cerul albastru. Nu se auzeau alte zgomote decât clocotul ceaunului de pe pirostrii, vâjîitul înfundat al șuvoiului din dosul casei și, pe la răstoace, râsetele celor doi copii sau mugetul unui vițel despărțit de maică-sa.
În această pace adâncă, în această fântână dintre munți, plină de chipul și de aleanul soarelui, pocni răcnetul deznădăjduit: ”Fugiți ! fugiți ! vin turcii !...” Agripina tresări și întoarse capul spre ușa deschisă. Groaza vestei se prefăcu deodată în groaza faptului văzut cu ochii ! Din fundul văii, de unde se prăvălea Iablanicioara, coame de cai zbucniră ăntr-o clipă și în fiecare coamă câte un cap de turc. Numaidecât niște nourași albi se destrămară în aer, iar prăpăstiile rostogoliră un ropot de pistoale. Agripina se repezi la Păunaș, îl ridică din albie, îl puse ăn poală și, prin ușa din fund, țâșni în grădină. Se strecură pe lângă grajd, ajunse pe Măriuca și pe Vlad și, târându-i după ea, începu să urce coasta din fag în fag. Copiii mirați începură să întrebe:
- Unde ne ducem, mamă ?
- De ce nu mâncăm, mamă ?
Agripina n-avu vreme să răspundă. De jos din sat se ridicară și sfredeliră slăvile țipete, nechezaturi și noi împușcături.
- Ce e, mamă ? Cine țipă ? Cine dă cu pistolul ?
Agripina le răspunse gâfâind:
- Turcii, dragii mei, păgânii de turci de care vă spunea bunicul ! Să fugim cât om putea până sus la stână !
Cărarea pe care o apucase Agripina era cea mai scurtă, dar cea mai anevoioasă. Trebuia un om zdravăn ca să poată să biruiască pieptul muntelui, nu o muiere cu un copil în poală și cu alți doi târâș după ea. Chiar Păun Ozun se urca rar pe aici, pentru că era o cărare cumplită, care scotea sufletul din om, pas cu pas, după zvârliturile Iablanicioarei, mai mult o scară de bolovani și de rădăcini, decât o potecă. Agripina suia din greu, cu pieptul tot atât de măcinat ca și șuvoiul de alături, ajutând pe Măriuca și pe Vlad și ferind pe Păunaș, din poală, ca să nu-l izbească de pietre ori de crengi. Ar fi fost cuminte să se abată în dreapta ori în stânga și să se ascundă în pădurea care stăpânea pretutindeni, deopotrivă de întunecos. Dar Păunaș se deșteptase și începuse să plângă și i se părea Agripinei că numai vuietul pârâului acoperea destul de bine țipetele lui. Mititelul, grămădit în poală, hurducat și flămând, țipa cât putea și izbea cu mâinile și cu picioarele ăn cămașa pe care Agripina și-o sumesese și o înnodase în brâu. Pe lângă asta, în urechile Agripinei se prigoneau mereu țipetele și împușcăturile din vale, iar vâjîitul Iablanicioarei n-o lăsa să-și mai dea seama dacă se înșeală, ori nu se înșeală.
