LA MULȚI ANI 2014 !

Fie ca voi toți, să cunoașteți în anul ce vine, bucuria iubirii loiale, prietenia adevărată a celor ce nu vă vor părăsi atunci când greșiți, sănătate din plin , fericire și binecuvântări cerești fără de număr.

LA MULȚI ANI ! 

 

 

 

 

J.W. GOETHE - MEMORIALISTICĂ - „POEZIE ȘI ADEVĂR” - Partea I

Goethe în fața unei căsuțe gen cabană, unde-i plăcea să lucreze, fiind liniște
(Pentru cine știe germană, poate înțelege despre atmosfera locului, liniștea de care avea nevoie pentru a lucra)

Artist al echilibrului, al armoniei între schimbare și realizare, între ”devenire și devenit”, între subiectiv și obiectiv, Goethe și-a folosit propria experiență ca material al operei și în poezie și în paginile memorialistice. Mărturisiri de acest fel sunt incluse și în conversațiile pe care Eckermann le-a însemnat cu pietate.

Principala operă memorialistică a lui Johann Wolfgang  von Goethe - POEZIE ȘI ADEVĂR - s-a copt aproape douăzeci de ani (primele trei părți au fost scrise între 1811 și 1814, a patra între 1917 și 1830) . Narațiunea pornește din prima copilărie și se oprește la momentul de cotitură, când tânăril Goethe s-a hotărât să accepte să accepte propunerea ducelui de Weimar și pleacă spre orașul de care avea să-i fie legat numele.

Poezie și adevăr inițiază o etapăși un tip nou de memorialistică, tip deosebit de relatarea dinamică prin care omul Renașterii își retrăia aventurile și de denudarea morală în fața cititorului pe care și-o propusese Rousseau. Narațiunea lui Goethe e calmă și rezervată. Scriitorul caută sursele caracterului și căile formației sale. Atent și la schimbări și la unitatea propriei experiențe și firi, Goethe înfăptuiește ceea ce s-ar putea numi o  „autobiografie de formație”, un echivalent al „romanului de formație (Bildungsroman) pe care-l crease cu Wilhelm Meister. Procesul acesta de formare al unui artist e văzut în raport indisolubil cu cultura epocii. Această autobiografie culturală e și ea nouă. Cellini vorbise de opera sa cu orgoliul unui geniu conștient de sine, dar interesat în primul rând de aventurile și culoarea existenței sale. Rousseau și-a expus și apărat ideile și operele. Confesiunile sunt în primul rând o pledoarie a unei subiectivități care se simte izolată, încolțită. Poezie și adevăr e scrisă cu o aparentă detașare, de fapt înălțare sagace a reflectivității în stare să cuprindă cu aceeași privire și transformarea și roadele ei.

Cealaltă noutate a scrierii, care întregește aspectul de autobiografie a formației culturale, e anunțată chiar de titlu. Titlul acesta de Poezie și adevăr comportă, după comentatori, două sensuri distincte. Se referă și la transformările pe care le suferă amintirile evocate la sfârșitul vieții, la intervenția fanteziei care adaugă poezie adevărului biografic. Dar, alături de această spontană intervenție a poeziei, există și tratarea artistică, intenționată, a propriei biografii ca o operă de artă. Construcția din Poezie și adevăr e elaborată minuțios, povestirea  ordonează faptele și le accentuează după rolul lor în formația naratorului. Pentru Goethe, memorialistica astfel concepută aparține evident și literaturii, și adevărului istoric.

                                             POEZIE  ȘI  ADEVĂR

                          DICHTUNG  UND  WAHRHEIT

PARTEA ÎNTÂI

Cartea întâi

Am venit pe lume la Frankfurt pe Main în ziua de 28 august 1749, o dată cu a douăsprezecea bătaie a clopotului de amiză. Constelația era fericită: Soarele la zenit stătea sub semnil Fecioarei, Jupiter și Venus îl priveau prietenos, Mercur fără împotrivire; Saturn și Marte erau nepăsători; numai Luna era tocmai plină, își exercita puterea refluxului ei cu atât mai mult, cu cât ora ei planetară sosise. Din această pricină se împotrivi nașterii mele, care nu s-a putut produce decât după ce această oră a trecut.

Acestor semne îmbucurătoare, pe care mai târziu astrologii le interpretară cu totul în favoarea mea, le datorez faptul că am putut trăi; căci, prin lipsa de dibăcie a moașei, m-am născut aproape mort și numai prin numeroase sforțări de tot felul am izbutit să văd lumina zilei. Împrejurarea aceasta, în care rudele mele au dat dovadă de îngrijorare, a folosit concetățenilor mei, deoarece bunicul dinspre mamă, primarul Johann Wolfgang Textor, a angajat, drept urmare a acestei întâmplări, un mamoș și a pornit introducerea sau înnoirea învățământului moșitului, lucru care va fi folosit multor copii născuți după mine...


PARTEA A DOUA

Cartea a zecea

...Evenimentul atât de important, care trebuia să aibă cele mai adânci urmări pentru mine, a fost cunoștința și apoi legătura mai strânsă cu Herder. Însoțise în călătorie pe prințul von Holstein - Eutin, care se afla într-o stare de adâncă melancolie, și ajunsese împreună cu el la Strassburg. Societatea noastră, îndată ce aflase de prezența lui în oraș, simți o puternică dorință să-l cunoască, noroc pe care-l avui mai întâi eu, într-un chip cu totul neașteptat și întâmplător. Mă dusesem la hotelul „La Spirit” pentru a căuta nu știu ce străini de seamă care trăseseră acolo. Chiar în capul scării întâlnii un om care tocmai voia și el să urce și pe care l-aș fi putut lua drept un cleric. Părul lui pudrat era învârtit într-o buclă rotundă; condiția de cleric era indicată prin haina lui neagră, dar mai cu seamă printr-o mantie de mătase, lungă și neagră, ale cărei poale le ridicase și le vârâse în buzunare. Această înfățișare oarecum neobișnuită, dar totuși mondenă și plăcută, de care mai auzisem vorbindu-se, nu-mi lăsa nici o îndoială că mă aflam în fața ilustrului călător, și chipul în care m-am adresat lui l-a convins desigur că-l recunoscusem. Se interesă de numele meu, care nu-i putea spune nimic. Dar felul meu deschis păru că-i place, deoarece îmi răspunse cu cea mai mare prietenie și, când ajunserăm sus, se arătă dispus să înceapă o discuție însuflețită. Nu mai știu pe cine am vizitat împreună în ziua aceea, dar când ne-am despărțit i-am cerut voie să-l vizitez acasă la el, lucru pe care Herder, prietenos, mi l-a îngăduit.

N-am pregetat să folosesc de mai multe ori această permisiune, simțindu-mă din ce în ce mai atras de el. Avea ceva molatic în purtarea lui, care era totuși măsurată și politicoasă, dar nicidecum afectată. Figura îi era rotundă, fruntea impunătoare, nasul cam scurt și o gură cu buzele nițel răsfrânte, foarte personală în forma ei, plăcută și amabilă. Sub sprâncenele închise avea doi ochi  negri ca niște cărbuni și, cu toate că unul din ei era totdeauna roșu și inflamat, făcea o impresie deosebită. Punându-mi fel de fel de întrebări căuta să mă cunoască pe mine și situația mea, și puterea lui de atracție lucra din ce în ce mai tare asupră-mi. Eram în general un ins cu o fire încrezătoare, iar în fața lui simțeamcă nu mai am nici o taină. N-a durat însă mult și partea puțin atrăgătoare a naturii sale a ieșit la iveală, punându-mă într-o situație destul de neplăcută. Îi povesteam fel de fel de lucruri despre ocupațiile mele de tinerețe și predilecțiile mele de amator și, printre altele, despre o colecție de sigilii, pe care o strânsesem îndeosebi grație unui prieten al casei noastre care purta o corespondență întinsă.Rânduisem aceste sigilii după un calendar oficial și ajunsesem să cunosc, cu acest prilej, pe toți potentații, pe toți deținătorii mai mari sau mai mici ai puterii, până la diferiți nobili, și toate aceste  semne heraldice, întipărite în memoria mea, îmi fuseseră de ajutor în timpul serbărilor încoronării. Vorbeam despre aceste lucruri cu oarecare plăcere, dar Herder nu-mi împărtășea interesul și nu numai că-l respinse, dar îl și ironiză, astfel că m-am simțit aproape jignit.

Cu spiritul său de contradicție am mai avut și altă dată de-a face, căci vrând să se separe de prinț sau din pricina bolii sale de ochi, Herder se hotărâse să mai rămâie la Strassburg. Boala de care suferea este una din cele mai istovitoare și mai neplăcute și cu atât mai apăsătoare cu cât nu poate fi lecuită decât printr-o operație supărătoare, dureroasă și nesigură. Sacul lacrimal este, în astfel de împrejurări, prea îngust în partea lui de jos, așa încât lichidul ce se află acolo nu se poate scurge prin nas și nici nu poate fi altfel evacuat, atâta timp cât lipsește o deschidere a osului din vecinătatea lui, și prin care secreția urmează să iasă afară. Buza sacului trebuie deci secționată și osul găurit, așa ca un păr de cal să poată fi tras prin punctul lacrimal, prin deschizătura sacului și prin noul canal pus în legătură cu el, și acest păr trebuie mișcat în fiecare zi, pentru a restabili comunicația dintre cele două extremități ale acestui parcurs, lucru care nu poate fi obținut dacă nu se practică o incizie exterioară în acea regiune.

Herder, care se despărțise de prinț, se mutase într-un apartament propriu și luase hotărârea să se lase operat de Lobstein. Îmi prindeau bine acum exercițiile făcute mai înainte, menite să-mi tempereze sensibilitatea, dându-mi posibilitatea să asist la operație și să-i fiu oarecum de ajutor  omului atât de prețuit de mine. Cu acest prilej am avut toate motivele să admir marea statornicie și răbdare a lui Herder, care, atât în timpul intervenției chirurgicale, cât și în numeroasele pansamente care i-au urmat, nu s-a arătat niciodată dezagreabil și, dintre noi toți, el părea acela care suferă mai puțin. În răstimpurile dintre acele încercări, aveam însă adesea de suportat capriciile dispoziției sale. Vorbesc la plural, pentru că în jurul lui se afla mai tot timpul, în afară de mine, un rus de ispravă, un oarecare Peglow. Acesta  era o cunoștință mai veche a lui Herder, de la Riga, și, cu toate că nu mai era un tinerel, încerca să se desăvârșească în arta chirurgiei sub conducerea lui Lobstein. Herder putea fi încântător de simpatic și spiritual, dar tot atât de ușor putea să arate și latura supărătoare a firii sale. O astfel de atracție și repulsie  există în firea tuturor oamenilor, la unii mai mult, la alții mai puțin, în pulsații mai repezi sau mai încete și puțini sunt aceia care și le pot stăpâni, iar unii numai în mod aparent. În ce-l privește pe Herder, preponderența dispoziției sale contradictorii, amare și mușcătoare, se datora cu siguranță bolii de care suferea și durerilor rezultate de pe urma ei. Aceasta se întâmplă adeseori în viață, dar nu luăm îndeajuns seama la efectele morale ale stărilor de boală și de aceea judecăm unele caractere fără nici o echitate, socotindu-i pe toți oamenii sănătoși și cerându-le să se comporte în consecință.

În tot timpul tratamentului, l-am vizitat pe Herder în fiecare dimineață și în fiecare seară; uneori rămâneam chiar înteaga zi la el, obișnuindu-mă cu atât mai bine cu criticile și sarcasmele lui, cu cât învățam zilnic să prețuiesc mai mult neobișnuitele lui însușiri, întinsele lui cunoștințe, vederile lui atât de adânci. Influența acestui om certăreț, dar bun, era mare și plină de însemnătate. Era mai bătrân ca mine cu cinci ani, o deosebire care la acea vârstă cântărește destul de mult. Cum îi recunoșteam meritele și cum încercam să-mi dau seama de valoarea operei lui de  până atunci, i-a fost dat să câștige o mare superioritate asupra mea. Situația însă nu era prea plăcută, căci persoanele mai în vârstă pe care le frecventasem până atunci  încercaseră să mă formeze cruțându-mă, ba chiar mă răsfățaseră prin îngăduința lor, în timp ce de la Herder nimeni nu putea aștepta vreo toleranță, oricare ar fi fost atitudinea pe care ai fi luat-o. Astfel, pe de o parte marea mea simpatie și admirație pentru el, pe de alta enervarea pe care mi-o provoca, luptându-se necontenit împreună, creară în mine un conflict, cel dintâi în felul său încercat în viață. Convorbirile cu el fiind întotdeauna de o mare însemnătate, fie că mă întreba ceva, fie cî răspundea întrebărilor mele, fie că îmi făcea o altă comunicare, mă ajutau să înaintez în fiecare zi, ba chiar în fiecare ceas în opiniile mele. La Leipzig adoptasem un fel de a fi îngust și limitat; nu-mi putusem îmbogăți cunoștințele de literatură germană nici în timpul șederii mele la Frankfurt, iar amintitele preocupări mistico-religioase-chimice mă duseseră în niște regiuni obscure, așa încât îmi rămăsese străin tot ce se produsese de câțiva ani în lumea literară mai largă. Numai datorită lui Herder am ajuns a cunoaște noile năzuințe și direcții, pe care literatura părea că le ia acum. El însuși ajunsese destul de renumit, și prin Fragmentele sale, ca și prin Pădurile critice, sau prin alte opere, izbutise  să se așeze alături de scriitorii cei mai eminenți, alături de acei care de ani de zile atrăgeau asupra lor privirile patriei.  Nu se poate nici înțelege, nici descrie toată mișcarea unui astfel de spirit și toată fermentarea unei asemenea naturi. Mare cu adevărat era însă avântul ascuns al minții sale, pe care îl puteam mai ușor recunoaște acum, dacă ne  gândim la toate operele pe care le-a produs apoi și la influența lor asupra contemporanilor.

Nu trecuse mult de când îl cunoșteam, când într-o zi mi-a încredințat că are de gând să concureze la premiul oferit de Academia din Berlin pentru cea mai bună operă despre originea limbilor. Lucrarea lui era aproape terminată și, cum avea o scriere foarte frumoasă, putu în curând să-mi împărtășească, caiet cu caiet, un manuscris citeț. Nu meditasem niciodată la o astfel de temă:prea mă băgasem în vălmășagul lucrurilor, pentru a fi găsit timpul de a cugeta la începuturi și sfârșituri. Întrebarea mi se părea de altfel cam de prisos, căci dacă Dumnezeu îl crease pe om ca om,  atunci era de presupus că-i dăduse darul vorbirii, așa cum îi dăduse și poziția dreaptă. După cum omul și-a dat de la început seama că poate să meargă drept și să apuce cu mâna, tot astfel trebuie să fi observat că poate să cânte și că poate modifica diferitele sunete emise cu ajutorul limbii, al cerului gurii și al buzelor. Dacă omul este de origine divină, atunci și graiul lui are această sorginte și dacă, observat în natură, omul este considerat ca o ființă naturală, atunci și limba lui este naturală. Aceste două realități, omul și graiul lui, nu le putem despărți, după cum nu putem  separa sufletul de corp. Sussmilch, un realist destul de crud dar totuși cam fantastic, se hotărâse pentru originea divină a limbii, o ipoteză care-l făcea  să și-l închipuie pe Dumnezeu ca un învățător al primilor oameni. Tratatul lui Herder ținea să arate că omul, cu puterile lui umane, a putut și a trebuit să ajungă la limbaj. Am citit tratatul cu mare plăcere și spre deplina meaedificare; n-aveam însă destule cunoștințe și nici destulă putere de judecată pentru a-mi fi putut forma o părere. I-am arătat autorului aprobarea mea, adăugând numai puține observații care decurgeau din felul meu de a gândi. Toate au fost primite la fel; Herder te dojenea și se supăra fie că-l aprobai cu  anumite rezerve, fie că erai întru totul de acord cu el. Pântecosul chirurg avea și mai puțină răbdare decât mine, declarând cu umor că nu-i pasă de tratatul lui Herder, deoarece nu este în  măsură să-și facă vreo idee într-un domeniu atât  de abstract. Prefera să joace, ca de obicei, în fiecare seară ombră.

Traducere de Tudor Vianu

http://guildreview.blogspot.ro/2011/11/goethes-father-and-aestheticism.html

http://www.goethezeitportal.de/

http://hegewald.wordpress.com/category/kalenderblatter/

- va  continua -

TREMURÂND DE FRUMUSEȚE - poem de Nicolae Tatomir

TREMURÂND  DE  FRUMUSEȚE... de Nicolae  Tatomir Pân-a nu-nvăţa să caut Te credeam ascunsă-n flaut, Ori înaltă şi subţire După struna unei lire. Mi te bănuiam ascunsă Sub o floare, sub o frunză; Ghemuită sub mireasmă Ca un vis, ca o fantasmă; Transparentă ca o boare Lângă fiece culoare... M-aşteptai, iubita mea, Lângă lacul fără stea; La răspântia de drumuri Fără cântec şi parfumuri; Lângă cele pământeşti Numai tu aşa cum eşti Fără vis, fără tristeţe, Tremurând de frumuseţe.

DUILIU ZAMFIRESCU - POEZII

Duiliu Zamfirescu  1858 - 1922

NOAPTE BUNĂ

Noapte buna, noapte buna, Copilas cu gura mica, Dormi sub razele de luna Si la cap c-o floricica. Maine, cand te-i destepta, Razele din sfantul soare Genele ti-or saruta, Socotindu-te o floare. Si-or trimete catre tine De pe-un varf de romanita Ursitoarele de bine Pe aripi de gargarita. Azi norocul iti zambeste, De pe drumuri te aduna: Gargarita urmareste, Urmareste-o... Noapte buna.

 (1893)

 LA  LUNĂ

E noaptea calda. Stelele usoare Clipesc din gene, line departate. Pe iazul morii apa nu mai bate; Pe dealuri focul cel din urma moare. Privind pe ceruri caile stelate, Adorm in lumea lor fermecatoare. In somn rasare luna ganditoare Si umple bolta de singuratate. O simt cum trece, clara, tot mai clara, Pe-nchipuitul arc al hemisferei; O simt, dar nu o pot privi-n afara. Aceasta noua forma a durerii Tu o cunosti... Revino mane sara, Icoana casta a nemangaierii !

 (1894)

 FUGIND DE TOT

Fugind de tot: de lume si de tine, Ma duc sa dorm pe-ntidere de ape; Acolo groapa vantul sa mi-o sape; Amurgul serii cada peste mine. Nespus de dulcea ei singuratate Si-o poarta-n lume luna ganditoare: Ma uit la dansa, si nu ma mai doare Viata-mi plina de pustietate. O tu, acela ce ma faci sa sufar, O suflete, intoarce-te prin astre Si lasa-ma pe apele albastre, Sa dorm de veci, cu capul sub un nufăr.

 (1894)

 LUCEAFĂR

“Luceafar ce vii de departe Si vremuri strabati peste vremuri, Ca-n lumile noastre desarte Luminile blande sa-ti tremuri, Ce patimi te poarta pe cale, Ce doruri te mana prin haos, De narui luminile tale Pe lanuri de negru repaos?” Asa parca zice poetul Cand noaptea priveste la stele Si intra incetul cu-ncetul In sufletul candid din ele. “De viu, si tot viu, si tot scapar Din razele mele curate, Eu fug si incerc sa ma apar De groaza de singuratate. Tu nu stii ce cruda menire E data luminii supreme: A merge pe nemarginire In curgere goala de vreme. Pe cand tu c-un deget in pagini Stai pacinic la umbra padurii Si mintea ti-o porti in imagini De zmei, de povesti si lemurii Tu poti mangaia din privire Sclipirea luminilor mele Si cand eu ma sting, prin gandire Tu poti zamisli alte stele. Tu ai o putere in tine Ce rumpe izvodul a toate, La toti voitoare de bine Si dulce cat nu se mai poate. Deci lasa-ti deprinsul de-a geme Si dorul de bolta cereasca, Ca nu e iertat sa blesteme Acelor ce pot sa iubeasca.

 (1899)

CULCATE-S ROMANIȚE

Usor se misca tanara fecioara, Purtandu-si trupul drept ca o faclie; Cu amforele vine de la vie Si vinde must, ca-n vremi de-odinioara. Copila alba, vina ta sa fie De te-o-ntalni Polibus bunaoara: Cum mainile-ti sunt prinse de ulcioara O sa-ti sarute benghiul din barbie. Dar ea zambeste. Colturile gurei S-ascund hotos in gingase gropite Iar ochii vineti iau coloarea murei. Si iata-l el incununat de vite, Ca-i sare-n drum. Pe pajistea padurei, In urma lor, culcate-s romanite.

IN AMURG

Palida si ginditoare, Luna iese din abisuri Si-n amurgul de racoare Pune dor si varsa visuri. Bolta cerului se umple De o vraja de lumina Ce da lunii intelesuri Din durerea vesperina. Unde esti si-n care vremuri Ai apus pe-ntotdeauna, Tu, ce-aveai asemanare Cu durerea si cu luna ? Astrul sfintei nopti de vara Iar revine printre vii, Numai tu, nemingiiato, Pururea nu mai revii. Curg piraiele in cinturi, In mirezme cad petale, Si suspina toata firea Dupa umbra gurii tale. Ca erai atit de noua, Zamislita intr-o doara, Incit nu poate natura Sa te-ncerce-a doua oara.

UN TRANDAFIR

Ca o respirare slaba, cea mai trista, cea din urma Ce o scoate-n agonie sufletul care se curma, Inflorit-a trandafirul din fereastra mea cu soare Bobocelul cel din urma, cea din urma dulce floare. Eu l-am rupt atunci din glastra si l-am pus intr-un pahar Vrand sa-i dau prin apa dulce viata lunga... In zadar! Cum e azi, chiar pusa-n apa va muri sarmana floare Precum sufletu-mi muri-va chiar intinerit la soare. Dar ducandu-ma, un lucru pe pamant eu mai doresc: As voi acestei roze, zile lungi sa-i daruiesc... Sau de nu, privind pe ganduri cum cad foile-i in sir, Sa am drept tovaras ultim cel din urma trandafir.

 (Octombrie 1881)

AUGUST

Pe luciul fara hotare Al apelor ce-au adormit, Din fund de haosuri rasare Melancolia zambitoare A stelelor ce-au rasarit. Intarziat pe malul marii Eu in adancuri ratacesc Si prins de farmecul uitarii Las jos tot lutul pamantesc Si-n lumea naltului plutesc. Si cand ma uit in urma mea La discul rotunjit din tina, Il vad schimbat deodata-n stea, C-o licarire de lumina Indepartata, rece, lina. Iar pe luceferii de noapte Parca mai lesne-i vad apoi Ca sunt pamanturi vechi, rascoapte, Ca-s plansete acele soapte Ce curg din spatiuri spre noi. O, lege! cat imi pari de mare!... Ce farmec pui in toate cele!... De te-ai numi, in timp, uitare, Sau, in distanta, departare, Tu schimbi pamanturile-n stele. Care-i privirea omeneasca Patrunzatoare de mister, Ce-ar indrazni sa banuiasca Ca lumea noastra pamanteasca Traieste insasi ea in cer ?

ADIO

Adio, dulcea mea durere Ce-atat de mult m-ai chinuit. Te las, ca nu mai am putere Sa te urmez pan-la sfarsit. Tu esti sfioasa si curata Ca floarea alba de pe stanci, Dar ai faptura vinovata, Cu ochii negri si adanci. Si nu-ntelegi ca eu sunt bietul Nebun culegator de flori Ce ma ridic incet cu-ncetul Pana la stancile din nori. Dar forma ta inselatoare Ia calea timpului apus, Si cand ajung pana la floare, Ea se ridica tot mai sus. (Pe Marea Neagra)

ALT CÂNTEC

Pe subt umbrele de frasini, la fintina din padure Vin, Surata, vin. S-adunam culbeci de aur, sa umplem cofiti cu mure, Si din fuga, peste umeri, sarutari badea sa-ti fure, Vin, Surata, vin. C-a plouat, si fundul vaii cinta din privighetori, De gindesti ca mersul zilei animatu-s-a de zori; Iarba-i uda, tu pripita, si de-o fi din deal s-aluneci, Ochii mei, privind din vale, ametiti ai sa-i intuneci. Sus pe greabanul de munte, in poiana la racoare, Vin, Surata, vin. Sa privim pe valea trista, cum apune sfintul soare Si pe ramur cum se-mbuca doua pasari surioare, Vin, Surata, vin. Ca atita are omul, ce e azi este al lui. Ce-o fi miine-i totdeauna marginea mormintului... Iar pe tine te-a scris firea cu un haz in coltul gurii De mi-as da, pe-o sarutare, sufletul Mamei-padurii. (1893)

FLORI DE PAȘTE

La Palermo La Palermo, primavara, Trandafirii urca scara. Liliacul alb roseste Cand saruta Dintr-o cuta Sanul ce-l adaposteste. Prin gradini a pus o fee Gardurile-n azalee, Casele involburate In ciorchine De glicine Pe balcoane aninate. Dimineata ideala Rade-n floarea de migdala, Tineretea sta in cale, Intrupata Intr-o fata Cu un cos de portocale. Vin, Balcescule, din somnul Adormitilor in Domnul, Sa vezi firea cum renaste: Totul cere Mangaiere Pentru florile de Paste. Unde esti, in care floare Clipa ta nemuritoare Si-a luat fiinta noua ? Care planta Eleganta Poarta sufletu-ti in roua ? Cautand urmele tale, M-am oprit la Monreale. De sub vechile morminte Se ridica Plin de frica Crinul, floarea cea cuminte.

IULIE

Calin, jitarul de la sat, Cu pusca vecinic de-a spinare, Era pe holde imparat Si statul lui n-avea hotare. In el tot campul se-ncredea, Toti fluturii si toata floarea: Sulfina, seara-l adormea Si-l destepta in zori cicoarea. Odata, desteptat in zori De-acel miros de dimineata, Isi ridica ochii din flori Si se uita peste faneata. Din pricina zilelor calde, Marica, zana printre fete, Se coborase sa se scalde S-acum... se descingea de bete. Jitarul nostru, nazdravan, Se subti ? ca o soparla, S-ascuns de-un ciot, de-un bolovan, Se strecura pana la garla... Cuptior, cuptior, cate mai faci Cu vinovata ta caldura!... Noroc numai ca poti sa taci. Asa si eu: streaja la gura.

E MORT POETUL

E mort poetul. Cea din urma drama Ca cea dintai, va fi necunoscuta: De-o ideala minte inceputa Acum o-ncheie glasul de arama. Alaturi sta, incremenita, muta, Sarmana lui, nemangaiata mama; Ea lung ridica coltul de marama Si tremurand pe mana il saruta. Intr-un pahar se scutura o floare, O floare prinsa la o cununie Ce ca si dansul s-a plecat si moare. Iar prin perdele, raza aurie Aduce caldul zambet de la soare: O mangaiere scumpa, dar tarzie.
 (1895)

PRELUDIU

In fund de pesteri, picura de veacuri Tacute lacrami, ce mereu se mana Spre albele misterioase lacuri, Si din adancul lor rasar fantana. Fantana rece galgaie din stanca Si raspandeste unde de racoare: Padurei verzi da vocea ei adanca, Campiei triste salcii plangatoare. Asa in suflet picura cu-ncetul Viata, ceasuri de melancolie: Fantana clara, murmura poetul O, de demult uitata poezie.

 (1896)

ILUSTRAȚII de ELENA DUDINA

Elena Dudina s-a născut în Rusia dar din 2002 trăiește și lucrează la Madrid /Spania.

A început să lucreze în sculptură în 2004 dar de când a descoperit în 2008 Photoshop, lucrează numai în acest domeniu: este de părere că acest câmp este un cumul a tot ceea ce a făcut până acum.

Lucrează coperți, desene , grafică pentru copii, reclame și afișe.