Omul își plătește greu dreptul la inteligență: cu conștiința că este muritor.
Indiferența față de moartea proprie poate că este reală, și probabil că este, în împrejurările de eroism, când moartea devine o regulă, ca într-o revoluție și într-un război, - înlessnită, bineînțeles, și de speranța excepțiunii. Dacă există într-adevăr omul din doctrină, dezlegat de pământ și de viață, și dacă acest om poate să primească ideea morții personale, în timpul unei inspirații sau în cursul unei activități sau al dragostei pentru ființele care prelungesc și amplifică ființa.
Viața urmează până în amănunte o perfectă ordine, dar moartea iese din stăpânirea echilibrului matematic, stabil și păstrat impecabil în fenomenul vieții, ca un act fantezist de dezordine și anarhie. Cărturarul cade pe linia întreruptă a unei activități și mai totdeauna în momentul unei deslușiri mai clare a conștiinței de sine, - și de cele mai multe ori moartea trădează așteptările părintelui, ale copilului, ale soțului, ale fratelui și gingășiile lor. Este monstruos ca acelaș puls de viață, care i-a întocmit extraordinara urzeală, și care creează continuu anatomia psihică și materială a lumii, de la gâză și de la aștri la om, oglindirea gândită a lucrului fizic și a celui misterios, să se dezintereseze de moartea unui Pascal sau Goethe și să sufere insulta unei înlănțuiri și logici limitate.
Adolescența se ispitește să creadă că moartea vine la timp, ca o consecință de activitate isprăvită și cu sentimentul creatorului că și-a finit resortul. Bătrânul fabulei, simțindu-se, spune basmul, că i se apropie sfârșitul, își adună copiii la pat și, înnainte de a închide ochii, le dă povețele următoare...Acest fel de a termina viața ar fi de o tehnică admirabilă, ca botezul unui transatlantic, în ceasul de a fi împins din șantier în ocean. Nu suferă nimeni și nu rămâne dezolat. Aproape că mai trebuie să povestească basmul, că, după primirea binecuvântării și a poveților, sufletul părintelui s-a depărtat în aplauzele familiei, fericită de secreta armonie a lucrurilor din lumea asta.
Natura s-a îngrijit de dragostea carnivoră, care-i altă dragoste decât a prieteniei, a înfrățirii și a sentimentului părintesc, să se ivească la o vârstă când inima nu funcționează de acord cu capul și c
când pauzele spiritului critic, înșelat de tertiputilr vampirului, sunt favorabile înmulțirii. Natura are nevoie de tumult. Toate compartimentele ei, pline ca niște corăbii ale lui Noe, cară belșuguri uriașe de indivizi ai speciei anumite. Ca să fie sigură că progenitura e garantată, ea fabrică miliarde de masculi și de femele, căci, în cazul catastrofelor-cataclisme, continuitatea nu se oprește. Cum ? Orbește ? Viața, care se zămislește pe o scară atât de vastă, are dreptul să se dezintereseze și de libertatea lipsei de răspunderi ? Zice psalmistul, adevărat, că Dumnezeu este etern, bun și drept, dar tot el a cântat că viața omului e ca pleava în vânt. Nu este de crezut că în psalmii pe care nu i-a scris, ci numai i-a gândit, firea lui David, contemplativă și violentă, nu și-a zis că, decât așa Dumnezeu, mai bine lipsă.
Copiii mei dacă-mi fac vreo supărare, m-am obișnuit să întârzii și să nu mă trădez, ca să nu le las nici o amintire dizarmonică, și mă silesc să dau unui act soluția pe care sensibilitatea lor o acceptă. Tăcerile lor subterane, din care apar ca niște vegetale delicat complicate, la suprafață, sentințe și judecăți rezumative ale unei vieți interioare cu neputință de urmărit, mă tulbură. Lacătele sufletului se nasc și rămân încuiate. Toate ăncercările de alunecare cu o rază fină în obscuritatea în care germinează gândurile, dau în zid opac. Nu ajung iscusințele și subtilitățile pentru a prinde din florile ascunse, ce și-l cern, un prafde polen. Pentru că dragostea noastră, dureroasă și gentilă, e fără închipuire de adâncă, uneori, cu intuiția preocupărilor secrete, copila mea îmi pune pe obraz, mâna ei ușoară și mă sărută.
Te gândești că mori la netimp și că-ți lași copiii fără neîncetatul sprijin mai ales moral. I-ai crescut fără principii și fără dogme, cunoscând din vreme că zestrea fundamentală a rezistenții și a echilibrului o au, dar evenimentele neîntrerupte ale zilei și ssăptămânii sunt raportate, fiecare din ele, la un criteriu ce se descifrează insensibil singur: lipa de prejudecăți. Nici o dorință nu ia forma obligațiunii și nici un fapt nu este gândit după codificare.
Câteodată, o aluzie la dispariția noastră e destinată să rectifice eroarea eternității. Aș vrea să-mi intercalez sugestia într-un episod sufletesc vesel, dar nu pot nici pentru mine, nici pentru copii, de teama cinismului, care rănește mai mult decât realitatea, învăluită în ambalajul lui murdar. Legănându-mi fetița pe un genunchi, subt un vișin, i-am vorbit, încet, cum are să fie împărțită casa ei între frați. Ea o să se mărite odată, ș părțească niciodată unul de altul...Fratele cel mare s-a înstrăinat și e un om în afară de rând și un artist: el nu are să le tulbure viața...
- Dacă totuș ar veni vreodată înnapoi în țară, ostenit și deziluzionat, ceea ce n-aș putea să mă gândesc că poate să se întâmple, o să împărțiți viața în trei, i-am șoptit fetiței.
Ea se uita, dintr-un timp, la degetele ei, care deveniseră nervoase. I-am spus:
- Ia uitați-vă la mine, voi ochii ăștia frumoși.
Ochii nu se ridicară.
Și am strămutat ideea brusc:
- Trebuie să mai punem un vișin în locul ăsta gol.
Dar capul copilei mi se aplecase de tot pe piept.
- Iar o să fie o zi caldă astăzi, am mai spus.
Și am simțit atunci lacrimile ei pe mâna cu care îi mângâiam fața de dedesubt. Și ca să nu apară și ale mele, care s-au trezit deodată, m-am sculat cu ea în brațe și am pus-o într-o pătură de iarbă.
- Nu, nu-i adevărat...Tu n-ai să te faci niciodată mai mare decât atât, și amândoi rămâneți la zece și la nouă. Și tata nu mai pleacă niciodată de lângă voi, pentru că trebuie să vă dea în fiecare zi o ciocolată și o carte.
Și copila mea, zâmbind ca de un vi fermecat, scoase din secretele sufletului un suspin.
