VÂRSTA DE AUR A DRAGOSTEI de Nichita Stănescu

VÂRSTA DE AUR A DRAGOSTEI de  Nichita  Stănescu Mâinile mele sunt îndrăgostite, vai, gura mea iubeşte, şi iată, m-am trezit că lucrurile sunt atât de aproape de mine, încât abia pot merge printre ele fără să mă rănesc. E un sentiment dulce acesta, de trezire, de visare, şi iată-mă fără să dorm, aievia văd zeii de fildeş, îi iau în mână şi îi înşurubez râzând, în lună, ca pe nişte mânere sculptate, cum trebuie că erau pe vremuri, împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor. Jupiter e galben, şi Hera cea minunată e argintie. Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte. E un dans iubito, al sentimentelor, zeiţe-ale aerului, dintre noi doi. Şi eu, cu pânzele sufletului umflate de dor, te caut pretutindeni, şi lucrurile vin tot mai aproape, şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

PÂLNIA ȘI STAMATE de Urmuz

Urmuz ( Demetru Demetrescu-Buzău) - 1883 - 1923
Fotografie de Theodor Fuchs, cca. 1900

Urmuz, pseudonimul literar al lui Avram Leiba Esra-Zissu alias Demetru Demetrescu-Buzău, (n. 17 martie 1883, Curtea de Argeș - d. 23 noiembrie 1923, București) a fost un scriitor român de avangardă de origine evreiască.

În tinerețe visa o carieră de compozitor, citea literatură științifico-fantastică, descrieri de călătorii. Face studii de drept și, după luarea licenței, funcționează ca judecător în județele Argeș, Tulcea și la Târgoviște. După campania din Bulgaria (1913), la care participă, este numit grefier la Înalta Curte de Casație.

Începe să scrie, aparent fără conștiința că produce literatură, numai pentru a-și distra frații și surorile, parodiind cu niște false automatisme academismul prozei curente. Textele lui îi atrag atenția lui Tudor Arghezi, care îi găsește pseudonimul și îi publică, în 1922, în două numere consecutive din Cugetul românesc, Pâlnia și Stamate, "antiproză" intitulată ironic "roman în patru părți", în care face o serie calambururi de esență sofistică prin duplicitatea de sens a cuvintelor: oamenii coboară nu pe scări, ci din maimuță; o masă fără picioare bazată pe calcule și probabilități; pereții sunt, conform obiceiului oriental, sulemeniți în fiecare dimineață, alteori măsurați cu compasul, pentru a nu scădea la întâmplare.

Absurditatea cea mai izbutită este Ismail și Turnavitu, premergătoare teatrului lui Eugen Ionescu: "...Ismail este compus din ochi, favoriți și rochie... Se plimbă însoțit de un viezure de care se află strâns legat cu odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămâie..."

Alte scurte scrieri sunt: cunoscuta "fabulă" Cronicarii, Algazy & Grummer, Plecarea în străinătate, Cotadi și Dragomir.

În anul următor, 1923, se sinucide  (prin împușcare) la 23 noiembrie, în București, fără să lase vreo explicație asupra funestului său gest. Voia să moară în chip original, " fără nici o cauză".

Scrierile lui - puține la număr - cunosc o glorie postumă, care nu a încetat să se consolideze. Ele au avut o neașteptată înrâurire asupra literaturii românești de avangardă și au contribuit la lărgirea conștiinței estetice. Sașa Pană îi tipărește în 1930 o ediție a scrierilor, iar Geo Bogza scoate o revistă Urmuz. Eugen Ionescu va explora mai târziu filonul literaturii absurdului, considerându-l pe Urmuz unul din precursorii "tragediei limbajului". Mai aproape poate de spiritul dadaist - deși nu pare să fi avut cunoștință de existența curentului Dada - prin gustul primejdios pentru hazardul creator de personaje mecanomorfe, insidios monstruoase, decât de suprarealismul adversar principial al lucidității, Urmuz a întreprins o critică în esență grotescă, unică în felul ei, a literaturii, căreia nu-i lăsa nici o speranță de supraviețuire. De aceea, în ciuda aparenței hilare, de bufonerie a scrierilor sale, i se opune, într-o tensiune abia mascată, un fond tragic, dizolvant.

OPERA

Algazy & Grummer
 Cotadi și Dragomir
 Cronicari
 După furtună
 Emil Gayk
 Fuchsiada
 Ismaïl și Turnavitu
 Pâlnia și Stamate
 Plecarea în străinătate
 Puțină metafizică și astronomie

articol de Marcel Iancu

PÂLNIA  ȘI  STAMATE

Pictură de Kosmur

I

Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc și sonerie. În față, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfășurată în cearceafuri ude... O masă fără picioare, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esența eternă a „lucrului în sine", un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținând în mână o sintaxă și... 20 de bani bacșiș... Restul nu prezintă nici o importanță. Trebuiește însă reținut că această cameră, vecinic pătrunsă de întuneric, nu are nici uși, nici ferestre și nu comunică cu exteriorul decât prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum și prin care se poate vedea, în timpul nopții, cele șapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuță și un șir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit și inutil...
A doua încăpere, care formează un interior turc, este decorată cu mult fast și conține tot ceea ce luxul oriental are mai rar și mai fantastic... Nenumărate covoare de preț, sute de arme vechi, încă pătate de sânge eroic, căptușesc colonadele sălii, iar imenșii ei pereți sunt, conform obiceiului oriental, sulemeniți în fiecare dimineață, alteori măsurați, între timp, cu compasul pentru a nu scădea la întâmplare.
De aci, printr-o trapă făcută anume în dușumea, se ajunge, din partea stângă, în o subt-pământă ce formează sala de recepție, iar din partea dreaptă, prin ajutorul unui cărucior pus în mișcare cu manivela, se pătrunde într-un canal răcoros, al căruia unul din capete nu se știe unde se termină, iar celălalt, la partea opusă, într-o încăpere scundă, cu pământ pe jos și în mijlocul căreia se află bătut un țăruș, de care se află legată întreaga familie Stamate...


II

Acest om demn, unsuros și de formă aproape eliptică, din cauza nervozității excesive la care a ajuns de pe urma ocupațiilor ce le avea în consiliul comunal, este silit să mestece, mai toată ziua, celuloid brut, pe care apoi îl dă afară, fărâmițit și insalivat, asupra unicului său copil, gras, blazat și în etate de patru ani, numit Bufty... Micul băiat, din prea multă pietate filială, prefăcându-se însă că nu observă nimic, târăște o mică targa, pe uscat, în vreme ce mama sa, soția tunsă și legitimă a lui Stamate, ia parte la bucuria comună, compunând madrigale, semnate prin punere de deget.
Aceste ocupațiuni îndeajuns de obositoare îi fac, cu drept cuvânt, să se amuzeze, și atunci, ajungând uneori cu îndrăzneala până la inconștiență, se uită tustrei cu benoclul, printr-o spărtură a canalului, în Nirvana, care se află situată în aceeași circumscripție cu dânșii, începând lângă băcănia din colt, și aruncă în ea cu cocoloașe făcute din miez de pâine sau cu coceni de porumb. Alteori, pătrund în sala de recepție și dau drumul unor robinete expres construite acolo, până ce apa, revărsându-se, le-a ajuns în dreptul ochilor, când cu toții trag atunci, de bucurie, focuri de pistol în aer.
În ce privește personal pe Stamate, o ocupație care îl preocupă în gradul cel mai înalt este ca să ia seara, prin biserici, instantanee de pe sfinții mai în vârstă, pe cari le vinde apoi cu preț redus credulei sale soții și mai ales copilului Bufty, care are avere personală. Acest negoț nepermis nu l-ar fi exercitat pentru nimic în lume Stamate dacă nu ar fi dus lipsă aproape completă de mijloace, fiind silit chiar să facă armata când era abia în vârstă de un an, numai ca să poată ajuta, cât de curând, pe doi frățiori nevoiași ai săi, cu șoldurile scoase prea mult în afară, cauză pentru care fuseseră dați afară din slujbă.
Într-una din zile, lui Stamate, ocupat fiind cu obișnuitele sale cercetări filozofice, i se păru, o clipită, că a pus mâna și pe cealaltă jumătate a „lucrului în sine", când fu distras de o voce femeiască, o voce de sirenă, ce mergea drept la inimă și se auzea în depărtare, pierzându-se ca un ecou.
Alergând de urgență la tubul de comunicație, Stamate, spre marea lui înmărmurire, văzu cum, în aerul cald și îmbălsămat al serii, o sirenă cu gesturi și voce seducătoare își întindea corpul lasciv pe nisipul fierbinte al mării... în luptă puternică cu sine, pentru a putea să nu cadă pradă tentației, Stamate închirie atunci în grabă o corabie și, pornind în larg, își astupă urechile cu ceară împreună cu toți matrozii...

III

Sirena deveni însă tot mai provocatoare... Ea îl urmări pe întinsul apelor, cu cântări și gesturi perverse, până ce o duzină de Driade, Nereide și Tritoni avură tot timpul să se adune din larguri și adâncuri și să aducă pe o superbă cochilie de sidef o inocentă și decentă pâlnie ruginită.
Planul de seducțiune al seriosului și castului filozof putea fi astfel considerat ca reușit. Abia avu el timpul să se furișeze la tubul de comunicație, când zânele mării îi și depuseră, grațios, pâlnia în preajma locuinței sale, apoi, ușoare, zglobii, în râsete și chiote nebune, dispărură cu toate pe întinsul apelor.
Confuz, înnebunit, dezagregat, Stamate abia putu să apară cu căruciorul prin canal... Fără a pierde însă cu totul sângele rece, azvârli el de câteva ori cu țărâna asupra pâlniei și, după ce se ospăta cu puțină fiertură de ștevie, se aruncă, din diplomație, cu fața la pământ, rămânând astfel în nesimțire timp de opt zile libere, termenul necesar ce, după procedura civilă, credea dânsul că trebuia să treacă pentru a putea fi pus în posesiunea obiectului.
După această trecere de timp, reluându-și ocupațiunile cotidiane și pozițiunea verticală, Stamate se simți cu totul renăscut. Niciodată nu cunoscuse el până atunci divinii fiori ai dragostei. Se simțea acum mai bun, mai îngăduitor, și turburarea ce o încerca la vederea acestei pâlnii îl făcea să se bucure și totodată să sufere și să plângă ca un copil...
O scutură cu un otrep și, după ce îi unse găurile mai principale cu tinctură de iod, o luă cu sine și, cu legături de flori și dantele, o fixă alături și paralel cu tubul de comunicație, și, tot atunci, pentru prima oară, istovit de emoție, trecu printr-însa, ca fulgerul, și îi fură o sărutare.
Pentru Stamate, pâlnia deveni de atunci un simbol. Era singura ființă de sex femeiesc cu un tub de comunicație ce i-ar fi permis să satisfacă și cerințele dragostei, și interesele superioare ale științei. Uitându-și cu totul sacrele îndatoriri de tată și de soț, Stamate începu să-și taie în fiecare noapte, cu foarfecă, legăturile ce-l țineau atașat de țăruș și, spre a putea da frâu liber dragostei sale nețărmurite, începu să treacă din ce în ce mai des prin interiorul pâlniei, făcându-și vânt în ea de pe o trambulină construită expres și coborându-se apoi în mâini, cu o iuțeală vertiginoasă, pe o scară mobilă de lemn,la capătul căreia își rezuma rezultatul observărilor sale în afară.

IV

Fericirile mari sunt totdeauna de scurtă durată... într-una din nopți, Stamate, venind spre a-și face obișnuita-i datorie sentimentală, constată cu uimire și dezamăgire că, din cauze încă nepătrunse, orificiul de ieșire al pâlniei se strâmtase într-atâta, încât orice comunicație prin el era imposibilă. Nedumerit și totuși bănuitor, se puse la pândă, și a doua noapte, necrezându-și ochilor, văzu cu groază cum Bufty, urcat sus, gâfâind, fusese lăsat să intre și să treacă. Pietrificat, Stamate abia avu puterea să se ducă să se lege singur la țăruș; a doua zi însă luă o hotărâre supremă.
Mai întâi își îmbrățișa soția devotată și, după ce-i dădu în grabă o vopsea, o cusu într-un sac impermeabil, în scopul de a păstra mai departe, intactă, tradițiunea culturală a familiei. După aceea, în mijlocul unei nopți reci și întunecoase, luă el pâlnia și pe Bufty și, aruncându-i într-un tramvai, ce tocmai trecea la întâmplare, le făcu vânt cu dispreț în Nirvana. Totuși, mai târziu, sentimentul patern învinse, și Stamate, grație calculelor și combinațiilor sale chimice, reuși să facă cu timpul, prin puterea științei, ca Bufty să ocupe acolo un post de subșef de birou.
Cât despre eroul nostru, Stamate, pentru ultima oară cătând prin tubul de comunicație, mai privi o dată Kosmosul cu ironie și indulgență. Suindu-se apoi pentru totdeauna în căruciorul cu manivelă, luă direcția spre capătul misterios al canalului și, mișcând manivela cu o stăruință crescândă, aleargă și astăzi, nebun, micșorându-și mereu volumul, cu scopul de a putea odată pătrunde și dispărea în infinitul mic.

Ben Finley - Geometrie sacră

CELEI AȘTEPTATE de Panait Cerna

CELEI  AȘTEPTATE de  Panait  Cerna Ades, pe mare, luna-ngândurată Sub văl de nori alunecă tăcută, Dar marea tot o simte și, zbătută, Spre dânsa, vuietând, se-nalță toată... În zarea viitorului pierdută, Așa-mi plutești în taine-nvesmântată, Dar sufletu-mi se zbate și te cată, Iar gândurile mele te sărută. Dar, de e scris să-mi fii în veci departe, Să fugi de umbra mea, cum fugi de moarte, O rugă am: Prin visul meu când treci, Să te oprești în loc, surâzătoare, Și să-mi lipești pleoapele mai tare: În veci să dorm, să te visez în veci...

POVESTEA LĂCRĂMIOARELOR de Veronica Micle

 

POVESTEA LĂCRĂMIOARELOR de  Veronica Micle Floricelele mult smerite Pe sub tufe tăinuite, S-au ascuns de ochii lumii Și de cursele minciunii. Ele-n liniștea lor mare Au privit din depărtare Rele-n lume câte sunt, Chinuri câte-s pe pământ. Și când ceasul de-nflorire Le sosi, fără de știre O durere le-a cuprins Și din sânul lor aprins, Șir de lacrimi, lăcrămioare, A curs lin, răcoritoare Iar din lacrimi până-n zori S-au făcut gingașe flori.

LĂCRIMIOARE de Vasile Alecsandri

LĂCRIMIOARE de Vasile Alecsandri Multe flori lucesc în lume, Multe flori mirositoare ! Dar ca voi, mici lăcrimioare, N-are-n lume nici o floare Miros dulce, dulce nume! Voi sunteți lacrimi de îngeri Pe pământ din cer picate, Când prin stele legănate A lor suflete curate Zbor vărsând duioase plângeri. Sunteți fragede și albe Ca iubita vieții mele ! Cu voi, scumpe strugurele, Albe mărgăritărele, Primăvara-și face salbe. Dar deodată vântul rece Fără vreme vă cosește ! Astfel soarta crunt răpește Tot ce-n lume ne zâmbește... Floarea piere, viața trece !

Gottfried August Bürger - LEONORE

Gottfried August Bürger 1748 - 1794

Gottfried August Bürger  a fost poet german, exponent al curentului literar "Sturm und Drang".

Opere literare

1774: Lenore
 1778: Vânătorul sălbatic ("Die wilde Jäger")
 1778: Contele prădalnic ("Der Raubgraf")
 1786: Münchhausen - povestire inspirată după Rudolf Erich Raspe.

Sub influența ideilor lui Johann Gottfried von Herder, Bürger este creatorul baladei culte germane.

LEONORE

Din somn Lenore-n zori de zi
Tresare tulburată:
— O, Wilhelm, m-ai uitat ? Ești mort ?
Veni-vei tu odată ?
Iubitul ei lupta sub steag
În văile boeme
Și nu-i scrisese nici un șir
De-atât amar de vreme.

Țarina și viteazul crai,
Sătui de jaf și pară,
Au pus războiului sfârșit
Și pace încheiară.
Și cling! și clang! oști după oști,
Cu flori împodobite,
În zvon de tobe se-ntorceau
La vetrele iubite.

Era un glas și-un forfot viu
Din plaiuri până-n vale
Bătrâni și tineri, cu alai,
Le alergau în cale,
Și bucuria strălucea
În ochii tuturora;
Pe Wilhelm însă în zadar
În căuta Lenora...

Ea alerga în sus și-n jos
Prin gloata de oștire
Nici unul, vai! din câți veneau
N-aveau de Wilhelm știre,
Iar când, pe rând, trecură toți,
Durerea o înfrânse
Țipând se tăvăli pe jos,
Și plânse, plânse, plânse...

Bătrâna o găsește-n drum,
O scutură, o cheamă
— Ah! mamă, Wilhelm este mort !
E mort de bună seamă !
Să piară lumea! piară tot !
Ar fi cu mult mai bine.
Nedrept și crud e Dumnezeu,
Amar, amar de mine !

— Copilă, vino-ți în simțiri !
Fă-ți cruce și te roagă;
Ce face bunul Dumnezeu
E drept și bine, dragă !
— Ah, mamă, Dumnezeu e-n cer,
Și cerul e departe...
Ce bine, vai, mi-a dat în schimb
Pe rugile-mi deșarte ?

— Copila mea, odorul meu !
Ascultă, fii cuminte !

Nu supăra pe Dumnezeu
Cu astfel de cuvinte !
— Ah, mamă, mamă, e-n zadar,
Și toate sunt pierdute !
Nici Dumnezeu, nici iadul chiar
Nu poate să-mi ajute !

— Dar, fată, dacă te-a uitat
Necredinciosul mire,
Și poate el cu alta azi
Trăiește-n fericire ?
La dânsul nu te mai gândi,
Și-l vei uita cu anii,
Când el răsplata-și va găsi
În ghearele Satanei !

— Ah, mamă, ceea ce-am pierdut
Pierdut rămâne, mamă !
La ce, la ce m-am mai născut ?
O, moarte, vino, ia-mă !
Mâini! În zadar vă frământați;
Ochi! în zadar mai plângeți.
Ah, viața mea! Lumina mea !
Apuneți și vă strângeți !

— O, Doamne, nu te îndura
De vorbele-i nebune!
În deznădejdea-i fără frâu
Nu știe, vai, ce spune !
Ascultă, fată, sfatul meu !
Te du la mânăstire
Mireasa fără de noroc
În cer găsește mire !
— Ah, mamă, ce mi-e cer și rai !

Ah, mamă, ce mi-e raiul ?
Cu el, cu el e raiu-ntreg
Și fără Wilhelm, iadul !
Nici nu mai vreau să cred nimic,
Nimic din câte-mi spuneți !
Ah, viața mea! Lumina mea !
Strângeți-vă și-apuneți !...

Așa se zbuciumă mereu
Și țipă, și blesteamă,
Răbdarea Domnului cercând
Cu vorbe fără teamă.
Și până-n ceas târziu de-amurg
Plâng negrii ochi întruna,
Când stelele pe cer lucesc
Și-ncet s-arată luna...

Auzi... deodată, trap-trap-trap,
Copite bat afară,
Un călăreț s-oprește-n drum
Și urcă-ncet pe scară...
Lin sună micul clopoțel —
Cling-cling-cling, fără veste...
Și de la ușă, lin de tot,
Vin șoaptele aceste

— Veghează încă, draga mea ?
Lumina nu e stinsă ?
Ce face porumbița mea ?
E veselă sau plânsă ?
— Ah, Wilhelm, tu!... Așa târziu ?...
Vai, ce dureri cumplite !
De plâns mi-e sufletul pustiu...
De-unde vii, iubite ?

— Noi noaptea doar plecăm la drum,
Când zările-s senine.
Și tocmai din Boemia vin,
Ca să te iau cu mine !
— Ah, Wilhelm, intră-n casă-ntâi,
Vreau să-ți aud cuvântul.
Vreau să te strâng la sânul meu...
Cum geme-afară vântul !
— Hei, geamă vântul, cât o vrea,

Iubita mea, nu-mi pasă !
Fugarul sforăie grăbit,
Nu-i chip de stat în casă !
Încinge-te de drum curând
Te-oi duce-n goană cruntă
Și jur că noaptea asta chiar
Dormim în pat de nuntă !

— Ah, dar porni-vom chiar de-acum ?
Afară-i noapte rece.
Ascultă!... clopotul din turn
Vestește unsprezece !
— E luna sus... Noi și cei morți
Ne ducem iute foarte!
Ca vântul ori ca gândul vrei
Fugarul să ne poarte ?...

— Dar unde-i locul cel faimos
Și patul nunții cum e ?
— Departe... strâmt, întunecos
Și neștiut de lume !...
— Vom încăpea noi ? — Negreșit !
Fii gata dar în grabă;
Deschis e balul; după noi
Nuntașii toți întreabă.

Copila se găti; pe roib
S-avântă cu grăbire,
Cu brațu-i gingaș încingând
Pe multdoritul mire.
Și hop, hop, hop, fugind cu ei
Fugarul saltă sprinten,
Copitele țâșnesc scântei,
Și ies văpăi din pinten.

La dreapta și la stânga lor,
Pe drumul nins de lună,
Cum zboară dealuri, văi, câmpii !
Greu podurile sună !
— Urra!... E luna sus... Urra !
Ce repede merg morții !
Te temi, iubita mea, de morți ?
— Ah, nu... dar lasă morții !

Hei, unde merge-acel norod
Și corbii, ce s-adună ?
Ce-nseamnă ciocli, popi, prohod
Și clopotul ce sună ?
Cântări și bocete-n convoi
S-aseamăn laolaltă
Cu jalnicul orăcăit
Al boului de baltă.

— Pe mort lăsați-mi-l în drum
Neîngropat să steie,
Veniți la cununia mea
Cu tânăra femeie !
Aici, țârcovnic și gropar
Cu cioclii dimpreună !
Tu, dascăl, mormăie un psalm,
Tu, popă, ne cunună !

Dispare carul mortuar...
Cântările-amuțiră
Pe urma roibului fugar
Convoiul lung se-nșiră.
Și hop, hop, hop, zburând cu ei,
Fugarul saltă sprinten,
Copitele țâșnesc scântei
Și ies văpăi din pinten.

La dreapta și la stânga lor
Câmpii, orașe, sate,
Și țări și munți dispar în zbor,
De goană fulgerate.
— Urra!... E luna sus!... Urra !
Ce repede merg morții ?

Iubita mea, te temi de morți ?
— Ah, lasă-n pace morții !
— Te uită! sus pe eșafod
Stafii și draci s-adună,
Și cântă, și se învârtesc
În razele de lună !
Aici, strigoi! aici, scripcari !
Veniți să-ntindem hora
Eu noaptea asta mă cunun
Cu mândra mea Lenora !

Și toți strigoii — fâș, fâș, fâș —
Aleargă pe-apucate,
Zburând pe sus ca-ntr-un vârtej
Un roi de foi uscate.
Și hop, hop, hop, fugind cu ei
Fugarul saltă sprinten,
Copitele țâșnesc scântei
Și ies văpăi din pinten.

Cum zboară toate-n depărtări !
Apar, dispar întruna !
Orașe, sate, țări și mări,
Și stelele, și luna !
— Urra!... E luna sus... Urra !...
Ce repede merg morții !
Te temi, iubita mea, de morți ?
— Vai... las' să doarmă morții !...

— Roib! roib! cocoșii cântă-n sat...
Miroase-a dimineață...
Roib! roib! zăresc la răsărit
O geană de roșață...
Mireasa mea, cred c-am ajuns !
Suntem în dreptul porții,
Și patul nunții ni-e gătit...
Ce repede merg morții !

Convoi, și roib, și cavaler
Străfulgeră în treacăt;
Lovit cu o vergea de fier,
Se frânge vechiul lacăt;
Aripile bătrânei porți
S-aruncă la o parte,
Și printre cruci, în cimitir
Ei zboară mai departe...

Hu!... cavalerul s-a oprit !
Minune blestemată !
Mantaua-i se destramă-n vânt,
Bucată cu bucată;
O hârcă goală-n loc de cap
Rânjește fioroasă,
Și trupul, în schelet schimbat,
Pe umăr poartă coasă...

Tresare roibul viforos,
Nechează cu putere,
Pe nări și gură varsă foc,
Și sforăie, și... piere !
Pământ și ceruri gem amar
În ceas de grea mânie...
Lenora se frământă greu,
Cuprinsă de-agonie.

Acum se strâng în cimitir
Stafiile la lună
Și-o horă deșucheată-ntind
Și cântă împreună
— Răbdare ! Chinul pământesc
Se mântuie cu somnul;
De bietul suflet rătăcit
Îndure-mi-se Domnul !

traducere  Șt. O. Iosif

RECUNOȘTINȚĂ și NERECUNOȘTINȚĂ - maxime

Nimic nu se învechește atât de repede ca o binefacere - Aristotel



Ingratitudine: Vedem din grația soarelui. Dar când vrem să vedem și mai bine îi întoarcem spatele. - Lucian Blaga




Îi datora prea mult pentru a putea să i-o ierte -
G. Btandes



Dacă ai făcut vreun bine, nu ți-e îngăduit să-ți amintești de el; dacă ți s-a făcut un bine, adu-ți aminte de el toată viața - Chilion



Oamenii ne fac adeseori să ispășim plăcerea pe care le-am putut-o produce cândva - J.W. Goethe



Recunoștința...dobânda împrumuturilor sufletești - Nicolae Iorga



Recunoștința nu se prescrie niciodată dacă memoria e bună și inima dreaptă - A. de Lamartine



Necesitatea de a fi recunoscători ne cam tulbură recunoștința. Răpește oarecum recunoștinței bucuria. Suntem înclinați să devenim susceptibili față de cel ce ne obligă să-i fim recunoscători, prin faptul că întrebuințează în avantajul lui starea de constrângere în care ne aflăm - Thomas Mann




Nerecunoștința...: mormântul binelui - A. de Musset




Ingratitudine ! Nu fac un pas fără să mă împiedic de umbra ta - R. Rosetti



Recunoștința este desigur o datorie pe care trebuie să ți-o faci, dar nu un drept ce se poate pretinde - J. J. Rousseau



Te superi că există nerecunoscători ? Întreabă-ți cugetul tău, dacă toți cei care te-au îndatorat te-au găsit recunoscător - Seneca



Nerecunoscătorul își înseamnă binele pe apă, răul pe piatră - Lope de Vega




Nu socotim nimic mai scump decât o facere de bine atâta timp cât o dorim, și nimic mai ieftin, de îndată ce am obținut-o - Seneca

ARISTOTEL - DESPRE SUFLET

Aristotel n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.

Aristotel a fost unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.

Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se mai spune Stagiritul), un oraș din peninsula Chalcidica, în nordul Mării Egee. Tatăl său, Nicomah, a fost medicul regelui Macedoniei, Midas al II-lea, tatăl lui Filip al II-lea și bunicul lui Alexandru Macedon. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea din familie aristocratică.

Rămas orfan de copil, Aristotel își petrece primii ani la Stagira și Pella, iar la 17 ani intră în Academia lui Platon, unde rămâne 20 ani, mai întâi ca elev apoi ca profesor; după moartea lui Platon, în 347 î.Hr., a plecat la Assos, în Misia devenind consilierul tiranului Hermias. De fapt este începutul unei serii de călătorii pentru cunoașterea și studiul formelor de stat și de conducere existente la acea perioadă. În 343 î.Hr., a fost chemat la Pella, la curtea lui Filip, pentru a desăvârși educația tânărului Alexandru (cel care avea să rămână în istorie ca Alexandru cel Mare). În ceea ce privește înfățișarea sa, se știe că avea ochii mici, picioare subțiri, vorba cepeleagă, însă avea îmbrăcăminte plăcută, tunsoare minunat de îngrijită și inele cu pietre scumpe de o rară frumusețe. Referitor la viața sa personală se afirmă că s-a îndrăgostit de amanta (concubina) prietenului său, s-a căsătorit cu ea, și-i aducea daruri care se aduceau doar divinităților. În 340 î.Hr. s-a întors la Stagira, dar nu pentru multă vreme. Pacea impusă de Macedonia cetăților grecești i-a dat prilejul să revină la Atena, unde a înființat propria lui școală – Liceul (Lykeion sau școala peripatetică), școală ce va rivaliza cu Academia lui Platon. Va preda aici timp de treisprezece ani și își va continua neobosit cercetările. În 323 î.Hr., odată cu moartea lui Alexandru, la Atena a răbufnit vechea dușmănie față de macedoneni. Aristotel s-a refugiat la Chalkis, în insula Eubeea, unde a murit un an mai târziu. La conducerea școlii îi succede Theofrast, cel mai important discipol al său.

Ca și magistrul său, Aristotel a scris foarte mult, iar scrierile sale au ca și autorul o istorie interesantă. Ele au fost redescoperite treptat, dintre care Poetica abia în perioada Renașterii, deci unele dintre ele pot rămîne necunoscute și pînă în prezent. După moartea lui Teofast, urmașul lui Aristotel la conducerea școlii, lucrările marelui filosof sunt duse în Asia Mică, unde putrezesc în subsoluri, fiind readuse la Atena pe la 100 î.e.n. În 86 î.e.n., sunt aduse la Roma și ajung mai târziu până la Andronicus din Rodos. Vastul sistem filosofic și științific conceput de Aristotel, uimitor prin diversitate (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) și profunzime, a stat la baza gândirii medievale creștine și islamice și a fost axul culturii Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Din cele peste 150 de lucrări care îi sunt atribuite (Diogenes Laertios menționa 145), s-au păstrat 47.

sursă:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Aristotel

 

Aristotel - pictură de Francesco Hayez (1791–1882)

DESPRE  SUFLET

CARTEA  ÎNTÂI

Importanța, folosul și obiectul studiului despre suflet. Metoda și greutățile ei. Dacă prețuim știința printre îndeletnicirile frumoase și respectate, pe una mai mult decât pe alta, fie pentru exactitatea ei, fie pentru că este printre preocupările mai alese și mai admirate, atunci din ambele considerații, pe drept cuvânt se cade să situăm cercetarea despre suflet printre cele mai de seamă. Cunoașterea lui pare de altfel să contribuie în mare măsură la aprofundarea adevărului în întregul său, dar mai ales la cunoașterea naturii, căci sufletul este, oarecum, principiul viețuitoarelor întreprindem cercetarea ca să intuim și să-i cunoaștem natura si firea lui, apoi cele ce se întrunesc în el. Dintre acestea unele se arată a fi afecte proprii sufletului, iar altele prin el aparțin si viețuitoarelor, în genere este, în toate privințele, una dintre cele mai grele străduințe, ca să ne formăm o încredințare despre el. In adevăr, cercetarea fiind comună cu cea a multor altor noțiuni, adică cercetarea cu privire la substanța cât și la esența lui, repede s-ar putea opri cineva la părerea că există o metodă unică pentru toate obiectele a căror substanța voim s-o cunoaștem, așa cum se face demonstrarea particularităților pe bază de accident. Așadar, se cere să căutăm această metodă. Dar dacă nu există o metodă unică și comună cu privire la esența lui, preocuparea devine și mai grea, căci va trebui să găsim pentru fiecare domeniu care este calea cercetării. Dar dacă este evident că această cale este o demonstrație, sau o diviziune sau și vreo altă metodă, chestiunea prezintă și mai multe nedumeriri și rătăciri, încât nu putem ști de la care principii trebuie să pornim cercetarea noastră. Căci fiecare domeniu de cercetare își are principii deosebite, cum sunt, de exemplu, ale numerelor și ale suprafețelor.Dar mai întâi este necesar să precizăm în care gen și ce este sufletul, adică dacă este ceva individual și ce substanță, dacă e o calitate sau o cantitate sau și care alta dintre categoriile deosebite, și apoi dacă face parte din cele care ființează prin potența sau de nu cumva este o entelehie deplinire căci deosebirea nu este mică între acestea . Pe de altă parte trebuie să observăm dacă sufletul este divizibil sau nedivizibil și dacă orice suflet este de aceeași specie sau nu. Iar dacă nu este de aceeași specie, să vedem dacă sufletele se deosebesc prin specie sau prin gen. Căci, deocamdată, cei care vorbesc și cercetează despre suflet se pare că au în vedere numai sufletul omenesc. Trebuie să fim atenți ca să nu pierdem din vedere dacă noțiunea despre el este unitară, ca cea despre viețuitor, sau e alta pentru fiecare suflet, ca de pildă, cel al calului, câinelui, omului, zeului, iar viețuitorul, ca noțiune generală, nu este nimic sau ceva posterior. De asemenea, dacă i s-ar atribui altceva în general. Apoi, dacă sufletele nu sunt mai multe, ci numai părțile lui, de nu cumva trebuie să cercetăm mai întâi sufletul ca un întreg sau părțile lui alcătuitoare. Dar este greu să determinăm și acestea, care părți sunt firesc diferite între ele și dacă trebuie să cercetăm mai întâi părțile sau lucrările lor, ca de pildă cugetarea sau Intelectul și senzația sau factorul senzitiv; si tot așa cu privire la toate celelalte părți si lucrări ale lui, în cazul când trebuie se cercetăm mai întâi lucrările lui, iarăși ne-am găsi nedumeriți dacă trebuie să cercetăm mai întâi obiectele respective, ca de exemplu, sensibilul înaintea factorului senzitiv și inteligibilul înaintea factorului gânditor. Se pare că este de folos să-i cunoaștem esența, ca să ne dăm seama de cauzele accidentelor substanțelor, ca de exemplu în matematici ce este dreptul și ce este curbul sau ce este linia și ce este suprafața, ca să înțelegem cu câte unghiuri drepte sunt egale unghiurile unui triunghi, dar că și invers, accidentele contribuie în mare parte ca să știm care e esența. Așadar, când noi vom putea reda accidentele, pe baza reprezentării, fie pe toate fie pe cele mai multe,abia atunci ne vom putea pronunța cât se poate de bine, și asupra substanței. Căci esența unui lucru este principiul oricărei demonstrații, așa încât dacă nu reușim să cunoaștem accidentele și dacă nici măcar nu e ușor să imaginăm ceva ipotetic despre ele, prin oricâte definiții s-ar da, este evident că toate se rostesc numai dialectic, dar goale de orice conținut. Mai prezintă greutate și afecțiunile sufletului. Oare toate acestea afectează și pe purtătorul sufletului, sau este vreo afecțiune care e proprie numai sufletului ? E necesar să înțelegem și acest lucru, dar nu e ușor.E drept, se observă că nici o afecțiune din cele mai frecvente nu e pusă în mișcare, nici nu se operează fără corp, ca de exemplu: mânia, îndrăzneala, dorința și în genere orice simțământ. Totuși se pare că, în cel mai înalt grad, îi este proprie cugetarea. Iar dacă și aceasta este o reprezentare sau numai cu reprezentare, nici acest fapt nu s-ar putea concepe să existe fără corp. Așadar, dacă există vreuna din lucrările sufletului sau din afecțiunile lui ca fapt propriu, s-ar putea admite ca el să se despartă de corp. Iar dacă nu-i este nimic propriu, n-ar putea fi separabil, ci starea lui ar fi ca unei linii drepte, căreia, ca dreaptă, i se întâmplă multe, ca de exemplu să se atingă într-un punct de o sferă de aramă, dar aceasta nu înseamnă că linia dreaptă o va atinge despărțită de materie. Căci ea este neseparabilă, întrucât există totdeauna împreună cu un corp. De asemenea, se pare că și toate afectele sufletului sunt unite cu un corp : mânia, blândețea, teama, mila, îndrăzneala, ba chiar și bucuria și iubirea, precum și ura. (Căci odată cu acestea e afectat într-un fel și corpul). Un semn pentru aceasta e faptul că uneori, deși se dezlănțuiesc afecțiuni puternice si vădite, corpul nu izbucnește cu mânie sau teamă, pe când alteori e pus în mișcare din cauze mici și neânsemnate, când corpul e cuprins de porniri și se comportă întocmai ca și cum ar clocoti de mânie. Dar iată un senin și mai izbitor : deși n-are loc nici un fapt care să determine teama, se produc afecțiuni ca și cum ar fi cuprins de teamă. Iar dacă se petrece astfel, e evident că efectele sunt raporturi materializate. Așa încât astfel de reacții, ca mânia, reprezintă o mișcare anumită a unui corp astfel structurat sau a unei părți a lui sau a unei potente pornind de la ceva către un anumit scop. Și de aceea îi și revine naturalistului studiul despre suflet, fie că se preocupă de orice suflet în genere, fie că e atras de un anumit fel de suflet. Cu totul diferit va defini fiecare afect un naturalist față de dialectician, ca de exemplu ce este mânia. Acesta o definește ca pe o dorință de reacție la o suferință sau ceva asemănător, pe când celălalt ca pe o fierbere pricinuită de încălzirea sângelui din jurul inimii. Dintre aceștia unul stăruie asupra materiei, iar celălalt asupra formei și noțiunii definitorii. Căci noțiunea exprimă aspectul formal al obiectului și e necesar ca forma să se realizeze într-o materie anume structurată, dacă urmează să ființeze. De exemplu definiția casei va fi astfel cum că e un adăpost care împiedică pieirea omului din cauza vânturilor, a ploilor și a arșiței, dar unul va spune că e construita din piatră, cărămidă și lemne, pe când altul va vorbi despre forma dată lor pentru aceste scopuri.Deci, din aceștia, care e naturalistul ? Oare cel ce se interesează de materie dar ignorează noțiunea, sau cel ce se interesează numai de noțiune ? Sau mai curând cel care vorbește de la amândouă ? Ce să spunem atunci despre ceilalți doi amintiți mai înainte ? Sau nu există nimeni care să se ocupe cu stările materiei, neseparate de ea și tocmai pentru considerația că sunt neseparate, ci tocmai naturalistul este cel care se ocupă cu toate lucrările și stările unui anumit corp sau ale unei anumite materii. Toate stările câte nu sunt luate ca atare, le studiază un altul; de exemplu, cu unele se ocupă tehnicianul, dacă va fi cazul, ca de pildă un arhitect sau un doctor, dar cu stările neseparate, în schimb, cu stările care nu sunt ale unui corp anumit și pe deasupra rezultând dintr-o abstracție, se va ocupa matematicianul, iar dacă vor fi și separate, se ocupă filosoful prim. Dar trebuie să reluăm discuția despre definiție de unde am întrerupt-o. Ziceam că afectele sufletului nu sunt nicidecum separabile de materia naturală a viețuitoarelor, și tocmai pentru că ele sunt astfel structurate, se naște și frica, iar nu așa cum e cazul cu linia și suprafața.

DOCTRINELE ÎNAINTAȘILOR DESPRE SUFLET: CRITICA LOR

Reflectând despre suflet și aflându-ne totodată în impas cu privire la cele ce trebuie elucidate pentru bunul mers al cercetării noastre, e necesar să expunem alăturat părerile înaintașilor care s-au pronunțat asupra lui, ca să ne însușim pe cele drept afirmate, iar dacă ceva nu este bun, să-l evităm începutul cercetării noastre este să prezentăm opiniile cu privire la cele care revin în primul rînd sufletului prin natură. Stăruie convingerea că însuflețitul se deosebește în principal de neînsuflețit prin două trăsături: prin mișcare și prin simțire. Am primit de la predecesorii noștri, îndeosebi, aceste două păreri despre suflet; astfel unii spun că, în principal și dintru început, sufletul este cel ce pune în mișcare. Pornind de la părerea că ceea ce nu se mișcă nu poate să pună altceva în mișcare, ei au admis că sufletul este ceva care se pune el însuși în mișcare. De aceea, Democrit afirmă că sufletul este un fel de foc si de căldură. De oarece există infinite figuri si atomi, el numește pe cei sferici foc și suflet,(precum sunt în aer așa-numitele fărâme de praf care se văd în razele străbătătoare prin ferestre),și numește „germen universal" elementele întregii naturi, în același mod se pronunță și Leucip ; dintre figuri pe cele sferice le numește suflet, mai ales pentru că pot să străbată prin orice corp ca niște curent de astfel de atomi și să miște pe celelalte, în timp ce și ele se mișcă; amândoi admit că sufletul este acela care imprimă vietăților mișcarea. De aceea ei spun cu respirația este factorul determinant al viețuirii, în adevăr, spațiul înconjurător exercită o presiune asupra corpului ființelor, silind sa iasă atomii cu figuri sferice care imprimă viețuitoarelor mișcarea prin faptul că ei nu încetează niciodată mișcarea lor, și astfel li se dă ajutor din afară căci intervin alți atomi de aceeași formă prin actul respirației. Totodată ei împiedică să se împrăștie atomii care se află înăuntrul vietăților, acționând împotriva concentrării si presiunii din afară. De aceea si spun ei că vietățile trăiesc atâta timp cât pot face aceasta. Se pare că și doctrina pitagoreilor se întemeiază pe același raționament. Intr-adevăr, unii dintre ei susțin că fărâmele de praf din aer sunt suflet, iar alții că suflet este factorul care le pune în mișcare. S-au susținut acestea despre ele pentru că se văd mișcându-se neîncetat, chiar de ar lipsi orice adiere la aceeași concluzie ajung și cei câți spun că sufletul este factorul care se mișcă pe sine. Se pare că aceștia au admis cu toții că mișcarea este calitatea cea mai proprie sufletului, și că toate celelalte se mișcă prin suflet, iar numai el se mișcă, de către sine, fiindcă vedeau că nimic nu pune ceva în- mișcare decît factorul care se mișcă el însuși. Tot astfel și Anaxagoras spune că sufletul este forța motrice și oricine care afirmă că „Intelectul mișcă Universul", totuși nu întocmai ca Democrit. Acesta considera pur și simplu că sufletul și intelectul sunt identice. Căci, după el, adevăr este orice fenomen care apare intelectului . Așa că bine a cântat Homer despre Hector că zăcea „cu mintea rătăcită". De altfel Democrit vorbește despre Intelect nu ca despre o facultate năzuind către adevăr, ci afirmă că suflet și intelect este același lucru, însă Anaxagoras se exprimă mai puțin clar despre acestea, căci el afirmă în multe locuri că intelectul e izvorul a tot ce e frumos și orânduit, clar în altă parte afirmă că acesta este sufletul, fiindcă el atribuie intelect tuturor vietăților, mari și mici, superioare și inferioare. Totuși nu este vădit că ceea ce se numește intelect în înțelesul de „chibzuință"' ar aparține în aceeași măsură tuturor viețuitoarelor, dar nici chiar tuturor oamenilor. Așadar, toți filosofii care au considerat „însuflețirea" după criteriul mișcării, au admis ca sufletul este factorul cel mai capabil de mișcare. In schimb cei care s-au oprit asupra cunoașterii și perceperii realităților, consideră drept suflet principiile, unii socotind că sunt mai multe, pe acestea, iar alții numai unul, pe acesta adică sufletul , ca Empedocles care admite că sufletul constă din toate elementele, dar crede că și fiecare din aceste elemente este suflet, când zice astfel:



„Doar prin pământ noi pământul vedem și apa prin apă, divinul eter prin eter, cum focul prin focul ce pradă; văd prin iubire iubirea, iar ura cu amarnica ură" într-un mod asemănător consideră și Platon în Timaios că sufletul constă din elemente.



Căci după el asemănătorul se cunoaște prin asemănător si lucrurile sunt alcătuite din principii, în același mod a precizat Platon , în prelegerile „Despre filosofic", că viețuitorul în sine „purcede din însăși Ideea Uliului și din Ideea de lungime originară, lățime sau adâncime, iar celelalte în același mod. Platon mai spune și altfel:



Intelectul reprezintă Unul, iar cunoașterea reprezintă o dualitate, căci Intelectul, considerat ca simplu, intuitiv, se aplică asupra unui singur punct; numărul dimensiunea suprafeței îi dă judecata, iar volumul îi dă simțirea. Căci numerele erau socotite ca însăși formele originale, Ideile si principiile, iar ele numerele constă din elemente. Lucrurile sunt deosebite unele prin Intelect, altele prin știință, altele prin judecată, altele prin simțire, iar aceste numere sunt chiar formele originale ale lucrurilor. Deoarece însă se credea că sufletul este o forță motrice și totodată de discernere, unii filosofi au împletit o noțiune din amândouă, enunțând că sufletul este un număr care se mișcă pe el însuși. Ei se deosebesc însă cu privire la principiile cauză, care și câte sunt, în primul rând cei ce admit cauze corporale, de cei care admit cauzele ca necorporale, iar apoi, de aceștia, cei care le contopesc și care susțin că principiile țin de ambele. Dar ei se mai deosebesc și cu privire la câte sunt: unii susțin o singură cauză, iar alții mai multe. Ca urmare a acestor concepți formulează ei și noțiunea despre suflet. Căci cu bună logică au admis aceștia că ceea ce e din natură factorul care pune în mișcare, se află printre primele principii. De aceea unii s-au oprit la părerea că sufletul e un foc, deoarece el constă din cele mai mici particule, iar dintre elemente e cel mai puțin corporal și apoi se mișcă singur, și chiar mișcă dintru început celelalte lucruri. Democrit s-a exprimat mai subtil, lămurind din ce pricină se produc aceste două particularități ale lui. După el, sufletul este identic cu intelectul, iar aceasta înseamnă că el este dintre corpurile originare și indivizibile, apoi că e mișcător din cauza mărunțimii particulelor și a formei lor. Dintre forme, ei apreciază drept cea mai favorabilă mișcării, forma sferică. Dar tocmai de această forma sînt intelectul si focul.
Anaxagoras pare să afirme că sufletul e deosebit de Intelect, după cum am spus și mai sus, dar tratează despre amândouă ca despre o singură natură, însă așază ca principiu - cauză a tuturor mai ales Intelectul în orice caz el afirmă că, dintre existențe, numai Intelectul este simplu și neamestecat, deci curat. Ivi le atribuie pe ambele aceluiași principiu: cunoașterea laolaltă cu mișcarea, spunând că ,,Intelectul pune în mișcare universul". Se pare că și Thales, după câte amintesc unii despre el, admite că sufletul este o forța motrice, întrucât a susținut că magnetul are suflet pentru ca atrage fierul. Iar Diogenes, ca și unii dintre ceilalți, îl concepe ca aer, încredințat că acesta este alcătuit din cele mai mici particule și este principiul tuturor; și că de aceea sufletul cunoaște și produce mișcare: fiindcă el este primul, și din el pornesc celelalte, cunoaște, iar pentru că este cel mai subtil element, e capabil de mișcare. Chiar si Peraclit învață că principiul este suflet, întrucât este exalația din care se alcătuiesc celelalte corpuri. Și apoi, el este cel mai necorporal și veșnic curgător, iar tot ce se mișcă este cunoscut printr-altul mișcat. Toate realitățile sunt în mișcare, credea și el ca si majoritatea oamenilor. De cugetări ca acestea despre suflet pare că se apropie și Alcmaion, căci el susține că sufletul este nemuritor, deoarece se aseamănă cu cele nemuritoare, iar această calitate îi aparține, întrucât se mișcă veșnic ; într-adevăr, cele divine toate se mișcă neîncetat în eternitate, luna, soarele, stelele și întregul cer.

Dintre cercetătorii mai puțin subtili, unii s-au pronunțat că sufletul este apă, ca Hippon. Se pare că ei au ajuns la această convingere pornind de la germinare, căci orice germinare se produce prin umezeală, într-adevăr, el combate pe cei care afirmă că sufletul este sânge, fiindcă germinarea nu se face prin sânge, ci aceasta este sufletul primar. Totuși alții admit că sângele este suflet, ca Critias, susținând că senzația este cea mai proprie lucrare a sufletului și ca o dobândește prin natura „funcțională” a sângelui. Astfel, toate elementele și-au găsit câte un apărător . Nimeni nu s-a pronunțat pentru acest element, afară de cel care a susținut că sufletul provine din toate elementele, sau că el este chiar totalitatea elementelor.

_______________

NOTĂ: - fotografiile (inclusiv statuia lui Aristotel) sunt din „Parcul Aristotel” - Grecia - Halkidiki

sursă fotografii:

http://sithoniagreece.com/sithonia/close-to-sithonia/sights/aristotles-park/