ASTAZI ESTE ZIUA MEA

Vă mulțumesc tuturor celor care ați vizitat blogul meu și vă doresc să fiți învingători pentru că nu trebuie să uitați că nu sunteți singuri niciodată și bunul Dumnezeu ne-a dăruit tuturor tot ce avem nevoie ca să reușim în viață !

La mulți ani, tuturor !
Mulțumesc ! 

JEAN ARTHUR RIMBAUD 1854 - 1891

Poet francez, unul dintre făuritorii poeziei moderne. Create, în majoritatea lor, în primii ani ai deceniului al optulea și veacului trecut, poemele lui Arthur Rimbaud au dat o maximă strălucire simbolismului francez și au deschis totodată, pe linia vizionarismului lui Charles Baudelaire, împreună cu poemele lui Stephane Mallarme, cele mai largi orizonturi liricii secolului nostru.

Numeroase trăsături artistice definitorii ale acestei lirici evocă, dincolo de fenomenul unor înrâuriri directe, înnoirile aduse de Arthur Rimbaud poeziei.

Poemul Corabia beată a fost scris în anul 1871. În devenirea operei lui Arthur Rimbaud, el se află la răscrucea unor drumuri ale căutărilor spirituale și artistice ardente ale poetului, marcând granița dintre versurile sale așanumite clasice, scrise până spre jumătatea anului 1871, și poemele sale esoterice, în stihuri libere sau în proză, din Ultimele versuri, Un răstimp în infern și Iluminările, opere de la care vor porni multe din drumurile liricii secolului XX.

Cu acestea din urmă se încheie creația poetică a lui Arthur Rimbaud, manifestată fulgerător și curmată cu totul neașteptat, în 1873, când autorul Iluminărilor, care abia împlinise 19 ani, hotărăște să arunce vălul unei tăceri depline asupra poeziei și să se dedice altor ocupații cu totul străine de literatură.







Corabia e obiectul simbol în care se întruchipează subiectul poetic.

Despre ea se vorbește în întregul poem și tot ea spune ce a ”văzut” și ce a ”simțit” după ce s-a desprins de maluri, s-a avântat impetuos singură în necunoscut și s-a rătăcit într-o lume aflată dincolo de marginile firescului.

Două motive poetice sunt relevate cu pregnanță în textul Corăbiei bete: motivul rătăcirii, pe care-l reîntâlnim în Un răstimp în infern, și al apei, ilustrat încă de una din primele creații ale lui Arthur Rimbaud, poemul Ofelia.

Motivul rătăcirii, adică al desprinderii de țărmuri, al evadării, al  deschiderii spațiilor largi, nelimitate și al afundării în lumi neexplorate reflectă setea de cuprindere vizionară a necunoscutului.

Motivul apei, al mărilor întinse și neștiute care poartă sunete și culori mirifice sau își rostogolește valurile bântuite de nepotolite furtuni până în depărtările unde diferențele dintre albastrul lor și cel al cerului nu mai sunt sesizabile, astfel încât corabia înaintează, la un moment dat, pe drumurile azurului fără margini, este cel al acumulării și descărcării unor energii nebănuite, oglindind, în același plan simbolic, frământările sufletului lui Arthur Rimbaud.

Amândouă aceste motive poetice, al căror element de relație - la nivelul detaliilor vizibile - devine corabia, susțin imaginile motrice dominante ale poemului.

Aceste imagini, produse ale unei fantezii care nu cunoaște opreliști, se integrează, toate, unei mari metafore care semnifică destinul spiritual al poetului.












Pe fluviile calme cum lunecam la vale,
N-am mai simțit că-s dusă de edecarii mei:
Piei Roșii, țintuindu-i, cu trupurile goale
De stâlpii de pe maluri, trăseserî în ei.


Purtând flamande grâne sau englezești bumbacuri,
Pluteam fără să-mi pese ce echipaj aveam.
Când edecarii- aceia au amuțit, pe veacuri,
Am coborât pe Fluvii, ori încotro voiam.


Eu, ce fusesem, iarna, mai surdă ca un creier
De țânc, am dat năvală prin mâniosul val
Peninsulele smulse din somn de-al meu cutreier,
N-au cunoscut un iureș atât de triumfal.


Furtunile-mi sfințiră treziile marine
Mau slobodă ca dopul, pe ape-am dănțuit
- Și zice-se că ele doare leșuri duc, haine -
Vreo zece nopți, și farul neghiob nu mi-a lipsit !







Curata undă verde, mai dulce decât pare
Copiilor chiar mărul cel acru, m-a spălat
De vărsături și pete de vin; zvârlind în mare
Și ancora și cârma, în voie m-a lăsat.


Eu în Poemul Mării mă scald de-atunci - suavă
Licoare lactescentă cu irizări de sori
Ce soarbe-azurul verde, în care - pală navă -
Vreun înecat coboară, pe gânduri, uneori -


Și-n care, dând culoare sălciilor seninuri -
Deliruri și cadențe ascunse-n străluciri,
Mai largi decât ni-i lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac să dospească fierea roșieticei iubiri.


Știu bolțile ce crapă sub fulgerele dese,
Știu trombele, și seara, și zorii plini de-avânt -
Popor de porumbițe - și am văzut adese
Tot ce crezut-a Omul că vede pe pământ !


Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sânge
Iluminează cheaguri prelungi și viorii
Cum draperia mării, foșnind, sub zări își strânge
Talazurile - ai spune eroi de tragedii !


Visat-am noaptea verde cu-omături uluite -
Sărutul care urcă în ochii mării, șui -
Mișcarea unor seve în veci neauzite,
Și veghile din fosfor, albastre și gălbui.


Urmat-am, luni de-a rândul, a vlurilor turmă -
Ca niște vaci zălude izbind în stânci, avan -
Fără-a visa că talpa Madonelor din urmă
E-n stare să împingă puhavul ocean !


Am dat peste Floride fantastice, în care
Erau ochi de pantere cu piei de om, și flori !
Și peste curcubee întinse pe sub mare
Ca hățuri pentru turma verzuielor vâltori !








- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -  - -  - - - -


Eu, slobodă odraslă a fumului și-a ceții
Ce sfredeleam chiar cerul, roșcat precum un zid
Ce poartă - hrană dulce, visată de poeții
Blajini - licheni de soare și de-azur limpid -


Eu, scândură năucă, smălțată cu planete
Electrice, și trasă de hipocampi, pe când
Se prăvăleau, izbite de iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând.


Eu, ce simțeam, la cincizeci de leghe depărtare,
Maelstroamele și chiții gemând în rut, perechi -
Eu, de albastre-ntinsuri eternă torcătoare,
Duc dorul Europei cu parapete vechi !


Văzut-am siderale arhipelaguri, plauri
Al căror cer bezmetic spre nave stă deschis;
- O, Vlagă viitoare, o, păsăret de aur,
Ți-s nopțile acestea, loc de surghiun și vis ?


Dar prea am plâns ! Ajunge ! Sfâșietori sunt zorii.
Amară-i orice lună, și orice soare-i crunt;
M-a toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.
O, parge-mi-s-ar trunchiul ! În mare să m-afund !


De mai doresc vreo apă din Europa-i parcă
Băltoaca neagră, rece, pe care-n asfințit
Un trist copil, pe vine ciucit, împinge-o barcă
Plăpândă ca un flutur de mai, abia ivit.


O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri
Menite cărăușii bumbacului să fiți,
Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliți !

PAUL VERLAINE 1844 - 1896

Poet francez, reprezentant de seamă al simbolismului european, promotor al liricii moderne franceze.

Poemele de început se resimt de influența parnasiană și mai ales de cea a lui Baudelaire.

Verlaine a fost alături de comunarzi, închizându-se apoi în cercul strâmt al individualismului, considerând că arta înseamnă ”a fi absolut tu însuți”.

Abordează o lirică a sentimentelor intime, melancolică, caracterizată prin picturalitate, acăutarea armoniilor, a efectelor muzicale ale versurilor, suavitate, nuanțare bogată.

Efectele sonore sunt realizate prin repetiții de cuvinte, folosirea refrenului sau a vocalelor repetate.

Cele mai cunoscute volume sunt: Cântecul cel bun,Romanțe fără cuvinte (Romances sans paroles) 1874, considerat volumul cel mai valoros, Înțelepciune, Odinioară și altădată, etc.








CÂNTEC  DE  TOAMNĂ
(Chanson d'automne)











Oftări prelungi
Pe-a toamnei lungi
Viori mâhnite
În suflet mor
Sfâșietor
Necontenite.


Cu spaimă-n gând
Și palid, când
Sfârșitul vine,
În minte chem
Trecute vremi
Printre suspine.


Și plec și eu
Cu vântul greu
Care mă poartă
Fără noroc
Din loc în loc
Ca frunza moartă.








PLÂNGE ÎN INIMA MEA


Plânge în inima mea
Cum plouă peste oraș
Ce-i tristețea  aceasta grea
Răul ce inima-mi ia ?




O dulce murmur de ploaie
Pe acoperișuri și-n zare
În inima ce se îndoaie,
O, cântecul, murmur de ploaie !




Plânsul noimă nu are
În inima ce mi se frânge.
Ce ? Nici o trădare ?
Jalea noimă nu are




Un chin fără măsură
Să nu știi de ce,
Fără iubire și ură,
Suferi peste măsură.


MELANCOLIE


Somn negru s-a întins
Pe-ntreaga-mi ființă,
Orice vis s-a stins.
Dormi, orice dorință


Nimic nu mai vreau
Nu mai știu ce este
Nici bine, nici rău,
Ce tristă poveste !


Ca un leagăn sunt
Mișcat fără vrere
Pe-un gol de mormânt
Tăcere ! Tăcere !






--

STEPHANE MALLARME - 1842 - 1898

Poet francez care după o perioadă baudeleriană și parnasiană în care publică poemult tragic Herodiade și După-amiaza unui faun, conferă liricii sale un caracter ermetic.

Mallarme își propune identificarea poeziei și a realității absolute, reconstituită cerebral.

Publică: Poezii (Poesies) - 1887
               Versuri și proză.
               O aruncare de zar nu
                        va desființa
                            hazardul.






BRIZA  MARINĂ
(Brise marine)

Poezia abordează tema evadării într-o lume exotică, în căutarea unui ideal.








Vai, carnea-i tristă, cărțile - le-am citit, pe toate.
Să fug de-aici ! Departe ! Sunt păsări îmbătate
De ceruri și de spume necunoscute-n vânt !
Nimic, nici parcul palid din ochiul meu răsfrânt
Nu-mi va reține pieptul muiat în valuri grele,
O, nopți, nici limpezimea pustie-a lămpii mele
Pe foaia ocrotită de albul ei păgân,
Nici tânăra femeie cu pruncul mic la sân.
Ah, vreau să plec ! Tu, navă, ridică-n balansare
Ancora spre limanuri exotice cu soare !


Un vechi Plictis, ce-n crude speranțe se destramă,
Mai crede-n fluturarea din urmă de năframă !
Și poate-aceste pânze, ademenind furtuni,
Sunt dintre cele-mpinse de vânturi în genuni,
Nici țărm mănos, nici pânze - pierdut, pierduți cu toții
Dar, inimă, ascultă cum cântă mateloții !






VEDENIE  (Apparition)







Se-ntristase luna. Albi serafimi plângând
Cu-arcușu-n mâini, prin somnul florilor curgând
Scoteau din cupa tăinuită a-mbolnăvitelor viole
Suspine de cristal prelinse pe-azurul micilor corole.



Era sfințita zi a-ntâiului sărut
Și visul crud din suflet mi-a păscut
Sorbind din plin balsamul tristețelor păgâne,
Ce fără de regrete în veci de veci rămâne.




În inima din care un suflet a cules
Un vis. Și rătăcind cu ochii în eres,
Deodată-mi apăruși în față pe strada
                      largă și pustie
Svârlind prin umbrele-n serării înfiorări
                           și veșnicie.



Da, am știut; erai aceeași zână
Care-n copilărie mi-erai în somn stăpână.
Atunci din mâna-ntredeschisă  cerneai pe
                             visele-mi curate
Ninsoarea albelor buchete de stele mari și parfumate.







În etapa a II-a a creației sale Mallarme evoluează spre o poezie în care renunță la limbajul și sintaxa obișnuită, ermetică, intelectualistă, intenționat obscură, ambiguă.



                             

SIMBOLISMUL

Simbolismul este o mișcare artistică și literară de la sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX, care se opunea naturalismului și parnasianismului.

Potrivit simbolismului, valoarea fiecarui obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul simbolurilor.

Trăsături:

· preferința pentru imagini vagi, fluide, fără contur;

· cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt scoase la iveala stări sufletești confuze (melancolie, plictiseală, spaima, disperare etc.);

· Spleenul, nevrozele, nostalgia plecarilor, melancoliile autumnale, obsesia culorilor, a unor instrumente muzicale ale caror sunete exprima stari sufletesti melancolice (clavirul, vioara, fluierul, armonica, pianul, harfa etc.);

·  Motivul singurătății, al evadării, al ploii, al orașului, al bolii (tuberculoza);

· Utilizarea simbolurilor cu funcție sugestivă;

· Relevarea corespondentelor care se stabilesc între obiecte și oameni, natura si sentimente etc;

· Sinestezia (perceperea simultană a unui ansamblu de senzații - auditive, vizuale, olfactive etc.: "melodie parfumată");

· Muzicalitatea, sonoritățile verbale, repetiția, refrenul;

· versul liber.

Reprezentanti:

Ch.Baudelaire (considerat precursor),Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stephane Mallarme, Jean Moreas, Paul Valery.

În România, simbolismul a aparut la revista "Literatorul", a lui Al. Macedonski, care a fost si teoreticianul curentului în literatura română.

Simbolismul românesc are trei etape: etapa teoretizarii (Al. Macedonski), etapa simbolismului "exterior", formal (Ion Minulescu), etapa simbolismului autentic (George Bacovia).

George Bacovia porneste de la poezia simbolistă pentru a crea o poezie metafizică, cu nuanțe expresioniste și existențialiste.

WALT WHITMAN - Poeme

Cântec despre mine (24)

Eu nu pun degetul la gură, nu mă sfiesc,
Cu gingăşie egală mă-ndrept către cele din pântec
ca înspre cele din cap şi din inimi,
Împreunarea vă spun că-i la fel de solemnă ca
moartea.




Cred în carne şi în pofte,
Să văd, să aud, să ating toate aceste minuni, şi
fiecare părticică din mine e o minune.
Pe dinafară şi pe dinăuntru sunt dumnezeiesc şi
sfinţesc orice lucru pe care-l ating sau
care mă atinge,
Mirosul subsuorilor mele-i mai îmbălsămat ca orice
rugăciune,
Capul meu stă mai sus decât orice biserici şi biblii
şi crezuri.






Dacă aş adora vreun lucru mai mult decât altul
                                    acela ar fi
unicitatea trupului meu, sau a părţilor lui,
Tipar nevăzut al fiinţei mele, tu eşti acela!
Margini umbroase şi odihne, voi sunteţi!
Eşti tu, cuţit de plug al tăriei bărbăteşti!






E orişice mădular care mă pune în valoare!
Tu sângele meu roşu bogat! Şi tu, sângele meu alb,
esenţă palidă a vieţii mele!
Piept apăsat pe pieptul altora, eşti tu!
Tu, creierul meu şi voi, circumvoluţiuni oculte!

Certitudini

Nu am nevoie de certitudini; eu sunt un om
preocupat de propriul său suflet.
Nu mă îndoiesc că, pe lângă chipul şi mâinile
pe care le cunosc, de sub tălpile mele mă
privesc chipuri pe care nu le cunosc,
chipuri liniştite şi reale.
Nu mă îndoiesc că măreţia şi frumuseţea lumii
sunt ascunse în orice nimic din lume.
Nu mă îndoiesc că sunt nemărginit şi că universurile
sunt nemărginite, dar, în zadar mă gândesc
cât sunt de nemărginite.
Nu mă îndoiesc că astrele şi sistemele astrale aleargă
prin cosmos cu un scop şi că într-o zi voi fi
şi eu ales să fac tot atât cât fac ele, ba
chiar mai mult.
Nu mă îndoiesc că aranjamentele provizorii continuă
şi continuă milioane de ani,
Nu mă îndoiesc că interiorul are un alt interior,
că exteriorul are un alt exterior, că vederea
are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi
vocea o altă voce.
Nu mă îndoiesc că mult-plânsa moarte a unor tineri
bărbaţi este de prevăzut şi că moartea
unor tinere femei şi moartea unor copii mici
sunt de asemenea de prevăzut.
(Te-ai gândit că Viaţa a fost atât de bine prevăzută
şi că Moartea, care este sensul întregii Vieţi,
nu a fost la fel de bine prevăzută?)
Nu mă îndoiesc că naufragiile pe mare, indiferent
de grozăviile lor, indiferent a cui soţie,
al cui copil, al cui soţ, tată, iubit s-a
dus la fund, sunt prevăzute, la minut.
Nu mă îndoiesc că orice este în stare să se întâmple,
oriunde şi oricând, este prevăzut în inerenţa
lucrurilor.
Nu mă îndoiesc că Viaţa prevede totul în Timp şi
în spaţiu. Cred, însă, că Moartea e prevăzută
pentru toţi.

În curând, va fi învinsă iarna

În curând, va fi învinsă iarna;
În curând, îngheţatele ferecături vor fi desfăcute
şi topite. Încă puţin
Şi aerul, pământul, valul, totul va fi cuprins
de plăcerea reînvierii şi a înfloririi; o mie de
forme vor răsări,
Din aceste amorţite movile, din aceste îngheţate
muşuroaie de pământ, ca din adânci
morminte vor răsări.
Ochi sensibili, urechi fine – cele mai delicate
însuşiri ale tale – tot ceea ce ia cunoştinţă
de frumuseţea naturii
Se va trezi şi se va umple cu această frumuseţe.
Tu vei observa aspectele simple, delicatele
minuni ale pământului,
Păpădia, trifoiul, smaraldina iarbă,
florile timpurii, primele parfumuri,
Arbustul pe care calci, verdele-galben al
salciei, înflorirea prunilor şi a cireşilor,
Sturzul, privighetoarea, mierla făcându-şi
auzit cântecul lor, rătăcitoarea pasăre albastră...
Spectacolul din fiecare an asemenea scene prezintă.

WALT WHITMAN 1819 - 1892

   Poet american, unul dintre precursorii poeziei secolului XX, Walt Whitman este autorul volumului Fire de iarbă, apărut în 1855 și sporit cu noi creații în cele unsprezece ediții ulterioare.

Lirica sa, scrisă în vers liber ritmat și cu inflexiuni epopeice, este dedicată vastelor spații americane, cuceririlor tehnicii și măreției omului.










FIRE DE IARBĂ
(Leaves of Grass)
     1855




PORNIND  DIN  PAUMANOK
                    -  fragmente -

                            1



Plecat de pe țărmul Țării-în-Formă-de-Pește, din Paumanok,
                     unde m-am născut,
Om dintr-o bucată, zămislit și crescut de-o mamă fără
             seamăn pe lume,
După ce-am hoinărit peste mări și țări, îndrăgostit mereu
                  de drumurile mult-bătute;
Fie prin Manhattan, orașul meu, ori prin savanele Sudului;
Fie ostaș în cantonamente, purtându-mi ranița și pușca,
        sau miner în California,
Aprig locuitor al pădurilor Dakotei, mâncând carne și
            adăpându-mă la izvoare,
Sau trăind retras ca să visez și să cuget prin vreun
                                    bârlog adânc,
Departe de vuietul orașelor, petrecând răgazuri de
                 răpitoare bucurie;
Cunoscând ca pe un frate proaspătul și darnicul,
                    învolburatul Missouri, cunoscând
                             puternica Niagara;
Prieten al turmelor de zimbri care pasc în prerii și
                      al taurului pletos cu pieptul lat;
Îndrăgostit de pământ, de stânci, de florile celei de-a
    Cincea-Luni, de ploi și zăpezi, cunoscând constelațiile
                        și minunându-mă;
Eu, cel care deprins-am glasul mierlei și zborul
                                         șoimului,
Și-n zori de ziuă ascultam șuierul nemaiauzit al
            sturzului sihastru în cedrii mlaștinilor,
De unul singur cântând în Apus,
Sun toate trâmbițele Lumii Noi.


                 2


Victorie, unire, credință, identitate, timp,
Nedespărțitele-mbinări, cosmosul și descoperirile
                                  moderne.
Deci asta-i viața,
Iată ce-a ieșit la lumină după atâtea chinuri
                    și zvârcoliri.


Ce curios ! Ce real !
Sub tălpile mele, divinul pământ, iar deasupra
                                       capului, soarele.



- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -







                             4


Primește aceste fire de iarbă, Americă, primește-le
                         la miazăzi și la nord,
Cu ”bun-venit” să le primești, fiindcă au încolțit din
                                  trupul tău;
La răsărit și la apus, îmbrățișează-le, căci vin și ele
                                     să te-mbrățișeze,
Iar voi, înaintași ai mei, să vă uniți cu ele întru iubire,
        fiindcă și ele se unesc cu voi întru iubire.
Vremile vechi le-am cercetat,
Îndelung am stat la picioarele marilor maeștri învățând;
O, cum aș vrea acuma, de-aș fi vrednic, ca vechii meșteri
      să se poată-ntoarce, să mai învețe și ei de la mine.


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -


                                18


Priviți, vapoare trec de-a lungul poemelor mele
        despletind peste talazuri negrele lor suluri
                                    de fum,
Priviți, în poemele mele, imigranții sosesc fără
          încetare și debarcă mereu,
Priviți, îndărăt rămase în inima țării, așezările
           pieilor-roșii, cărarea, bordeiul vânătorului
            luntrea plutașului, frunza porumbului, ogorul,
             pionierului, gardul de răchită și satul
                         pitit în pădure.
Priviți, de o parte Marea de la apus și de cealaltă
            Marea dinspre soare-răsare: iată-le apele
            tălăzuind înapoi și înainte prin poemele
            mele întocmai ca pe țărmuri,
Priviți, pășunile și codrii și iată, dincolo de Kaw,
           nenumăratele turme de bivolu păscând iarba
           măruntă și creață,
Priviți, în poemele mele cetățile acelea solide și
            întinse din inimaa continentului, cu străzi
            asfaltate, cu clădiri de piatră și fier, și
            necontenita mișcare a vehiculelor și a
                                           comerțului,
Priviți, presa cu aburi, cu numeroși cilindri, priviți,
           telegraful electric străbătând continentul.

CHARLES BAUDELAIRE - PĂRUL

        

        




O, plete peste umeri în valuri răspândite !
O, bucle ! O, năvalnic parfum dulceag și greu !
Pentru-a umplea alcovul cu amintiri iubite
Ce stau de mult în părul acesta adormite
Ca pe-o batistă-n aer să-l vântur vreau, mereu !



Asia moleșită și Africa-nfocată,
O lume de departe, pierdută, moarte-aproape,
În adâncul tău învie, pădure parfumată !
Cum duhul altor oameni în muzică înoată
Al meu plutește pe-ale miresmei tale ape.



Voi merge unde oameni și arbori, plini de vlagă,
Alene se răsfață în arșițele mari.
Păr des, fii valul care mă ia și mă dezleagă !
Lac de-abanos, în tine e-o feerie-ntreagă
De steaguri, de catarguri, de bărci și lopătari:




Un port sonor în care sufletul meu visează
Sorbind din plin culoare și sunet și parfum;
Corăbiile-n aur și-azur înaintează
Și deschizând largi brațe spre slava veșnic trează
A unui cer fierbinte pornesc mereu la drum.





Scufund în tine capul meu dornic de beție,
Negru-ocean în care-i alt ocean închis !
Și gândul meu pe care talazul îl îmbie
Va ști să te găsească, fecundă lenevie,
O, legănări de vrajă într-un tărâm de vis !





Păr vânăt, fluturare de-ntunecimi zburlite,
Tu-mi dăruiești iar cerul rotund și fără nor !
Pă țărmul tău de bucle ca lâna răsucite
Prelung și-adânc mă-mbată mirosuri încâlcite:
Catran, ulei de cocos și mosc pătrunzător.





Mereu ! de-a pururi ! mâna-mi se va grăbi să pună
În coama ta podoabe de perlă și rubin,
Dorința mea să poată oricând să te supună !
Nu ești tu oaza-n care visez și amfora bună
Din care sorb cu sete al amintirii vin ?




    



    

CHARLES BAUDELAIRE

ALBATROSUL



Din joaca, marinarii pe bord, din cînd în cînd
Prind albatrosi, mari pasari calatorind pe mare
Care-nsotesc, tovarasi de drum cu zborul blînd
Corabia pornita pe valurile-amare.





Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinte stîngace si sfiioase
Si-aripile lor albe si mari le lasa, blegi
Ca niste vîsle grele s-atîrne caraghioase





Cit de greoi se misca drumetul cu aripe!
Frumos cîndva, acuma ce slut e si plapînd
Unu-i loveste pliscul cu gîtul unei pipe
Si altul fara mila îl strîmba schiopatînd.





Poetul e asemeni cu printul vastei zari
Ce-si rîde de sageata si prin furtuni alearga
Jos pe pamînt si printre batjocuri si ocari
Aripele-i imense l-împiedica sa mearga.

PRECURSORI AI POEZIEI MODERNE

CHARLES  BAUDELAIRE
        1821 - 1867

Poet, estetician, critic literar și de artă francez. În poezia lui se întâlnesc elemente și atitudini variate, pe care geniul său le-a întrunit într-o perfectă unitate organică, originală.

El este considerat un principal punct de plecare al poeziei moderne.

Baudelaire își propune să investigheze zone noi în artă, care să descopere integral profunzimea vieții.

El integrează conceptului de frumos înțelegerea concret-umanului, a răului, satanicului, urâtului, grotescului, mitului, considerând că artistul are capacitatea de a învinge orice piedică, de a stăpâni, prin analogie, simbol și corespondene, enigmele universului.








FLORILE RĂULUI
(Les fleurs du mal)
          1857

Volumul ilustrează tragismul condiției umane moderne, incluzând și cele 18 poeme din ciclul Tablouri pariziene.

Sentimentul scepticismului, dezgustului, plictiseala, ”spleenul” unite cu revoltă, sunt sentimentele ce străbat în versurile sale.









SPLEEN







Când cerul scund și negru ca un capac se lasă
Pe sufletul dat pradă urâtului și când
Ne toarnă-o zi mai tristă ca noaptea și cețoasă,
Întinsul cerc al zării întregi îmbrățișând;



Când lumea se preschimbă-ntr-o umedă-nchisoare
În care-n van Speranța, biet liliac, se zbate
Lovindu-se de ziduri cu-aripi șovăitoare
Și dând mereu cu capu-n tavanele surpate;



Când ploaia își întinde șiroaiele ei dese
Ca grațiile unei imense pușcării
Și-o hoardă ticăloasă de mari păianjeni țese
În creierele noastre rețele fumurii;



Deodată, mânioase, prind clopote să sară
Și către cer s-aruncă și urlă-ngrozitoare
Ca niște duhuri fără stăpân și fără țară
Care scâncesc întruna cu încăpățânare.



- Și lungi și nesfârșite convoaie mortuare
Încet și fără muzici prin suflet trec mereu;
Speranța-nvinsă plânge; și rea, dominatoare,
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.