MIEZUL IERNII - de Vasile Alecsandri

MIEZUL  IERNII de  Vasile  Alecsandri În păduri trăsnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare. Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios Ca înaltele coloane unui templu maiestos, Şi pe ele se aşează bolta cerului senină, Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină. O! tablou măreţ, fantastic !... Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare. Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas; Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas; Dar ce văd ?... în raza lunii o fantasmă se arată... E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată !

VOR TRECE ANI de Veronica Porumbacu

VOR  TRECE  ANI de  Veronica  Porumbacu Nici cupele de-argint nu-mi plac, nici auritele pocale, ci dintre toate cel mai drag îmi e căușul palmei tale. Vor trece ani. Și-nnoitoare, cu-aceeași dragoste de fată, voi bea din palma ta, de care n-am să mă satur niciodată. Pe-același drum, ca la-nceput vom dogori mereu la față. Și-ntâia brazdă-am să-ți sărut pe-obrazul însemnat de viață ! Dar dacă, în aceeași zi, mi-ai da să beau din mari pocale, eu, dintre toate, m-aș opri tot la căușul palmei tale.

WILLIAM FAULKNER - FAULKNER IN THE UNIVERSITY - volum de interviuri editat de Frederick L. Gwynn și Joseph L. Blottner

William Cuthbert Faulkner  1897 - 1962

William Cuthbert Faulkner a fost un scriitor american, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1949. El este cunoscut mai ales pentru romanele și nuvelele - mai ales de ficțiune - dar activitatea sa a fost mult mai vastă și a scris poezie, eseuri, piese de teatru și  scenarii.

Două din lucrările sale - O fabulă (1954) și Tâlharii (1962 - ultima sa lucrare) au câștigat câte un Premiu Pulitzer pentru lucrări de ficțiune.

Cu toate că lucrările sale au fost publicate încă din 1919, apogeul său ca scriitor a fost considerat ca fituându-se în perioada 1920 și 1930.

În interviul de mai jos veți afla despre cum scria Faulkner și câteva sfaturi pentru tinerii scriitori.

VECHITURILE  DE  LA  MANSARDĂ

Fragment din volumul de interviuri cu William  Faukner în traducerea Irinei Petraș


Întrebare:  Mă gândeam să vă întreb, domnule Faulkner, fiindcă vorbeam despre asta cu cineva zilele trecute, cum scrieți, cum vă vin povestirile în minte. Am o prietenă scriitoare care-mi povestea odată că ea se gândește multă vreme la o povestire până când deodată o simte întreagă acolo, în ea și o poate pune pe hârtie fără nici o greutate, de la sine parcă. Aveți o experiență asemănătoare ori la dumneavoastră lucrurile se petrec altfel ?


Răspuns: Uneori mi se întâmplă și așa. Nu cred că poți stabili clar metoda scrierii, conceperii unei povestiri. Nu trebuie să uităm că scriitorul e într-un fel un posedat. Trebuie să scrii, habar n-ai de ce și uneori parcă ai vrea să nu trebuiască, dar trebuie. Povestea se naște dintr-o întâmplare, dintr-un personaj. La mine niciodată nu se naște dintr-o idee fiindcă nu știu mare lucru despre idei și nu m-au prea preocupat ideile, mă interesează oamenii, așa că vorbesc dintr-o experiență proprie și, deci, limitată. Fapt este că mă atrag înainte de orice oamenii, omul în conflict cu sine însuși, cu celălalt, cu timpul, cu locul, cu împrejurările. Așa că am impresia că nu se poate vorbi într-adevăr despre o regulă a scrisului.


Întrebare: Domnule Faulkner, credeți că un scriitor îi poate învăța pe cei mai tineri în ale scrisului ?


Răspuns:  Nu cred că cineva poate să învețe pe altcineva ceva, indiferent în ce. Eu cred că înveți numai singur, tânărul scriitor est și el, cum spuneam, un posedat, vrea să învețe și simte nevoia să scrie fără să știe de ce; el va învăța din aproape orice sursă îi va sta la îndemână. Va învăța de la oameni mai în vârstă care nu-s scriitori, va învăța de la scriitori, dar mereu singur, nu poate fi învățat de alții. Cred apoi, că scriitorul pe care îl arde realmente la degete să scrie ceva n-are timp să se lase învățat. E prea ocupat să învețe - știe el singur ce vrea - instinctul îi va spune că ia asta de la acest om ori aia de la celălalt. Așa că nu - n-are timp să se supună unui mentor, să asculte cuminte și să încerce să se lase învățat.


Întrebare: Care dintre sursele artistului e mai importantă, autobiografia deghizată ori reconstituirea ei în întregime, așa cum a fost ?


Răspuns: Aș zice că scriitorul are trei surse - imaginația, observația și experiența. El însuși nu știe cât de mult folosește din una sau din cealaltă în fiecare moment dat fiindcă nici una dintre surse nu poate exista separat. Căci el scrie despre oameni și folosește material din toate trei sursele ca și un dulgher care se duce în pod și alege o bucată de lemn care i se potrivește perfect în colțul la care lucrează. Desigur, orice scriitor, ca să ne referim la el mai întâi, își scrie propria biografie - el a descoperit lumea și a mai descoperit apoi că această lume e destul de importantă, de dinamică ori de tragică pentru a merita s-o pună pe hârtie, pe note, pe pânză; și tot ce știe el e ceea ce i s-a întâmplat lui fiindcă nu și-a dezvoltat capacitatea de a observa, de a trage concluzii, de a scruta intimitatea celorlalți. Singura introspecție posibilă este în sine - totul va fibiografie fiindcă acesta e singurul etalon cu care știe măsura - ceea ce a experimentat direct. Pe măsură ce se maturizează și lucrează mai mult, imaginația e asemeni mușchilor, se dezvoltă dacă e folosită. Imaginația se dezvoltă, spiritul de observație devine mai subtil pe măsură ce trece vremea, pe măsură ce scrie, așa că atunci când atinge apogeul, anii lui cei mai buni, când lucrul lui este cel mai bun cu putință, el însuși nu știe și nu are timp să socotească - nu-și pune realmente întrebarea - ce i-a venit dintr-o sursă sau alta, atâta vreme cât el scrie despre oameni, scrie despre aspirații, necazuri, neliniști, curaj și lașitate, despre josnicia și splendoarea omului, a inimii omenești.


Întrebare: Domnule Faulkner, scriitorul acumulează un număr de întâmplări și situații, ca un reporter, și apoi combină din ele o povestire, ori concepe întâi ideea, situația pe care vrea s-o comunice lumii și apoi se gândește la o povestire care să le ilustreze mai bine, sau amândouă aceste metode deodată ?


Răspuns: Firește, el adună material toată viața, din orice citește, din orice aude, din orice vede și îl depozitează într-un fel de mansardă. Cred că se gândește și la o întâmplare cu oameni, la un personaj care să fie destul de viu încât să merite să scrie despre el și apoi, când începe să scrie, personajul are să fie arătat într-o anumită lumină, așa că scriitorul pur și simplu vânează în cămara lui - în ceea ce mă privește nu e ceva care  să semene cu o cămară; mai degrabă cu  o ladă cu vechituri - și alege ceva din ceea ce a citit sau a văzut care să arunce cea mai bună lumină asupra unui moment anume. Dar nu caută conștient. Dacă ar face astfel n-ar mai fi scriitor de ficțiune. Ar deveni altcineva.


Întrebare: Ce face tânărul scriitor care nu are o asemenea provizie de experiență de la care să pornească ?


Răspuns: Când ai învățat dumneata să citești ? Acum câți ani ?


Întrebare : Vreți să spuneți că folosiți ceea ce ați citit ?


Răspuns: Desigur, poți lua multe din lecturi. Este o foarte bună cale de a învăța arta scrisului - lectura. Tot așa cum poți deveni dulgher urmărind un dulgher cu experiență la lucru. Așa acumulezi experiență toată viața și vei acumula pe măsură ce trece vremea. Dar trebuie să ai și o foarte bună mansardă, cămară ori ladă cu vechituri absolut personală. Ceea ce  ai citit un an, doi, cincisprezece - aceasta e sursa de bază, fiindcă schemele sunt puține - ele nu se  schimbă prea mult, numai oamenii implicați se schimbă; să urmărești  aceste scheme repetate mereu cu oameni diferiți, să încerci să le imiți - e o cale de a învăța despre oameni în concurență cu experiența personală, directă, cu oameni vii. Îți pot veni în minte lucruri pe care le-ai citit când aveai 10 - 14 ani și pe care le-ai uitat. Deodată, la 21 să zicem. Ei, da, asta-i, așa e fiindcă am văzut ceva la fel nu știu când. Exact așa.


Întrebare: Domnule Faulkner, nu mă îndoiesc că ați mai făcut-o și altădată; puteți să dați un sfat tinerilor scriitori ? Ce le-ați spune ?


Răspuns: Cândva credeam că lucrul cel mai important e talentul. Acum cred cî tânărul sau tânăra trebuie să se conducă și să se învețe singuri, să se instruiască mereu, cu infinită răbdare, adică să încerce și iar să încerce și să s-o mai ia o dată de la capăt până iese bine. Trebuie să se educe pe sine cu maximă intoleranță - adică să arunce tot ce este fals oricât de mult ar iubi pagina ori paragraful respectiv. Cel mai important lucru este puterea și dorința de pătrundere, de cunoaștere, altfel spus, să fii curios,  să te miri, să gândești, să meditezi de ce omul ăsta face ce face, și când face astfel, cred că nu mai are importanță talentul, dacă îl ai ori nu.


Întrebare : Cum credeți că se poate atinge această putere de pătrundere ? Prin experiență ?


Răspuns: Da, și cea mai mare parte a experienței se află în cărți, în lectură. Să citești și să citești și să citești și să citești. Să privești oamenii, să nu judeci niciodată oamenii. Să urmărești oamenii, ceea ce fac cu indulgență. Să afli pur și simplu de ce fac ei ceea ce fac.


Întrebare: Domnule Faulkner, scrieți la ore fixe ori la întâmplare ?


Răspuns: Din fire sunt total dezordonat. Niciodată n-am reușit să învăț să atârn ori să așez ceva la locul lui, de unde l-am luat, așa că lucrez atunci când, cum spun sportivii, sunt în formă. Și nu-mi place să lucrez, sunt din fire leneș, amân ori de câte ori pot, dar când încep îmi place, cred că motivul pentru care cineva scrie e tocmai fiindcă-i plăcut, distractiv, e ca și cum ți-ai lua ceaiul. Așa că scriu până când simt că trebuie să mă opresc fiindcă am descoperit că cea mai bună regulă pentru scris este să scriu până când sunt încă în formă, până când mai arăt bine - așa că o pot lua de la capăt mâine. Unii sunt ordonați, scriu întâi un plan, o schiță, apoi fac însemnări: toate astea sunt bune și satisfăcătoare pentru ei nu pentru mine, aș fi cu totul pierdut. Poate fiindcă dacă aș începe cu planuri și scheme aș putea să-mi spun „Păi, asta-i tot, nu mai trebuie să lucrez”, și aș lăsa-o baltă. Așa că eu amân lucrul cât pot și acumulez cât pot și apoi încep să scriu.


Întrebare: Domnule Faulkner, scrieți cu mâna, dactilografiați ori aveți pe cineva care...?


Răspuns: Scriu cu mâna fiindcă niciodată n-am reușit să învăț să dactilografiez bine. Apoi îmi place să simt creionul și să văd cuvintele ivindu-se la capătul lui, și când greșesc un cuvânt pur și simplu să tai peste el și să încerc altul. Recunosc că am învățat să scriu prea devreme ca să pot considera mașina de scris o prelungire a mâinilor, așa cum se întâmplă cu scriitorii de azi. Simt nevoia să scriu cu mâna mea pe hârtie. Apoi transcriu la mașină ceea ce am scris cu mâna și am corectat și simt că-i terminat.


Întrebare: Cât de repede scrieți ?


Răspuns: Atât de repede că cineva zicea că scrisul meau seamănă cu urma lăsată de o omidă care după ce s-a muiat în cerneală se plimbă pe o bucată de hârtie. Dacă las manuscrisul pe a doua zi, nu-l mai pot descifra nici eu, așa că cel mai bine e să scriu repede și să transcriu la fel de repede.

CHARLES BAUDELAIRE - FLORILE RĂULUI (Toate poemele din volum)

PIERZANIA


În jurul meu într-una se-nvârte Necuratul;
Mă-mprejmuie ca boarea ce nu se poate prinde;
Îl sorb și simt în pieptu-mi, ca jarul, cum aprinde,
Umplându-mă cu pofte de neînvins, păcatul.


Adesea, cunoscându-mi iubirea pentru artă,
Mi-apare-n chipul unei femei ispititoare,
Și, născocind fățarnic vreo pricină deșartă,
Îmi nărăvește buza cu zămi otrăvitoare.


Departe de privirea lui Dumnezeu, mă duce
Astfel, răpus de trudă și gâfâind, pe unde
Urâtul își desface câmpiile profunde,


Și-mi zvârle înaintea privirilor năuce
Veșmintele pătate, grea tăietura rănii
Și scula sângerând a veșnicei pierzănii !


traducere - Mihai Beniuc







O  MARTIRĂ


Desenul  unui  pictor  necunoscut


Printre sticluțe, stampe-agățate pe pereți,
Covoare moi, perdele,
Îmbălsămate rochii și țesături de preț
Căzând în falduri grele,


În aerul de seră, mocnit, ucigător,
Din calda încăpere,
Unde-n sicrie scumpe de sticlă, jerbe mor,
Pălite, prin unghere,


Un leș, lipsit de țeastă, revarsă pe sofa
Ca un izvor, într-una,
Un sânge crud și roșu, iar pânza-l soarbe-n ea
Avidă ca țărâna.


Ca năluciri ce-n umbră răsar, în ochi pătrund
Și-adânc rămân săpate,
Cu-ntunecata-i coamă de păr, morman rotund
Gătit cu nestemate.


Pe masă zace țeasta, sălbatic trandafir;
Holbatul ochi trimite,
Ca tulburea lumină în asfințit, priviri
De gânduri pustiite,


Cu nepăsare trupul ne-nsuflețit din pat
Și-arată, dezgolite,
Minunile de taină, cu farmec blestemat
De fire hărăzite;


Ciorapul roz, cu pulberi de aur, pe picior,
E-acum o amintire,
Și jartiera zvârle, ochi tainic, lucitor,
Aprinsa ei sticlire.


Zăcând în părăsire pe patul răvășit
Te cheamă și te-mbie
Și ochilor vădește un foc nepotolit,
Ascunsă bucurie,


Plăcerea vinovată, neistovitul jind,
Ucigătoarea sete,
Care desfată îngerii răi, ușor plutind
Printre perdele-n cete.


Zărindu-i, însă, șoldul și mijlocu-ncordat -
Reptilă ațâțată -
Și gingașul ei umăr, sub piele sfărâmat,
Pare-o plăpândă fată.


Cu răscolite simțuri, să-și fi ieșit din minți
De lungă așteptare ?
Căzut-a pradă haitei flămânde de dorinți
Pierdute și fugare ?


Hainul, cărui, vie, tu nu i-ai răsplătit
A dragostei dogoare.
În carnea ta supusă, inertă, și-a-mplinit
Dorința arzătoare ?


O, cap de spaimă ! oare săltându-te în sus
De chica fără viață,
Sărutul cel din urmă, răspunde-mi, și l-a pus
Pe buzele de gheață ?


Departe de mulțime, de juzi iscoditori
Și de huliri scutită,
În tihnă dormi, făptură ciudată, somn ușor,
În cripta tăinuită;


Răzleț îți este soțul și-n somnul lui vegheat
De veșnica-i ființă,
Ca tine, pân-la moarte, și el, nestrămutat
Îți va păstra credință.


traducere - Virgil Teodorescu







FEMEI  OSÂNDITE


Pe țărmul mării-ntinse, îngândurat ciopor,
Privirile-și anină de zare și-al lor braț
Își caută pereche, picioarele se vor
Cu blândă lâncezeală și dureros nesaț.


Trec, unele, spre crângul cu zvon de ape vii,
Și-acolo, ascultându-și al inimii îndemn,
Silabisesc iubirea sfioaselor pruncii
Și scrijelesc în coaja lăstarilor un semn.


Ca maicile, selemne trec altele, domol,
Spre stâncile, pe unde vedenii dau colind,
Și unde Sfântu-Antoniu, zări, cu sânul gol
Și-mpurpurat, ispita, ca lava izbucnind.


Un cârd, la licăritul rășinei, foc topit,
În amuțite scorburi, păgâne văgăuni,
Te-alătură, o, Bachus, zăltatului lor rit,
Tu, care-adormi păcate rămase din străbuni.


Iar altele, pe spate cu glugi, unesc ciudat,
Sub lungile veșminte ținând gârbaciul, strâns,
De noapte ocrotite în codru-ntunecat,
A desfătării spumă cu-al suferinței plâns.


O, voi, fecioare, monștri, martire, demoni, - voi
Care-nfruntați natura, râvnind spre infinit,
Asemeni cu satirii, cucernice apoi,
Când izbucnind în lacrimi, și când în chiuit,


Pătrund în iadul vostru, surori de nenoroc
Vă plâng și dragi îmi sunteți, deopotrivă-atunci,
Pentru osânda cruntă, nepotolitul foc
Și urnele iubirii din inimile-adânci.

traducere - Virgil Teodorescu







CELE  DOUĂ  SURORI


Orgia și cu Moartea sunt două bune fete,
Prea darnice-n săruturi, cu trup de vlagă plin,
Al căror pântec veșnic virgin, drapat în zdrențe
N-a cunoscut vreodată al nașterilor chin.


Poetul crunt, dușmanul vieții familiare,
Favorit al gheenei, curtean cam scăpătat,
Găsește în morminte precum și-n lupanare
Un pat de remușcare în veci necercetat.


Și racla și alcovul, adânc blestemătoare,
Ne dau pe rând, ca două amabile surori,
Plăceri îngrozitoare și gingașe orori.


Când mă îngropi, Orgie cu brațele murdare ?
O, Moarte, când veni-vei și tu să-ți altoiești
Pe mirții ei scârbelnici chiparoșii funești ?


traducere - Al. Philippide








IZVORUL  DE  SÂNGE


Îmi pare câteodată că sângele din vine
Ca un izvor țâșnește, cu ritmice suspine.
I-aud prea bine valul și murmurul prelung,
Dar în zadar mă pipăi, la rană să ajung.


Ca printr-un câmp el trece, în taină, prin cetate,
Pavajul prefăcându-l în insule ciudate,
Astâmpărând pojarul oricărui însetat
Și colorând în roșu natura-n lung și-n lat.


Adeseori, cerut-am vreunui vin vârtos
Măcar o zi să-mi stingă ori să-mi adoarmă chinul, -
Dar văzul și auzul parcă se-ascut, cu vinul !


Am căutat uitare-n iubire: ce folos !
Căci dragostea mi-e numai un pat cu spini, făcut
Să dea acestor fete cumplite de băut !


traducere - Petre Solomon








ALEGORIE


Frumoasa mea, cu pieptul de antică sculptură,
Își moaie zilnic părul, la chef, în băutură,
Iar gheara voluptății și viciul otrăvit
Alunecă pe pielea ei dură, de granit.
Ea-și bate joc de Moarte și de Desfâu, și-acești
Oribili monștri, care strâng omenirea-n clești
Și-n jocuri dezmățate o macină, respectă
În trupul ei splendoarea și linia perfectă.
Cu mersul de zeiță și lene de sultană,
Plăcerilor le-nchină credința musulmană
Și-n brațele-i deschise, îmbie să poftească
Spre sânii ei întreaga suflare omenească.
Ea știe,-această stearpă și falnică fecioară,
Ce pentru mersul lumii e-atât de necesară,
Că frumusețea cărnii e minunatul dar
Prin care smulgi iertarea oricărui fapt murdar.
De Iad și Purgatoriu n-a auzit, nu știe,
Și când va bate ceasul să intre-n veșnicie,
Ea va privi în față al Morții rânjet slut
Fără tristeți și ură, precum un nou-născut.


traducere - Mircea Pavelescu







BEATRICE


Prin locuri arse, fără verdeață, pradă zgurii,
Odată când în taină mă tot plângeam naturii
Și-n vreme ce încoace și-ncolo rătăceam,
Văzui namiaza mare deasupră-mi cum se-adună
Un nour des, funebru, care-asmuțea furtună,
Purtând cu el o droaie de demoni vicioși.
Spre mine cu răceală privirea-și ațintiră,
Și-așa cum trecătorii de un nebun se miră
Tot șușoteau într-una cu chiote-nfundate,
Mereu făcându-și semne din ochi și dându-și coate:


„Uitați-vă la dânsul, e chiar caricatura
Lui Hamlet; îi imită și felul și figura,
Cu părul în răscoală și ochii în pustiu.
Să mori de râs nu alta când vezi pe-acest chefliu,
Comediant pe drumuri, zevzec și mână spartă,
Fiindcă-și joacă rolul cu oarecare artă,
Că-și ia părtași în cântec la multele-i necazuri
Pe vulturi și pe greieri, pâraie, flori și iazuri
Și chiar și nouă, maiștrii acestor rechizite,
S-apucă lungi tirade zbierând să ne recite”.
Aș fi putut - mândria-mi mai 'naltă ca un munte
Își bate joc de demonii și-nnourări mărunte -
Doar să-mi întorc privirea și fruntea-mi suverană,
Dar am văzut deodată în șleahta grosolană
- - De crima asta cerul cum nu s-a-ncrâncenat ? -
Pe zâna vieții mele, chip neasemănat,
Care râdea cu dânșii de neagra mea-ntristare
Și-i dăruia cu câte-o murdară dezmierdare.

traducere - Al. Philippide






O  CĂLĂTORIE  ÎN  CYTHERA


Înaripatu-mi suflet zbura netulburat
Și s-agăța zburdalnic de funii și catarguri;
Corabia sub cerul senin plutea în larguri
Asemeni unui înger de soare îmbătat.


- Ce-i insula aceasta așa posomorâtă ?
- Cythera, țară veche cântată-n poezii,
Eden banal pe placul holteilor târzii.
În fapt, cum vezi, e-o stâncă mâhnită și urâtă.


- Tărâm de blânde taine, domol și visător !
A Venerii antice puternică fantomă
Pe țărmurile tale plutind ca o aromă
Flori revarsă-n inimi de dragoste și dor.


Tărâm de flori și visuri, slăvit de-apoteoze,
Pe veci în lumea-ntreagă iubit și venerat,
În care-un molcom murmur plutește neîncetat
Ca fumul de tămâie pe-o pajiște de roze.


Sau uguitul unui hulub înamorat,
- Cythera, tulburată de-un zgomot ca de ceartă,
Era doar o câmpie pustie și deșartă...
Zăream departe, totuși, un vag obiect ciudat:


Dar nu era un templu de umbră și răcoare
În care preoteasa lui Venus, printre flori,
Se furișa cu trupul ars de fierbinți fiori,
Cu rochia desfăcută de adieri ușoare;


Ci, iată, lângă țărmuri ajunși, nepăsători
Dând iureș printre păsări cu pânza navei noastre,
Văzurăm, ca un straniu copac în zări albastre,
Scheletul unei negre și mari spânzurători.


Sălbăticite păsări pe prada lor urcate
Rupeau cu-nverșunare un puhav spânzurat
Ca un cuțit băgându-și murdarul plisc turbat
În cărnurile-acestei putreziciuni spurcate.


Largi găuri erau ochii; din pântecul scobit
Pe coapse mațe grele i-alunecau cleioase;
Călăii lui, cu pliscul, plini de plăceri scârboase,
Făcuseră dintr-însul un straniu hoit scopit.


Jos, niște patrupede adulmecând delicii
Priveau spre el cu ciudă și se-nvârteau în loc;
O fiară mai voinică se tot foia-n mijloc
La fel c-un gâde care-și strunește ucenicii.


Fiu al Cytherei sfinte, tăcut și torturat,
Tu sufereai aceste jigniri drept ispășire
A riturilor care ți-au stors întreaga fire
Și care-acum nici dreptul la groapă nu ți-au dat.


Biet spânzurat ridicol, eu îți cunosc durerea !
Văzându-ți trupul putred simții din nou, venin,
Cum urcă-n mine vechiul și nesfârșitu-mi chin
Ca un sughiț de scârbă greu și amar ca fierea.


În fața ta, sărmane ins, de-amintire plin,
Simții, cu mii de pliscuri și crâncene măsele,
Toți corbii răi și hulpavi și negrele cățele
Ce-odinioară carnea mi-o sfâșiau din plin.


- De vrajă era cerul și marea potolită;
Dar pentru mine totul era venin și scrum
Știind că în această alegorie-acum
Mi-i inima ca într-un lințăliu învelită.


În insula ta, Venus, atât doar am găsit:
Figura mea în ștreangul simbolic atârnată.
- O, Doamne ! dă-mi curajul și vlaga minunată
Să-mi pot privi și gândul și trupul, nescârbit !

traducere - Al. Philippide







AMORUL  ȘI  CRANIUL


Pe țeasta Lumii stă amorul
De nimeni tulburat,
Și pe-acest tron neștiutorul,
Cu râsul lui sfruntat,


Suflând voios bășici rotunde
Le-nalță către cer,
Ca să ajungă-n lumea unde
Ard stele ce nu pier.


Plăpândul glob de strălucire
Pornind în mare zbor,
Își sparge sufletul subțire
De vis nălucitor.


La orice glob, se-aude țeasta
În ruga ei gemând:
-„Cruzimea-n jucăria asta
Va ține până când ?


Căci ceea ce cu gura-ți treieri
Și-n cer tu distrugi,
Crunt ucigaș, sunt ai mei creieri,
Și sângele ce-mi sugi !”

traducere - Șerban Bascovici

MÂNA TA de Magda Isanos

MÂNA  TA de  Magda  Isanos Mâna ta nu-i fără de temei fierbinte, sau rece, grea ca plumbul, sau ușoară ; eu vorba i-o-nțeleg, și ea nu minte, cum are obiceiul stăpânul, bunăoară. E ca o frunză mare, pală, ce s-a scuturat pe fruntea mea, să steie răcoroasă, și, când pe umeri câteodată mi se lasă, eu știu de ești sau nu ești supărat. In părul meu ce albe-s degetele mâinii tale, și-așa de visătoare, ca de femeie-mi par, dar ard și dor de brațe până la umăr goale, de-mi zic că au în vârfuri și-n podul palmei jar Știu orice linie sau vinișoară albăstrie a mâinii tale, orișicât de nensemnată, după cum și dânsa pe de rost mă știe și să mă uite n-ar mai putea vrodată.

MI-AM CĂUTAT COPILĂRIA de Oana Șerban

MI-AM CĂUTAT COPILĂRIA de  Oana Șerban Mi-am căutat copilăria... Dar ea s-a ascuns după o floare. Am luat în palme floarea Iar ea s-a înălțat odată cu aripile unui fluture. Am privit curcubeul Și copilăria s-a întrupat într-un fulg, Am ascultat ninsoarea, Copilăria a pătruns în gând Și a zburat peste mare. Mi-am adunat gândurile Și am văzut că sunt copil. ВасилисаСчастливаяЯ

EPIGRAF PENTRU O CARTE OSÂNDITĂ de Charles Baudelaire

EPIGRAF  PENTRU  O  CARTE  OSÂNDITĂ de  Charles  Baudelaire Tu, cititor, tăcut, bucolic, Naiv și sobru om de muncă, Această carte s-o arunci, Cu tot desfrâu-i melancolic. De nu știi slova și vorbirea De la dibaciul mag, Satan, Arunc-o ! vei citi-o-n van, Sau îmi vei crede slută firea. Dar dacă, vrednic scormonești Cu ochiu-n râpi adânci, de freamăt, Citește, și-ai să mă iubești; Tu, suflet, iscodind c-un geamăt Un rai ce deopotrivă-l vrem, Mă plânge !...Altfel, te blestem ! traducere de Șerban  Bascovici Notă: - poezia se referă la volumul „Les Fleurs du mal” (Florile răului)

JOHN ROBERT FOWLES - ARISTOCRAȚII / THE ARISTOS ( Fragment)

John  Robert  Fowles  1926 - 2005

John Robert Fowles a fost un scriitor englez a cărui operă literară a fost puternic influențată de Jean-Paul Sartre și Albert Camus și din punct de vedere al criticii, el s-a situat între modernism și postmodernism.



John Fowles a dobândit recunoașterea internațională o dată cu apariția primului său roman, "Colecționarul" (1963), al cărui succes de public i-a îngăduit să se dedice în întregime scrisului. A primit de îndată și elogiile criticii, fiind considerat un scriitor cu o forță imaginativă și inovatoare excepțională, reputație pe care următoarele sale romane au confirmat-o: Magicianul (1966; ediție revizuită in 1977), Iubita locotenentului francez (1969), Daniel Martin (1977), Mantissa (1982), Omida (1985).

Scriitor prolific, admirator al lui Thomas Hardy  și al lui D.H. Lawrence  și deopotrivă al lui  Joseph Conrad și al lui Thomas Pynchon,   pasionat de științele naturii, istorie și ocultism, și autor în egală măsură de volume de eseuri (Aristocrații, 1964), nuvele (Turnul de abanos, 1974), poezii, traduceri, prefețe, cronici literare si comentarii la albume de artă fotografică,

John Fowles a trăit și a scris în Lyme Regis, Dorset.

"Nu mă interesează câtuși de puțin să fiu un scriitor faimos... Aș vrea doar să fiu un ins care a contribuit la perpetuarea enorm de dificilului meșteșug de a scrie romane", declara Fowles în 1998, cu ocazia lansării celui mai recent volum de eseuri al său, Găuri de viermi.

THE  ARISTOS  -  ARISTOCRAȚII

Aristocrații este o carte apăută în 1964, carte pe care însuși scriitorul anumit-o „un autoportret în idei”. The Aristos își are originea în studiile filosofice ale lui Fowles, iar cuvântul de origine greacă aristos înseamnă soluția cea mai bună sau omul cel mai potrivit într-o situație dată.

Concepută ca o suită de idei și păreri referitoare la diverse dar esențiale aspecte ale existenței umane - moartea, bogăția, războiul, educația, arta - cartea oferă cititorului posibilitatea de a le dezbate, argumenta sau combate. Însă dincolo de un exercițiu intelectual, The Aristos este confesiunea de credință a creatorului bazată pe încrederea sa statornică în judecata sănătoasă a omului.




Aceste opinii nu constituie un dialog, ci numai o parte a dialogului Eu afirm ceva: tu, cititorul, dacă vrei, combate.


Sunt în primul rând poet; și apoi om de știință. Aceasta este o notă biografică, nu o recomandare.


Cred în bunul simț al omului, iar ceea ce urmează este un monument comemorativ al acestui crez.


Întregul nu cunoaște nici un fel de favoriți.


Formele materiei sunt finite, dar materia este infinită. Forma este o sentință la moarte, materia este viață eternă.


Dacă în cele din urmă binele se va pierde în  lumea răului, iar răul în lumea binelui, aceasta va asigura doar supraviețuirea materiei; nu a umanității.


Șapte oameni trăiesc pe o plută. Pesimistul, pentru care lucrurile frumoase ale vieții, nu sunt decât ademeniri menite să-i prelungească suferința; egocentricul, al cărui motto este carpe diem - bucură-te de ziua de azi - și care face tot posibilul să ocupe cel mai confortabil loc pe plută; optimistul, scrutând necontenit orizontul pentru a găsi pământul făgăduinței; observatorul, care găsește timp să scrie jurnalul de bord și să noteze comportamentul mării, al plutei și al camarazilor săi de suferință; altruistul, care găsește motive de a nu-și permite nimic și a-i ajuta pe alții; stoicul, care nu crede decât în refuzul său de a se arunca în apă și a scăpa de toate; și, în fine, copilul lamentabil de omniprezent, care crede că totul va fi explicat în cele din urmă, coșmarul va dispare și în zare se va ivi malul verde.


Nimic nu e unic în specia sa, nici măcar un cosmos; și totuși, fiecare lucru este unic în propria sa existență.


Suntem membri egali ai rasei umane; nu rivali în cadrul ei. Suntem înzestrați cu inteligența și libertatea de a contracara și controla efectele hazardului care stă la baza existenței; nu de a justifica prin ele nedreptatea.


Marea educație a secolului XX este că eu = tu. Iar marea invidie a secolului XX este că eu sunt mai puțin decât tine.


Stăm exact pe țărmul pe care a stat Columb; și a privit pe mare.


A avea și nu a fi guvernează timpurile noastre.


Puterea banului ca sursă unică de fericire izvorăște din țările bogate ale Occidentului; va da greș. Bogăția în sine este nevinovată. Omul bogat este nevinovat în sine. Dar bogăția și cei bogați înconjurați de sărăcie și de oameni săraci poartă toată vina.


Marea schimbare care trebuie să aibă loc în istoria omenirii este aceasta: societățile bogate trebuie să renunțe nu numai la surplusul lor de bani, dar și la surplusul lor de timp liber și la surplusul capacității lor de a educa.


Învățământul se ocupă doar de un singur lucru: de ce totul este așa cum este. De vreme ce toți suntem în aceeași situație ca ființe umane, trebuie că e la fel în toată lumea.


Fericirea constă în faptul că acest lucru mi se întâmplă mie ca individ, chiar și fericirea celui mai sărac om este unică; nu poate fi decât invidiat pentru aceasta. Ete și poate fi numai a lui. Cu toții suntem niște Robinsoni Crusoe; nimeni nu ne cunoaște fericirea sau nefericirea mai bine ca noi înșine.


Ceea ce statul sau sistemul consideră că este un profesor bun și ceea ce este de fapt un profesor bun sunt întotdeauna două lucruri diferite. Un profesor bun nu-și predă niciodată doar propria materie.


Practicarea unei arte sau a artelor este la fel de esențială omului complet ca și cunoașterea științelor. Nu pentru ce este arta, ci pentru ceea ce înseamnă ea pentru artist.


Un om de știință adevărat niciodată nu refuză, depreciază sau privește arta cu condescendență; aceasta consider eu ca fiind definiția fundamentală a omului de știință. Și viceversa, a artistului adevărat.


Un copil nu poate fi exclus de la jocuri sportive sau exercuții fizice pentru că el nu este un sportiv talentat. Nu poate fi învățat muzică doar un copil din zece. Poezia nu are nimic de-a face cu recitarea, învățatul pe de rost cu textele citite pentru examene. Poezia înseamnă să spui ceea ce ești  în cuvinte potrivite, în structuri ritmate. Arta figurativă este același lucru, dar în forme și culori, nu cuvinte.


Aproape toate sporturile mari ale lumii au pornit din Marea Britanie. Dar ceea ce Marea Britanie nu a reușit să exporte este etica sportivului amator. Cei mai mulți străini, iar acum chiar și englezii, vor să câștige cu orice preț în limitele regulamentului; ei țin cont de reguli numai pentru că un joc fără de reguli înseamnă război.


Sportul este un prilej de plăcere personală, o situație care poate crea frumosul. Dar ceea ce se dispută pe teren nu este prestigiul. Totul e pur și simplu joc. Câștigătorul este fie mai talentat fie mai norocos; dar indiferent de competiție, câștigătorul nu este în nici un caz superior învinsului ca ființă umană.


Plăcerea este un produs al morții; nu o evadare de sub imperiul ei.


Maturitatea nu este o vârstă, ci o stare a cunoașterii de sine.


Omul aristos acceptă necesitatea suferinței sale, a izolării sale și moartea sa absolută. Dar el nu acceptă că evoluția poate fi controlată și primejdiile ei limitate.


A-ți accepta libertatea îngrădită, a-ți accepta izolarea, a-ți accepta responsabilitatea, a-ți cunoaște puterile, iar apoi să le folosești pentru a umaniza întregul: ce altceva mai bun ai putea face ?

În românește de Ioan A. Popa

EX LIBRIS de Tudor Arghezi

EX  LIBRIS de  Tudor  Arghezi Carte frumoasă, cinste cui te-a scris Încet gândită, gingaş cumpănită; Eşti ca o floare, anume înflorită Mâinilor mele, care te-au deschis.  Eşti ca vioara, singură, ce cântă lubirea toată pe un fir de păr, Şi paginile tale, adevăr, S-au tipărit cu litera cea sfântă. Un om de sânge ia din pisc noroi Şi zămlisleşte marea lui fantomă De reverie, umbră şi aromă, Şi o pogoară vie printre noi. Dar jertfa lui zadarnică se pare, Pe cât e ghiersul cărţii de frumos. Carte iubită, fără de folos, Tu nu răspunzi la nici o întrebare.

ALEXANDER ZORYUKOV - Peisaje de iarnă

Pictorul contemporan Alexandru Zoryukov s-a născut în 1956  în Kaluga, Belarus unde trăiește și lucrează și astăzi.

A studiat sub îndrumarea talentatului peisagist S. E. Kosenkova.

Numeroase din tablourile sale se află în colecții particulare din Rusia, Statele Unite ale Americii, Germania, Elveția, Spania, Turcia șiNorvegia.

A avut expoziții personale în Rusia și Norvegia.

surse:

http://zorjukov.narod.ru/
http://starovart.com/artists/view/12