JOHANN WOLFGANG von GOETHE - POEZII

Ucenicul vrăjitor

Iar s-a dus în târg batrânul
Maistru vraci, şi-s eu stapânul!
Hai, că pun eu azi la cale
Toate duhurile sale !
Ştiu pe dinafară
Farmecele lui,
Şi minuni, ca dânsul,
Fac, fără să-i spui.

Iute ! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare !

Vino dar, mătură roasă!
Ia-ţi mantaua zdrenţuroasă !
Slugă-ai fost, fii iară slugă !
Fă-mi pe voie dintr-o fugă !
Capătă-ţi picioare,
Sus răsară-ţi cap.
Du-te, poartă-mi, adă-mi
Doniţele-n trap !

Iute ! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare !
Iată-mi-l fugind pe cale !

Umple doniţele-n vale,
Ca un fulger mi se-ntoarnă,
Un potop de valuri toarnă,
Pleacă, vine iară !
Colcăie-n bazin,
Saltă, creşte apa,
A, dar este plin !
Ho! străine !

Scalda-i plină
La hodină,
Ca-nainte!
Ah, pricep... amar de mine !
Vorba mi-a pierit din minte !

Vorba, vai! ce cată spusă
Ca să-l facă iar ce fuse !
Fuge, vai, şi vine-n grabă !
Mătură, de-ai fi de treabă !
Tot mai mult aduce,
Toarnă tot mereu,
Vai, şi mii de râuri
Cad pe capul meu !

Şaga-i şagă,
Nu-mi mai place !
Stai, tu, drace !
Încă râde ?!
Inima-n răcori mi-o bagă !
Ce ochi crunţi! Ce schime hâde !

O, dar ai ieşit din iaduri
Ca să faci prin casă vaduri ?
Unde caut, pretutindeni,
Parcă-i un puhoi cu grindeni !
Mătură netoată,
Stai pe loc, îţi spun !
Băţ, ce-ai fost odată,
Nu mai fi nebun!

Nu ascultă ?!
Hai tu numa!
Căci acuma
Cu toporul
Fără de zăbavă multă
Am să-ţi potolesc eu zorul !

Iată-mi-l! Târâş s-arată !
De m-arunc la tine-odată,
Nici nu mântui tot cuvântul,
Una fi-vei cu pământul!
L-am crăpat în două!
L-am lovit la mir !
Pot s-aştept acuma
Şi să mai respir !

Iată ! Iată !
Că învie
Şi-mi îmbie
Doniţi pline
Doi acuma dintr-o dată !
Ajutor, puteri divine !

Şi aleargă! Curg pâraie,
Pretutindeni prin odaie !
Ce privelişte avană !
Vraciul! — Maistre, fă-ţi pomană !
Duhurile tale,
Doamne,-şi fac de cap
Le-am chemat, şi-acuma
Nu mai pot să scap !

— Măturice!
Stai cuminte
Ca-nainte...
Căci la vreme
Doar bătrânul vraci aice,
Duhuri, poate să vă cheme !

Cântec de mai

Totul serbează
Şi cântă împrejur:
Valea-nflorită,
Aprinsul azur !

Şi tremură orice
Frunză pe ram !
Stăpân pe huceaguri
E-al păsării neam !

Dorul din piept
Nu-l stăvileşti !
Să vezi! Să auzi !
Acum să trăieşti !

Iubire! viaţa
Îţi este dragă;
Tu ai creat
Lumea întreagă !

Tu dărui – frunză
Bătrânului nuc;
Lanului – aur,
Ramului – suc.

Vino la mine
Chip îngeresc !
O, cum mă iubeşti !
Cum te iubesc !

Când lăcrămioara
Răsare-n desiş,
Şi pasărea – cerul
Îl ia pieptiş !

Doar dragostea ta
Îmi trebuie mie,
Ea-mi dăruie viaţă
Şi bucurie !

Există în toate
Un dor de-a trăi -
Fi-vei ferice
De mă vei iubi !

(Trad. Nicolae Dabija)

Dedicaţie

Vă-ntoarceţi iar, figuri sfios-plăpânde,
Ce-n ochiul vag de timpuriu m-aţi nins;
Să vă reţin, acum, abia născânde ?
De-acest miraj mai sunt eu azi atins ?
Cum vă-mbulziţi! ei bine, creşteţi blânde
Din fum şi ceaţă-n juru-mi dinadins;
Cutremurat mi-e pieptul tinereşte
De suflul vrajei ce vă urmăreşte.

Voioase zile-mi ies cu voi în cale
Şi-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut;
Ca basme-aproape stinse vin agale
Prietenia, cel dintâi sărut;
Şi iar mi-e fraged chinul, sună-a jale
Al vieţii labirintic drum pierdut,
Numind pe bunii, ce, minţiţi de soarte
Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte.

Ei n-aud noul câtec ce-i îmbie,
Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat;
S-a spart prieteneasca vălmăşie,
Şi ah! ecoul prim s-a spulberat.
Cântarea mea-n mulţimi străine-adie,
De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoşat,
Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul,
De mai trăiesc, i-a risipit pământul.

Şi mă cuprinde-un dor uitat de sfera
Acelor duhuri grave-n paşnic stol,
Cu lânced sunet umple atmosfera
Şoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol,
Fiori mă prind, şi lacrimi curg; severa
Mea inimă zvâcneşte rar, domol;
Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare,
Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare.

(Trad. Șt.Aug.Doinaș)

Dragoste fără odihnă

Prin nea, prin ceaţă,
Cu vântu-n faţă,
În hău de umbre,
Prin neguri sumbre,
Ceas de ceas! Ceas de ceas !
Nici răgaz, nici popas !

Chinuri mai lesne
Aş suferi,
Decât aceste
Mari bucurii.
Ah, o-nclinare
Ce inimi uneşte,
Ce turburare
Nu zămisleşte !

Cum să mă rup ?
Spre codru s-apuc ?
Totu-n zadar !
Vieţii altar,
N-ai pace, nu

(Trad. - Maria Banuș)

Alinare-n lacrimi

De ce eşti oare-atât de trist
Când totul e voios ?
Ţi se cunoaşte după ochi,
Ai plâns, neîndoios.

"Şi chiar acum de-am lăcrimat, stingher,
Mi-am plâns durerea mea,
Şuvoiul lacrimilor lin
Povara parcă-mi ia."

Voioşi prietenii îţi spun:
La pieptul nostru, vin' !
Şi orişice ai fi pierdut
Încrede-te deplin.

"În larma voastră, nici ghiciţi
De unde-i chinul meu.
O, nu-i ceva ce-aş fi pierdut,
De-i dorul cât de greu."

Ci hai mai iute, fruntea sus !
Atât de tânăr eşti !
La anii tăi ai doar puteri
Şi-avânt să cucereşti.

"Să cuceresc aceasta, nu,
Căci prea departe mi-i.
Sclipeşte-nalt şi-aşa frumos
Ca steaua din tării."

La stele n-ai ce să râvneşti;
Splendoarea lor sorbim
Şi fermecaţi privim în sus
Spre-al nopţii cer senin.

"Şi zi de zi, privesc în sus
Departe, fermecat;
Lăsaţi-mi nopţile să plâng,
Cât plânsul n-a secat."

Trad. - M. Banuș

Dor fericit

Înţelepţii doar s-o ştie
Căci mulţimea joc îşi bate !
Vrea să laud viaţa vie,
Dorul morţii-nvăpăiate.

În a nopţilor răcoare,
Ce-n iubire zămisleşte,
Te cuprinde-o-nfiorare,
Pe când candela luceşte.

Se desface-mbrăţişarea
Din a beznelor stihie,
Răscolit asculţi chemarea
Spre suprema cununie.

Depărtarea nu te-abate,
Vii în zbor, vii ca vrăjit,
În luminile visate,
Flutur mic, eşti parjolit.

Şi atât cât n-ai ăst dor:
Pieri şi iarăşi fii !
Eşti un jalnic călător
Peste triste glii.

Trad. - M. Banuș

De luat aminte

Ah, ce poate omul cere ?
Ce-i mai bine: pacea-n sine ?
Să se-agaţe cu putere ?
Să se vânture-i mai bine ?

O căsuţă să-şi dureze ?
Corturi să ridice-n cale ?
Stâncii să se-ncredinţeze ?
Chiar şi stânca se prăvale.

Ce îmi şade, n-o să-ţi şadă !
Fiecare să vegheze,
Unde-i locul să se-aşeze
Şi cum stă ca să nu cadă !

Trad. - M. Banuș

Despărţire

Ochii ei şoptesc iubirea,
Buzele-mi nu spun nimic.
Grea, ce grea e despărţirea
Chiar pentr-un bărbat voinic.

Triste sunt şi parcă plâng
Şi se cheamă-n limbă mută:
Mâinile ce ni se-ating,
Buzele ce se sărută.

Cum pe vremuri, jucăuşo,
Îţi sorbeam al gurii mied,
Şoapte – floare de brânduşă
Ce-a ieşit de sub omăt.

N-o să-ţi fac coroană iară,
Roze-n mână n-o să-ţi pun.
O, Francisca,-n primăvară
Ne-a ucis un ger nebun.

trad. Nicolae Dabija

Extaz al tristeţii

Nu secaţi, nu secaţi,
Lacrimi de veşnică dragoste !
O, cât de pustie, de moartă lumea apare

Ochiului ce-aproape uscat e.
Nu secaţi, nu secaţi,
Lacrimi de-amarnică dragoste.

Departe în mine

În gând te am,
Când razele de soare
Pe mare cad;
În gând te am,
Când luna pe izvoare
Străluce-n vad.

În ochi te am,
Când pe poteci de munte
În praf mă-nec;
Şi noaptea, când
Pe vreo îngustă punte
Cu tremur trec.

În zvon te am,
Când se înalţă valuri
Şi larmă fac;
Şi când ascult
În pacea de pe dealuri
Cum toate tac.

Departe-mi eşti,
Ci-n toate ale mele
Te simt aci!
E ceas de-amurg,
Curând clipi-vor stele,
Oh, de-ai veni !

trad. Paul Abucean

ADRIANUS EVERSEN - 1818 - 1897

Artistului olandez Adrianus Eversen Evers Adrienus (1818 - 1897) s-a născut la Amsterdam, pe 13 ianuarie 1818.





 El a studiat cu Cornelis Springer, care a fost un maestru recunoscut al peisajului urban.





Evers a fost un membru al unei asociaţii de elită de artiști cunoscut sub numele de Arte et Amicitiae.






Munca sa este interesantă din punct de vedere istoric, ilustrând un mod de viaţă din acel moment.







S-a stins din viață în 1897 la Delft.

BUCĂTĂREASA și MÂNCĂTORUL DE OAMENI de André Glucksmann (fragmente)

DISCURSURILE SUPUNERII
           VOLUNTARE



      ” De unde a luat atâția ochi cu care
            vă spionează, dacă nu i l-ați dat
            voi ? Cum de are atâtea mâini ca
            să vă lovească, dacă nu le ia de
            la voi ? Picioarele cu care vă
            calcă orașele, de unde le are, dacă
            nu sunt ale voastre ? Cum să
            aibă vreo putere asupra voastră
            dacă nu prin voi ? Cum ar îndrăzni
            să vă atace dacă n-ar fi în înțelegere
            cu voi ? Ce v-ar putea face dacă
            n-ați fi tăinuitorii hoțului care vă
            pradă, complici ai ucigașului care
            vă omoară și trădători vouă
            înșivă ?”

                Ettienne de la Boetie

Geografiile ”umane” ale Rusiei editate în universitățile obiective și bine documentate din occident n-au relevat niciodată contururile Arhipelagului Gulag. Economiștii și sociologii noștri nu și-au extins niciodată studiile asupra eminentei funcții economice și sociale a muncii silnice în secolul XX. Istoricii Revoluției sovietice nu scriu istoria contrarevoluției care sălășluiește în ea. Specialiștii sfârșesc prin a fi prizonieri ai obiectului lor de studiu; lumea sovietică trăiește învăluită în atmosfera ei lingvistică, o ceață deasă în care observatorul se rătăcește - nu se vorbește de ”Revoluție”, de ”Socialism”, de ”Proprietate colectivă”, de ”Planificare națională” ? Nu înțelegem nimic din Rusia dacă nu medităm la cuvintele folosite; dar a reflecta la maniera de a vorbi despre ea înseamnă deja a vorbi despre ea, a-i vorbi.

Povestea vorbelor, poveste de dragoste: felul de a vorbi despre ceva aparține obiectului despre care vorbim și, reciproc, obiectul despre care vorbim, oricât de depărtat, de exotic ar putea părea, este de multă vreme obiectul gândurilor noastre. Dacă Arhipelagul se vădește a fi pentru specialiștii noștri un ținut necunoscut, aceasta se întâmplă deoarece sclavagismul constituie un aspect al culturii noastre despre care nu vrem să știm nimic.

U.R.S.S.-ul consacră traficului de cuvinte un consum de energie incalculabil. Cel care s-a dedicat în principal acestui scop este ”tribul instruit”, o nouă  mică burghezie ale cărei grade ierarhice și diplome au  înlocuit titlurile de proprietate. În laboratorul acustic al Primului cerc  se urmărește identificarea vocilor (asemenea amprentelor digitale). Să reunești deținuți folologi, fiziologi, etc. și să le ceri să izoleze în mod științific amprenta vocală, iată un lucru ce poate părea absurd, deși deloc neverosimil (cercetarea științifică în materie de ascultare telefonică duce, pe alte căi, la același progres științific și ”moral”). Dar să recunoști, după cuvintele folosite, profilul ideologic al fiecărui cetățean, iată o artă deja suverană în U.R.S.S. Acest progres al științelor umane a fost net favorizat de teroarea care frânge obișnuința contactului firesc, spontan, între oameni; legea suspecților dictează până și tăcerea soțiilor, a mamelor deținuților care stau în fața închisorii:

”Fiecare gândea că pe Petea al ei îl arestaseră fără motiv, dar că bărbatul acelei femei sau al acesteia este un trădător de patrie, un sabotor, un spion...Cel mai bine era să te ții la distanță de celelalte, cât mai departe cu putință.” - Lidia Ciukovskaia, La Plongee

A stăpâni limbajul este, pentru guvern, o necesitate. Judecați și dumneavoastră:
”Muncitorii salariați lucrau mai aproape de suprafață, la nivelele superioare, iar noi, la fund de tot, la al nouălea, al zecelea nivel...Ei aveau mașini cu tracțiune electrică, progres, ce mai ! Dar noi, noi împingeam vagonetele cu mâna...Ei lucrau șase ore pe zi, noi douăsprezece. Ei mâncau cum se cuvine, iar nouă ni se dădeau patru sute de grame de pâine pe zi și nimic altceva. Dacă nu ne îndeplineam norma, nu primeam decât două sute, dacă se mai întâmpla o dată, o sută...și așa mai departe, până la zero. Un cerc vicios sau mai precis un cerc mortal. Cu cât primeam mai puțină mâncare, cu atât mai puțin puteam lucra și cu cât lucram mai puțin, cu atât primeam mai puțină mâncare...Și asta nu-i nimic. Unii dintre noi mâncau cadavre: tăiau câte un mușchi și-l fierbeau...” - Lidia Ciukovskaia, La Plongee

În asemenea împrejurări, care guvern conștient de responsabilitățile sale ar putea refuza să intensifice cercetările lingvistice ? Nu trebuie oare ca muncitorii liberi să-și înghită masa frugală, dar cinstită și să sfredelească cu picamerul fără a-și pune prea multe întrebări despre înfometații de la etajele inferioare ? Nu trebuie oare să li se îndoape creierul și mai ales gura cu fraze gata făcute, ușor de controlat, să fie învățați să nu compare cele șase ore ale ”lucrătorului fruntaș” cu cele douăsprezece ore ale ”dușmanului poporului ” ? Printre importantele contribuții în domeniul lingvistic trebuie amintite cele ale gardienilor care-i fac pe deținuți să tacă și cele ale câinilor asmuțiți asupra lor. Aceștia din urmă au contribuit mult la dezvoltarea literaturii sovietice, dar Aragon i-a uitat pe nedrept în  elogiul său: fără amintirea, spaima și anticiparea mușcăturii lor, fostul deținut Bilibin ar fi reușit oare să-și sublimeze experiența ? Ar fi avut el talentul de a evoca fostul său lagăr, transfigurându-l după canoanele ”literaturii de avangardă ” ? Sub pana lui, iadul devine mina model în care muncitorii participă la întrecerea socialistă și unde până și un copil de cinci ani știe că Șeful cel mare nu permite să fie persecutat nici cel mai neînsemnat lucrător...Să-i ascultăm cu atenție pe literații sovietici și să deslușim zgomotul de fond, lătratul câinilor polițiști.





POLIȚIA NEURONILOR

Secretele acestor schimbări lingvistice nu sunt la îndemâna membrilor Uniunii Scriitorilor. Un simplu substitut de procuror din Republica Socialistă Sovietică Turkmenă cunoaște legile care generează vocabularul oficial: ”Vei pleca pe un șantier al tineretului comunst. Vei fi un tânăr comunist”, anunță acest vesel personaj, expediindu-l pe muncitorul Marcenko, pentru șase ani, într-un lagăr de muncă.

”Întorcându-mă în celulă, mi-am amintit de șantierele unde lucrasem. Pe lângă fiecare șantier se înălța un lagăr: sârmă ghimpată, gherete, santinele, tineri comuniști în haine vărgate...” - Marcenko, Mon Temoignage, Seuil, 1970


Economistul și istoricul scapă adesea din vedere investițiile lingvistice care au fost necesare pentru  defrișarea terenurilor virgine și înălțarea marilor combinate de către...tineretul comunist rus (”Comsomol”).  ”Încă din primele zile, au folosit cărți măsluite în loc de cuvinte” - N. Mandelștam, Contre tout espoir.

Ce este inteligența ? întreabă Diomca în Pavilionul canceroșilor, altceva decțt să studiezi, răspunde deținutulKostoglotov, ”Ce este ? Să crezi ce-ți văd ochii, să nu crezi ce-ți aud urechile”. Tânăra ziaristă care ”urcă” și se pregătește pentru o carieră de scriitoare îi propune lecția oficială:

”Nimic mai simplu decât să iei ca atare un fapt deprimant și să-l descrii...Să descrii ceea ce este e mult mai simplu decât să descrii ceea ce nu este, dar știi că va fi. Ceea ce vedem azi cu ochiul liber nu este neapărat adevărul. Adevărul este ceea ce trebuie să fie, ceea ce va fi mâine. Or, tocmai ziua de mâine, minunata noastră devenire trebuie descrisă...” - Le Pavillon des cancereux.

Ca ochiul să nu vadă, nici să nu vorbească, trebuie să întorci cuvintele împotriva văzului să astupi urechile cu câlți de viitor fericit, să înfunzi protestul în gâtlej, să închizi gurile, să pironești mâinile: să abolești cele cinci simțuri, să suprimi judecata, ca să subziste numai cuvântul oficial, pardon, științific.

Această ”Nouă limbă” (Orwell) izbește cu schemele, formulele și cuvintele ei cheie. Abuz al tehnicilor de  comunicare în masă, propagandp și încă ceva pe deasupra. Ea modifică, martirizează și rupe legăturile dintre cuvinte, experiența noastră sensibilă și sensibilitatea noastră. Important nu este că zice, ci că interzice. Dacă o asculți cu atenție, nu spune de fapt nimic:

”Nu sunt cuvinte, ci cochilii goale. Tetine. Știți, din cele care se dau bebelușilor. Fără lapte. La fel și cuvintele astea: nu au conținut. Nu e nimic în ele. Nu sunt fraze, ci combinații de semne (...). Nu sunt gânduri, ci clișee gata fabricate. Îți dai seama din monotonie...din ordinea cuvintelor...din sintaxă...din ton...din intonație. - L. Ciukovskaia


Să bați la cap, șase ore în șir, ca la fasole, să ocupi tribuna în fața unui auditoriu silit să țină ochii deschiși și mâinile pregătite să aplaude înseamnă oare, pentru Stalin și succesorii lui, altceva decât: nu vreau, nu se poate să fiu întrerupt ? Pentru deținuții în agonie, pentru nevestele și copiii lor în lacrimi, pentru țăranii șerbi, pentru muncitorii nefericiți, pentru intelectualii anihilați cu injecții, pentru toți, gardianul rostește cu gravitate, primul secretar repetă cu autoritate, filozoful materialist-și-dialectic comentează apelând la teorie una și aceeași poruncă, unicul înțeles al marxismului rusesc: ”Gura !”

Friedrich Dürrenmatt 1921 - 1990 - FIZICIENII

Dramaturg și prozator elvețian de limbă germană, Durrenmatt a abordat în piesele sale - care îmbină tragicul și grotescul - probleme fundamentale ale lumii contemporane : dezumanizarea sub influența banului (Vizita bătrânei doamne), mecanismul istoriei (Romulus cel mare), condamnarea celor care pun descoperirile științei în serviciul distrugerii (Fizicienii).

A făcut studii de filozofie, literatură și teologie, dar și-a încercat talentul mai întâi ca grafician, tematica desenelor sale expresive prefigurând-o pe aceea a scrierilor de mai târziu.


A fost permanent preocupat de confuzia de valori și de incertitudinile epocii în care trăia ("azi nu mai există nici vinovați, nici oameni care să poarte răspunderea a ceva").


În nuvelele sale (Judecătorul și călăul, Pana de automobil, Orașul, Făgăduiala, Prăbușirea, Misiunea, Justiție, etc) intriga polițistă este subordonată investigației psihologice și temei responsabilității omului.






FIZICIENII - (1962 )

(Die Physiker)


Piesa pune problema răspundeii omului de știință față de posibilitățile de utilizare a descoperirilor sale.

Într-un luxos sanatoriu pentru alienați mintali, condus de vârstnica domnișoară doctor Mathilde von Zahnd, sunt internați trei fizicieni, dintre care doi se cred, respectiv Newton și Einstein. Cel de-al treilea, Mobius, este un fizician de geniu, care simulează nebunia pentru ca nimeni să nu-i cunoască descoperirile - revoluționare pentru știință - și să le utilizeze în scopuri de distrugere.

Ceilalți doi se dovedesc a fi și ei niște simulanți, în realitate trimiși ai serviciilor secrete ale unor mari puteri rivale cu misiunea de a dobândi pentru aceste state colaborarea lui Mobius.

Dar savantul refuză și îi convinge și pe ceilalți doi să simuleze în continuare nebunia, pentru ca descoperirile să piară o dată cu ei.





Mathilde von Zahnd fotocopiase însă în secret toate manuscrisele lui Möbius, înainte ca acesta să le distrugă, și întemeiase un trust care să-i exploateze descoperirile.










ACTUL AL DOILEA

MOBIUS: Suntem trei fizicieni...Soluția pe care o vom adopta să fie deci soluția unor fizicieni. Să procedăm științific...Decizia noastră nu trebuie să fie influențată de opinii, ci doar de concluzii logice.  Să încercăm să ajungem la rezolvare lucidă... Nu ne putem permite nici cea mai mică abatere de la legile logicii. Dacă tragem o singură concluzie greșită, catastrofa este inevitabilă. Punctul nostru de plecare e clar...Scopul e progresul fizicii. Dumneata Kilton (adevăratul nume al celui ce pretindea că este Newton), aperi libertatea fizicii, dar îi negi responsabilitatea. Dumneata Eisler (numele adevărat al celui ce pretindea că este Einstein), dimpotrivă...Stărui asupra responsabilității ei, dar o obligi să se pună în slujba politicii de forță a unei anumite țări...Cum arată însă toate astea în realitate ? Ca să mă pot decide sunt nevoit să vă cer mai întâi câteva lămuriri...

NEWTON: La noi, vă așteaptă o echipă de fizicieni celebri...Salarizarea, întreținerea sunt ideale...Regiunea - e adevărat - nu-i prea plăcută, dar instalațiile funcționează excelent...

MOBIUS: Fizicienii dumneavoastră sunt liberi ?

NEWTON: Dragul meu Mobius...Fizicienii noștri sunt gata oricând să rezolve problemele științifice decisive pentru apărarea națională...Trebuie, deci, să înțelegi că...

MOBIUS: Așadar, nu sunt liberi...

(Se adresează lui Einstein)

Joseph Eisler, dumneata ești adeptul politicii de forță...Bineînțeles că pentru asta ai nevoie de putere...Se află oare această putere în mâinile dumitale ?

EINSTEIN : M-ai înțeles greșit, Mobius...Pentru politica mea de forță este esențial tocmai faptul că am renunțat la puterea mea individuală...în interesul unui grup.

MOBIUS : Bun ! Dar fizicienii dumitale sunt liberi ?

EINSTEIN : De vreme ce lucrează și ei pentru apărarea patriei...

MOBIUS: Curios ! Fiecare preamărește o altă doctrină, dar realitatea pe care mi-o oferiți e aceeași: captivitatea. Dacă-i așa, prefer balamucul ! Aici am măcar siguranța că nu voi deveni o unealtă în mâna politicienilor...

EINSTEIN: Până la urmă, totuși va trebui să ne asumăm anumite riscuri...

MOBIUS: Sunt riscuri pe care nu ne e îngăduit să le asumăm niciodată...Un asemenea risc este distrugerea omenirii. Ce-a făcut omenirea cu armele de care a dispus până acum, o știm prea bine; ce va face cu cele pe care i le pune la dispoziție descoperirea mea, ne putem lesne închipui...Toate faptele mele le-am subordonat acestui raționament...Am fost un om sărac, am avut o nevastă și trei copii...Universitatea îmi oferea celebritatea, industria - bani. Avere ! Ambele căi erau însă pline de primejdii. Ca să apuc pe una dintre ele ar fi trebuit să public rezultatele cercetărilor mele, riscând fie distrugerea științei, fie prăbușirea economiei. Sentimentul răspunderii m-a obligat să urmez alt drum...Am renunțat la cariera mea științifică și puțin mi-a păsat de interesele industriei. Mi-am lăsat familia în voia sorții și am optat pentru boneta de nebun. Am jucat teatru, pretextând că-l văd pe regele Solomon, și astfel am ajuns în casa de nebuni...

NEWTON: Dar asta nu era o soluție...

MOBIUS: Rațiunea m-a obligat să fac acest pas...În materie de știință, limitele cunoașterii au fost deja atinse. Am descoperit câteva legități inextricabile și clare, am revelat câteva corelații fundamentale între fenomenele care până acum păreau de neexplicat - asta-i tot: conglomeratul uriaș al secretelor continuă să rămână inabordabil pentru rațiune. Noi, fizicienii, am ajuns la sfârșitul drumului nostru. Dar  omenirea n-a ajuns încă la acest punct...Noi ne-am cățărat sus, pe culmi,  dar orbecăim în vid. Știința a devenit înfricoșătoare, cercetarea e o primejdie, cunoașterea înseamnă moarte. Nouă, fizicienilor, nu ne mai rămâne decât să capitulăm în fața realității...Realitatea n-a putut ține pasul cu noi...Din pricina noastră, o așteaptă distrugerea totală...Ca  să evităm acest lucru, trebuie să anulăm anumite cuceriri obținute, să le revocăm ! Eu am făcut acest lucru ! Nici voi nu aveți altă soluție...

EINSTEIN: Ce vrei să spui cu asta ?

MOBIUS: Că trebuie să rămâneți cu mine aici, în casa de nebuni...

NEWTON: Noi ?

MOBIUS: Da, voi amândoi...

(Liniște)

BOGUSTAW JAGIETTO - pictor polonez

Pictor polonez contemporan (n. 1960), absolvent al Universității de Arte Plastice. Trăiește și lucrează în Ktodawa.

Picturile sale sunt foarte luminoase, parcă din altă sferă...doar ”parcă” pentru că delicatele femei sunt totuși înconjurate de decoruri cotidiene...și totuși....penele....or fi de îngeri ?....de scriitori ?  Priviți-le, aduc lumină și liniște....

 

Bogustaw Jagietto