Jean de La Bruyère - CARACTERELE (Fragmente)

Jean de La Bruyère 1645 - 1696

TEOFRAST - CARACTERELE

XIV - PROSTĂNACUL

Căutând să definim prostia, am putea spune că este o încetineală a minții exteriorizată prin vorbe și fapte. Prostănacul este omul care socotește cu abacul, face suma întregului, dar întreabî totuși pe cel de alături cât face. Dacă este citat într-un proces ca acuzat, el uită și pleacă la țară. Cum îl lași singur la teatru, îl cuprinde somnul. Mînâncă până se îmbuibă, se trezește din somn, iese afară pe întuneric și este mușcat de câinele vecinului. Ia un lucru și-l pune la loc sigur, ca apoi să-l caute fără să-i mai dea de urmă. Aflând de decesul unui prieten, se duce la înmormântare cu fața posomorâtă, cu ochii în lacrimi și spune: „Să fie într-un ceas bun!”. Când primește o datorie de la cineva, e în stare să-și aducă martori. În toiul iernii, își dojenește sclavul fiindcă nu i-a cumpărat castraveți. Își istovește copiii, punându-i să facă exerciții de gimnastică și alergare. Când e la țară și pune linte la fiert, o sărează de două ori, de n-o mai poate mânca nimeni. Când Zeus cerne noaptea ploaie pe pământ, prostănacul laudă limpezimea cerului. Dacă-l întreabă cineva de numărul morților intrați pe „poarta Eria”, răspunde așa:„Au fost atâția câți aș fi dorit să avem noi amândoi”.
_________
Poartea Eria este o poartă a Atenei care conducea la cimitirul Kerameikos. Este posibil ca prostănacul să fi dat răspunsul gândindu-se la bani, neștiind ce era acea poartă.

XV. - BRUTALUL

Brutalitatea constă în folosirea unui ton aspru, iar brutal este omul pe care dacă l-ai întrebat „undee Cutare” îți dă replica:„Nu mă plictisi”. De-l saluți, nu-ți răspunde. De are ceva de vândut, nu anunță cumpărătorilor prețul, ci-i întreabă pe ei cât valorează obiectul. Celor ce-l apreciază și-i trimit daruri de sărbători le răspunde că darurile primite nu rămân fără răsplată. (1.!!!). Nu se pomenește nici când să treacă cu vederea greșeala de a-l fi atins, de a-l fi împins sau de a-l fi călcat pe picior. Când îl rogi să ajute cu bani pe un prieten, la început refuză, pentru ca apoi să-ți aducă banii; nu uită însă să se plângă că sunt bani aruncați pe gârlă. Dacă s-a împiedicat pe drum, e în stare să blesteme piatra de care s-a poticnit. Dacă ai întârziat, nu te așteaptă peste ora stabilită. Nu-i face plăcere nici sî cânte și nici să danseze. E în stare să nu se roage nici zeilor.
___________
(1!!!) -Brutalul se gândește că trebuie să se revanșeze. Gafa constă în faptul că nu este în stare să aprecieze delicatețea gestului.

XVII - NEMULȚUMITUL

Nemulțumirea este subestimarea fără o cauză întemeiată a darurilor primtite. Nemulțumitul este omul care atuncă când un prieten îi trimite bunătăși de la un ospăț spune aducătorului:„Nesuferit om e stăpânul tău; nu m-a invitat la masă ca să nu gust și eu ciorba și vinișorul lui”. În locul îmbrățișărilor, spune hetairei: „Nu-mi vine să cred că mă iubești din toată inima”. Nemulțumitul cârtește împotriva lui Zeus, nu fiindcă nu trimite ploaie, ci pentru că ploaia vine cu întârziere. Dacă găsește pe drum o pungă cu bani, spune: „N-am avut norocul să dau nicicând peste o comoară !”. Dacă a cumpărat un sclav pe un preț ieftin, în urma stăruințelor vânzătorului, nemulțumitul zice: „M-aș mira să fie bun la ceva, căci prea e ieftin”. Iar față de acela care-i aduce vestea bună că a dobândit un fiu, are replica: „Dacă ai avea în vedere că o dată cu acest eveniment s-a dus pe gârlă jumătate din averea mea, ai spune adevărul”. După ce a câștigat un proces, și încă cu majoritate de voturi, învinuiește pe acela care i-a compus discursul că a scăpat din vedere multe argumente care i-ar fi venit în sprijn. Dacă-l felicită careva pentru că a început o afacere datorită prietenilor, care au pus mână de la mână ca să-i vină în ajutor, nemulțumitul răspunde: „Pot oare să fiu vesel, de vreme ce am datoria să înapoiez fiecăruia banii și le rămân pe deasupra și recunoscător ?”

XXI. - ÎNFUMURATUL

Înfumurarea este goana după onoruri câștigate pe urma unor lucruri meschine. Înfumuratul este omul care invitat la un ospăț caută cu orice preț să se așeze în apropierea gazdei. Își duce singur feciorul la Delfi ca să-și tundă pletele și veghează ca însoțitorul lui să fie neapărat de prin părțile Etiopiei. Când are o datorie de o mină (100 drahme), are grijă să înapoieze numai bani de argint nou-nouți. Are acasă o gaiță domesticită, pentru care nu pregetă să cumpere o scăriță și să-i facă un scutuleț de bronz, ca atunci când țopăie să pară gata de luptă. Când sacrifică un bou, îi leagă de coarne cununi mari și atârnă căpățâna animalului de stâlpul porții, pentru ca cei veniți să-și dea seama că a jertfit un bou. Când ia parte la un cortegiu de călăreți încredințează costumul de călărie sclavului spre a-l duce acasă, iar el, îmbrăcat în haine obișnuite și cu pintenii la picioare, se plimbă prin piața publică. Și dacă i s-a prăpădit n cățeluș de Malta, îi ridică un monument și o coloană funerară, pe care gravează cuvintele „Rasă de malta”. Iar dacă aduce ca dar de închinare în templul lui Asclepios un deget de aramă, se duce zi de zi să-l împodobească cu cununi și să-l ungă cu uleiuri parfumate. Când e de rând în pritaneu, se face luntre și punte ca să aducă poporului vestea sacrificiilor. Atunci, îmbrăcat în mantie strălucitoare și cu cunună pe cap, pășește în fața nulțimii și vorbește astfel: „Voi, cetățeni ai Atenei, aflați că Galaxia, pe care noi pritanii le-am închinat Mamei Zeilor, sunt priincioase. Faă zeii să aveți parte de bine”. După ce a săvârșit acestea, înfumuratul se întoarce acasă și povestește nevestei despre succesul lui de pomină. Se tunde de, are grijă ca dinții să-i fie albi, își schimbă hainele, deși le-ar mai putea purta; se parfumează. În piața publică se învârtește mai ales în fața tarabelor zarafilor și frecventează în special gimnaziile în care se antrenează efebii, iar la reprezentațiile de teatru își caută loc înapropierea strategilor. Din piață nu târguiește nimic pentru sine. Face doar comisioane pentru străini: expediază măsline la Bizanș, cîine de Laconia la Cizio și miere de Himet la Rodos. Și tot ce pune la cale povestește concetățenilor lui. Desigur că e în stare să și aducă în casă și o maimuță și un tityros, porumbei de Sicilia, zaruri din oscioare de gazelă, sticluțe de parfum din cele bombate de la Thuriii, bastoane încovoiate din Laconia și covoare țesute cu chipuri de persani. Are acasă și o mică palestră cu nisip și un loc amenajat pentru jocul cu mingea, loc pe care-l pune la dispoziția sofiștilor, luptătorilor și cântăreților pentru spectacolele lor. În timpul reprezentațiilor își face și el apariția, ca să dea prilejul spectatorilor să spună: „Iată stăpânul palestrei”.
___________
- Înfumuratul închina un deget de aramă la templul lui Asclepios drept recunoștință pentru vindecarea propriului său deget.
- Pritaneul era sediul Sfatului, care conducea treburile orașului.Pritanii erau aleși pe un an.

XXVI. - OLIGARHUL

Starea de spirit oligarhică ar putea fi caracterizată drept o dorință de a te impune, în vederea obținerii puterii și a unor câștiguri. Poate fi numit oligarh omul care la propunerea adunării poporului de a fi supuse discuției persoanele care vor îngriji împreună cu arhontele de pregătirea unei ceremonii se înfățișează cu pretenția ca viitorii aleși să se bucure de puteri depline. Apoi, dacă s-au făcut zece propuneri, el are pregătită replica: „Este de ajuns un singur om, numai să fie om cu adevărat”, și spune aceasta bazându-se pe singurul vers din Homer pe care-l cunoaște: „Rău e când domnii sunt mulți, numai unul să fie-ntre oameni / Poruncitor și stăpân...”
      De celelalte versuri ale lui Homer nici n-a auzit măcar. Fără îndoială că are la îndemână formule de felul acestora: „Avem datoria de a ne întruni noi între noi spre a hotărî cele necesare; să nedescotorosim odată de gloată, de adunarea poporului și să renunțăm la sarcinile publice. În felul acesta, nu vom mai fi nici ocărâți de mulțime și nici copleșiți de onoruri. Conducerea în cetate să fie sau în mâinile lor, sau în mâinile noastre”. Oligarhul iese la plimbare numai la ora mesei. Poartă mantia frumos prinsă pe umăr, are barba tăiată potrivit și unghiile deosebit de îngrijite. Pășește grav și declară pe un ton emfatic: „Viața în cetate a ajuns de nesuferit din pricina delatorilor. La tribunale pătimim mult de pe urma gloatei care ne judecă.” Adaugă apoi: „ Mă surprinde faptul că mai sunt pe lume oameni care umblă după demnități publice. Ce urmăresc, ce interese au ? Recunoștința celor mulți ? Aceștia sunt totdeauna de partea celor ce dau sau împart mai mult ”. În adunare, oligarhului îi este rușine să stea alături de un răpănos. Apoi exclamă: „nd vom scăpa de pacostea dărilor și de datoria de a echipa corăbii ?” Susține că neamul demagogilor este blestemat și că cel dintâi care a adus pacostea cetății a fost Tezeu, căci el e primul care a izgonit regii locali, reunind cele 12 așezări. Dar și-a primit plata faptelor lui căci el a pierit cel dintâi de mânalor. Astfel de vorbe și altele asemenea acestora debitează oligarhul față de  stăini și față de concetățenii lui care au aceeași comportare și mentalitate cu el.

XXIX. - PRIETENUL CELOR NETREBNICI

Prietenia cu cei netrebnici dovedește înclinare către stricăciune. Prietenul celor netrebnici este omul care caută să-și ducă viața în mijlocul celor care, suferind o condamnare într-un proces, au fost supuși degradării civice. El consideră că în preajma acestor oameni va dobândi o experiență mai vastă și va inspira o teamă mai mare. Când vine vorba despre netrebnici, el argumentează că firea n-a creat pe nici un muritor moral și că toți oamenii sunt la fel. Este plin de ironie față de omul moral, iar despre netrebnic afirmă că e un om lipsit de prejudecăți. Dacă un netrebnic este acuzat, el recunoaște că societatea are dreptate când îl osândește pentru unele din păcatele lui. Celelalte păcate nu i le recunoaște. Crede despre ticălos, că e inteligent, că are dragoste pentru prieteni, că e un priceput, că n-a întâlnit unul capabil ca el. este binevoitor față de netrebnicul ce se apără în fața adunării sau când acesta apare în fața tribunalului. E în stare să spună apărătorilor dreptății că nu omul trebuie judecat, ci acțiunile lui. Și adaugă că netrebnicul veghează ca un câine neadormit la apărarea intereselor poporului, că el este acela care-l apără împotriva celor ce comit nedreptăți. Și continuă: „Dacă-i vom lăsa pe acești oameni fără apărare nu se va mai găsi unul care să înfrunte ura în vederea binelui statului.”
      Cel căruia îi place tovărășia cu cei netrebnici se erijează în apărătorul lor când sunt acuzați de afaceri dubioase. Iar dacă este judecător într-un proces, este în stare să interpreteze însensul cel mai rău acuzațiile părților.
      Într-un cuvânt, tovărășia cu cei netrebnici este soră cu răutatea și dovedește adevărul proverbului care spune că cei ce se aseamănă se adună.

HORA MITOCANILOR de Alexandru Pelimon (1822 - 1881)

HORA  MITOCANILOR de  Alexandru  Pelimon (1822 - 1881) Susŭ în Dealul-Spiri, beau, mănîncă, joacă, Tot băețĭ de frunte, - punga mulțĭ îșĭ seacă, D’ eĭ care iubescŭ ! Cu plosca în mînă, hora încongioară, Altul zice, strigă : ,,leĭca să nu moară ! Cît am să trăesc !... Susŭ maĭ susŭ, băete, și maĭ susŭ, fetiță, Te uĭtă la neĭcă și îĭ dă guriță !...’’ Ea fuge nu vrea. D’ aci se pitește, maĭ colea s’arată, Se ia după dînsa, junele îndată Celŭ cu fermenea. Bătrîniĭ din timpurĭ multe spunŭ d’o parte, Sgomotul de lume s’aude departe, Danțŭ cu lăutarĭ; Juniĭ ocolește de brîŭ hora mare, Chiuiescŭ, resună : tropŭ !... în depărtare; Sărŭ ca armăsarĭ. Oh, ce maĭ viață ! și ce veselie, Cîțĭ în Dealul-Spiri n’a vrut ca să vie, Viața n’a gustat. Pîĭnea și cuțitul și gurița, Se unescŭ acilea, fota și rochița Și ce n’aĭ visat ! Mîndră e fecioara, cu cerceĭ paftale, Cu rochița albă, pe capŭ cu parale Și cu de tîrgŭ florĭ, Cu negre cosițe, la gîtŭ cu mărgele, Cu peptŭ ca zăpada, cu ochĭ căpruĭ și gene, Strălucind ca sorĭ ! Dintre toțĭ voiniciĭ, maĭ mult fătul Nae, Cînd o vede‘n horă îĭ vine să saie, Umblă ca nebunŭ. Ana mîndră danță cu ochiĭ la vale, Ne luînd seama cine‘ĭ ese în cale Și glume ce‘î spunŭ. Cu rîsul pe buse, de ochi furișare, Ce vre o dat’ aruncă, ea, pe toțĭ îĭ are Juni‘n lanțul eĭ. Inimile fură la horĭ, șezătoare; - Vedețĭ că‘î minune‘n zi de serbătoare, Ana cu cerceĭ ! Fătul Nae însă cu a sa căciuliță La pantofĭ cu tocurĭ, îl vezĭ neĭculiță Chiar unŭ mitocanŭ Veselŭ fătul Nae,‘n tocŭ lovind pămîntul, Ca o undă saltă ca și gîndul, De gîtŭ cu nea Stan. Ana ce place‘n dragostě a‘ĭ respunde, Pe la multe babe s’a dus orĭ și unde, Pentru a o sfătui. La cîte bisericĭ liturgiĭ nu dase Și la horĭ adesea ea se arătase, Doĭ a se‘ntălni ! Ce minune însă‘n dumineca mare,... Consințind amorul dulcea-ĭ serbătoare, Mult sgomotŭ !... Biet, părințiĭ fata ŏ căŭta prin horă, Fie care jună a perdut o soră : Mult timpŭ n’o văzu. S’auzit prin lume că popa Tanase, Pe doĭ junĭ în templu‘ĭ bine cuvîntase,- Ș’eĭ giurar’ amorŭ !... Cum dup’o tempestă seninul s’arată, Cum dup’o‘ntristare, bucuriea‘ndată Îșĭ ia dulce sborŭ, Ast-fel și pe fruntea cea de grijĭ bătută, Ochiul care plînse fiĭca cea perdută, Vesel o zări : Căcĭ, acea ființă mult încîntătoare, Ca o rază dulce d’o stea lucitoare, Iarășĭ se ivi ! A suris în fața celor carě o plînse, Cu ochĭ lăcrămîndŭ. S’aducețĭ vițelul !...părințiĭ strigară; Și la nunta Aneĭ, junele dănțară, Vesele sbătîndŭ Aĭdețĭ frațĭ la horă‘n zi de serbătoare, Aĭdețĭ și voĭ fete,,-juni‘nchinŭ pahare,- Pentru cel voĭnicŭ. Fătul Nae este, fidelŭ în iubire, El ně a spus că‘n lume făr’o dulce unire, Viața nu ě nimicŭ !.. Vă ferițĭ la horă mumelor și fete, Căcĭ la horă, uite, ochiĭ multe vede, Sîntŭ și sburătorĭ. Fetele visează; -cîte‘n somnŭ s’arată, Toate vinŭ din horă !-lumea e ciudată, Junĭ amăgitorĭ !

NOTĂ : - aici „Mitocan” are sensul de sărăntoci, țăranii (sărăntoci față de situația mat. a poetului)

             - pictura aparține lui Th. Aman „Hora de la Aninoasa”

CEVA CA RUGĂCIUNEA de Marin Sorescu

CEVA CA RUGĂCIUNEA de  Marin  Sorescu Nu știu ce am, Că nu dorm când dorm Nu știu ce am, Că nu sunt treaz, Când stau de veghe. Nu știu ce am, Că nu ajung nicăieri, Când merg. Nu știu ce am, Că stând pe loc Sunt, hăt , departe. Doamne, din ce fel de humă M-ai luat în palmele tale calde Și cu ce fel de salivă Ai amestecat și-ai frământat huma-mi ? De nu știu ce am Că exist, Nu știu ce am Că nu mai am nimic, Decât pe tine.

INTERIOR DE IARNĂ de Nicolae Davidescu (1888 - 1954)

 

INTERIOR  DE  IARNĂ de  Nicolae Davidescu (1888 - 1954) În odaie plutește voluptatea vegherii, Iar afară zăpada liniștită coboară, Șovăind ca o soră gânditoare-a tăcerii, Și-nvelește foburgul cu hermina-i ușoară. Pe deasupra-nserarea se desfășura-n zare, Fluturându-și tăcuta-i banieră de doliu, Pe când străzile goale par străvechi coridoare, Tapisate de veacuri cu-al tăcerii lințoliu. Noi privim prin perdele, depărtându-se-amurgul, Cu vârtejul de gânduri jumătate visate ; Se-nfășoară-ntr-o pânză de păianjen foburgul, Iar înghețul de-afară prin ferestre străbate ; Și târziu ne cuprinde deznădejdea divină De-a simți cum uitarea nevăzută coboară, Preschimbându-ne chipul de străin și străină Ce-și îndură prezența ca pe-o veche povară.

FRONTISPICIU Alexandru Philippide

FRONTISPICIU Alexandru Philippide Mi-am plăsmuit un suflet din țăndări de bolid, Aerian și aspru, cu nostalgii de vid. Sori stinși și-au stors cenușa din hăuri să închege Năprasnicele așchii de mii de ani pribege. Ecouri adunate din haosul astral Mai greu și-acum în asprul meu suflet mineral, Cu fire de-aur smulse solarelor sisteme, Mai repede ca vremea alunecând prin vreme. Fulg de nemărginire în coajă de pământ, în inimă port dorul pustiilor senine. Când clipa pământeană apasă greu pe gând Desfășur albul viscol al stelelor în mine. Mi-e dat să-mi caut timpul zburând din eră-n eră Și să colind, eratic, prin secolii glodoși. Tot ce-i contrast m-atrage, și-n mine, ca-ntr-o seră Cresc palmieri alături de cactușii buboși. Am aruncat la hârburi cântarul nemuririi Și ciutura cu glorii banale de cișmea, Și cumpănindu-mi visul cu rânjetul satirii Fac lumea după chipul și-asemănarea mea. Sunt cel dintâi Geneza-n batjocura să-mi ieu. Eu singur îmi sunt șarpe în paradisul meu. Cu inima-ncleștată în coama unui vers îmi joc pe Prometeul gonit din univers. îmi bat în piept țărușuri fățarnice de rugă. Schimb perlele-n grăunțe și fac din înger slugă, în balta omenirii scuip larg și liniștit. Viața cu trup de aur și solzi de glod mi-i dragă, Cum drag îmi va fi vântul ce-mi va deschide, largă, Poarta pe care intri, culcat, în infinit.

M- ATÂRN DE TNE, POEZIE de Alexandru Philippide

M- ATÂRN DE TNE, POEZIE de  Alexandru Philippide M-atârn de tine, Poezie, Ca un copil de poala mumii, Să trec cu tine puntea humii Spre insula de veșnicie La capătul de dincolo al lumii. Mă vei lăsa acolo singur Alături de toți morții lumii ? Și în Egipt, acum cinci mii de ani, Va fi fost poate un poet Care și el încerca să măsoare Hăurile vremii viitoare Și care căuta să potrivească Gândirea lui cea pământească Pe ritmul deșirat al veșniciei. Ce fericit era acel poet Când se gândea că după moarte Unul măcar din cele trei suflete-ale lui Va rămâne să plutească mai departe Pe valurile viitorului ! Cu neclintire el credea Că după mii și mii de ani de zbor Sufletul cel călător Se va statornici pe-o stea Cu care-apoi va hoinări prin haos. Mumia lui mai zace poate înca Și-acuma în vreo tainiță adâncă, Privind cu ochi uscați de așteptare Tavanul cu inscripții funerare. Și poate noaptea când șacalii latră Rencepe viața robilor de piatră. O stafie de torță se aprinde; Scot robii milenarele merinde; Străvechile bucate pe vatră fierb în bliduri; Dănțuitoare roșii coboară de pe ziduri Și-și farmecă stăpânul, fantomă ca și ele, — Și sufletul cel veșnic plutește printre stele Dar eu, vlăstar al unei lumi bătrâne, Ros de-ndoieli, bolnav de nostalgii, Zadarnic caut o cerească pâne în raftul vechilor mitologii. Zadarnic caut să privesc și eu Spre sigure limanuri viitoare; în peșterile sufletului meu Torța nădejdii pâlpâie și moare. (O, blestemat să fie gândul care Mă-ndeamnă s-o aprind mereu !) Nimic în mine nu mă-mbie Să cred în viitoarea mea mumie. Încerc să-mi făuresc din îndoială, Din visuri și melancolie, O amăgire-originală. Ajuns în preajma ultimului prag, Mai ști-voi oare c-am trăit în Terra, Prin veacu-al douăzecilea din era Numită după un ilustru mag ? Voi fi atuncea unul dintre Acele anonime duhuri Care se-nghesuie să intre Pe poarta marilor văzduhuri. Se mai cunosc între ei morții ? Ce singur trebuie să fii Când treci pe totdeauna pragul porții în ceea ce aice numim noi veșnicie Dar care-acolo poate este O noua înșelătorie Cu spațiu și vreme și vechea poveste ! Se mai cunosc între ei morții ? Dar dacă dincolo vom deveni Niște făpturi hidoase și mișele, Noi care ne iubim ne-om dușmăni, Iubind pe cei ce-au vrut să ne înșele, Prieteni cu vrăjmașii noștri de-astăzi, Vrăjmași ai celor care azi ni-s dragi ? O prea ciudată nălucire în noaptea inimii învie ! Văd o străveche mânăstire în preajma anului o mie în care-un scrib extatic scrie Pe-o foaie veche de psaltire, Cu gând sfios de veșnicie: E-aproape marea ispășire, M-atârn de tine, Poezie !

IUBIREA de Ion Miloș

IUBIREA de Ion  Miloș La început ai fost tremurător surâs și fugă. Speriată de inima mea ai fost. Mai târziu ai venit singură și semeață la mine Să-mi paști nopțile și visele ai venit Iar când flăcările s-au vestejit M-ai lăsat obosit și gol în pârjolita pustă.

PEISAJ DE IARNĂ de Nichita Stanescu

PEISAJ  DE  IARNĂ de   Nichita Stanescu O vreme de argint masiv pe-alocuri înnegrit de vreme, țintat cu sori, metalic tiv, la orizont scrâșnește, geme Copacii de argint, tăcând, din crengile de-argint, oprite, nemailovind, nemaisunând nici ore-ovale nici clipite par, cum îi întâlnești, așa, explozii împietrite, surde, care-au țâșnit spre cer cândva, din arhebuze și din durde Dar eu bat câmpul iernii, greu cu pașii de-argint îi sun argintul O, fericit auzul meu ! Ecoul bate-n jur argintul și-o clipă dacă m-aș opri s-ar prăbuși, de-argint, o clipă. Și peste câmp s-ar auzi țintatul brâu de-argint cum țipă !

BALADA CHIRIAȘULUI GRĂBIT de George Topîrceanu

BALADA  CHIRIAȘULUI  GRĂBIT de  George  Topîrceanu Trec anii, trec lunile-n goană Și-n zbor săptămânile trec. Rămâi sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul și plec ! Eu nu știu limanul spre care Pornesc cu bagajul acum, Ce demon mă pune-n mișcare, Ce taină mă-ndeamnă la drum. Dar simt că m-apasă pereții, — Eu sunt chiriaș trecător: În scurtul popas al vieții Vreau multe schimbări de decor. Am stat la mansardă o lună. De-acolo, de sus, de la geam, Și ziua și noaptea pe lună Priveam ca la teatru, madam! Când luna-mi venea la fereastră, Orașul părea că mă cheamă Să-i văd în lumină albastră Fantastica lui panoramă... Mai sus, într-o cameră mică, Făceau împreună menaj Un moș, un actor și-o pisică. Iar dincolo, jos, la etaj — O damă cu vizite multe Și-alături de ea un burlac, Un domn serios de la Culte Cu cioc și cu ghete de lac. De-acolo, pe-o vreme ploioasă, Mi-am pus geamantanu-n tramvai Și-abia am ajuns pân-acasă: Pe Berzei, la conu Mihai. Țin minte și-acuma grădina, Ferestrele unse cu var... În față sta coana Irina Și-n curte, un fost arhivar. Vedeai răsărind laolaltă, Un colț luminos de ietac, Pridvorul cu iederă naltă Și flori zâmbitoare-n cerdac... Pe-atunci înflorea liliacul Și noaptea cădea parfumată Umplând de miresme cerdacul, — Și-avea arhivarul o fată... Stam ceasuri întregi sub umbrarul De flori, așteptând neclintit (C-avea obicei arhivarul Să sforăie noaptea cumplit). Târziu, când se da la o parte Perdeaua, părea că visez... Și iar am plecat mai departe, De teamă să nu mă fixez. Străine priveliști fugare ! Voi nu știți că-n inimă port O dulce mireasmă de floare, Parfumul trecutului mort... Și-am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat ? La domnul Manuc, o persoană Cu nasul puțin coroiat; La doamna Mary, pe Regală (O, cum mă ruga să nu plec ! Mi-a scris chiar o carte poștală); Pe strada Unirii la Șbeck; Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea; Pe Witing, pe Tei la Confort, — M-a dus pretutindeni puterea Aceluiași tainic resort. C-așa mi-e viața — o goană, Și astfel durerile trec... Rămâi sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul și plec !

ȘTANȚE de Artur Enășescu

ȘTANȚE de  Artur  Enășescu Iubire ! tu, ce-mi verși pe ochi polei, Și lutul meu, nemernic, Mi-l risipești în holburi de scântei; O ! tu, nestins jertfelnic ! Iubire ! lanț de aur ce mă legi Cu firul cel netrebnic de nisip, De zborul aștrilor pribegi, De albu-i chip ! Cuprinde-mă, pe veci, alinătoare, Și-ntr-un sărut Alungă-mi tot netrebnicul meu lut Spre soare.

COPILĂRIA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE ÎN FASCINANTELE TABLOURI ALE LUI JIM DALY

petru biografie:

http://www.globalgallery.com/knowledgecenter/artist_biography/jim+daly/