duminică, 13 noiembrie 2011

CAIUS SALLUSTIUS CRISPUS - DE CONJURATIONE CATILINAE






SOARTA  COMPLICILOR  LUI  CATILINA  CARE  FUSESERĂ  ARESTAȚI.
DEZBATERILE DIN SENAT.
SUSȚINERILE  LUI  CAESAR  ȘI  ALE  LUI  CATO  DIN  UTICA.
EXECUȚIA CONSPIRATORILOR


48. Descoperindu-se, într-acestea, conjurația, prostimea, care de dragul noului, fusese mai mult decât prielnică războiului, își schimbă gândul dintr-o dată și, blestemându-l pe Catilina, începu să-l ridice în slavă pe Cicero: se bucurau și se veseleau, de parcă i-ar fi slobozit din robie. Căci de la toate relele războiului ei așteptau pradă, și nu pagube, iar pârjolul cel năprasnic și necruțător îi lovise cu deosebire, ca pe unii care n-aveau altă avere decât mica lor gospodărie și hainele de pe dânșii.

A doua zi fusese adus în fața Senatului un oarecare Lucius Tarquinius, despre care ziceau că plecase la Catilina și că l-au prins pe drum. Făgăduind el să dea, dacă i se asigură iertarea, amanunte despre uneltire și poruncindu-i consulul să spună ce știe, aduse Senatului cam aceleași informații ca și Volturcius despre cei care puseseră focul., despre  măcelărirea oamenilor de treabă, despre drumul răsculaților; adăugă pe deasupra că Marcus Crassus îl trimisese la Catilina, ca să-i spună să nu se înspăimânte de poprirea lui Lentulus, Cethegus și a celorlalți părtași ai uneltirii, ci, dimpotrivă, să pornească cu atât mai vârtos asupra Romei, spre a îmbărbăta inimile celorlalți și spre a-i mântui de primejdie pe cei închiși.

Când rosti Tarquinius numele lui Crassus, bărbat de neam mare și vestit, foarte bogat și cu o uriașă trecere, unii nu voiră să creadă că e adevărat, iar ceilalți, deși socoteau că lucrul e cu putință, erau de părere că într-o împrejurare atât de gravă, un bărbat atât de puternic și căruia atâția îi erau îndatorați de pe urma a fel de fel de daraveri personale, trebuie mai curând cruțat decât stârnit, și strigară cu toții că martorul e mincinos și că afacerea trebuie adusă în fața Senatului. Așadar Senatul, în plenul lui și sub președinția lui Cicero, hotărî că, mărturia vădindu-se mincinoasă, martorul cată să fie pus în fiare și să fie oprit de a mai face alte declarații afară de numele celui care l-a îndemnat să spună o minciună atât de sfruntată.

Au fost pe atunci unii care au crezut că pâra a urzit-o Publius Autronius pentru ca, amestecându-l pe Crassus, acesta, cu trecerea lui, să-i ocrotească și pe ceilalți aflați în primejdia judecâții. Alții ziceau că Tarquinius fusese pus la cale de Cicero pentru ca nu cumva Crassus să tulbure republica luând, ca de obicei, apărarea ticăloșilor. Eu însumi l-am auzit mai târziu pe Crassus spunând sus și tare că această cruntă ocară i-a fost adusă de Cicero.

49. Dar tot atunci, Quintus Catulus și Caius Piso nu putură, nici cu rugămințile, nici cu făgăduielile și nici cu banii, să-l înduplece pe Cicero ca să fie cu ajutorul allobrogilor, fie cu al oricărui alt pârâș, să-l amestece în chip mincinos pe Caius Caesar în uneltire. Amândoi nutreau, într-adevăr, o cruntă dușmănie împotriva lui: Piso, pentru că, dintr-o judecată de furt de visterie, fusese învinuit Caesar că a executat pe nedrept un om din Galia traspadană; Catulus, cu o ură nestins de când cu candidatura la pontificat, pentru că fusese, el, om bătrân și încărcat de cinste, înfrânt de un tinerel ca Caesar, deosebit de darnic în viața lui de toate zilele și de mărinimos cu jocurile publice, era dator o sumedenie de bani. Neputându-l însă îndupleca pe consul la o asemenea mârșâvie, Piso și Cato au început să umble fiecare de colo până colo, răspândind tot felul de clevetiri, pe care cică le-ar fi aflat de la Volturcius și de la allobrogi, și atâta ciudă a stârnit împotriva lui, încât cutare cavaleri romani care făceau de strajă cu armele în jurul templului Concordiei împinși fie de mărimea primejdiei, fie de un imbold de-o clipă de a-și vădi cu cât mai multă strălucire dragostea de țară, îl amenințară cu săbiile pe Caesar când ieșea din Senat.

50. În timp ce se petrec acestea în Senat și după ce fură răsplătiți solii allobrogilor și Titus Volturcius, ale căror mărturii se dovedise întemeiate, liberții și câțiva clienți de-ai lui Lentulus băteau fiecare drumurile, ispitind pe lucrători și robi să vină să-l răpească; alții umblau după căpitanii de cete, care aveau meserie să facă zurbale pe bani. Pe de altă parte, Cethegus trimitea la sclavii și liberții lui, unul și unul, meșteri la toate blestemățiile, rugându-i să pună mâna pe arme și să dea toți grămadă fuga la el.

Consulul aflând ce se urzește, își rânduiește trupele după porunca împrejurării și a ceasului aceluia și, adunând Senatul, cere să arate ce poruncește să se facă cu prinșii. Ci cu puțin înainte, Senatul, în plenul lui, îi arătase uneltitori împotriva republicii. Atunci Decius Iunius Silanus, pus  cel dintâi să-și dea părerea, fiind atunci consul designat, propune ca tuturor celor închiși și afară de ei lui Lucius Cassius, lui Publius Furius, lui Publius Umbrenus, lui Quintus Annius, dacă vor fi prinși, să li se dea cea mai grea osândă; apoi însă, mișcat de cuvântarea lui Caius Caesar, zice că se dă la părerea lui Tiberius Nero, ca  hotărârea să se amâne până când se va întări paza. Dar când veni rândul lui Caesar și consulul îl rugă să-și spună părerea, el rosti o cuvântare din care reieșea că nu dorește eliberarea lor dar nici moartea ci confiscarea averilor acestora și decăderea din orice demnitate publică.


File:Sallustio De Catilinae coniuratione miniatura.gif


BĂTĂLIA DE LA PISTOIA.
MOARTEA LUI CATILINA.


60.  După ce sfârșește aceste pregătiri, Petreius dă semn cu trâmbițele și poruncește cohortelor să înainteze în pas încet.
Apropiindu-se până într-atâta cât lupta să poată fi începută de armătura ușoară, se reped unii într-alții cu strigăte grozave; lăsând sulițele deoparte, folosesc doar sabia. Veteranii își amintesc de izbânzile lor trecute și strâng cu putere pe dușman; acesta rezistă vajnic; bătălia e înfricoșată.

Într-acestea, Catilina, cu o trupă mobilă, se află mereu în linia întâi, sprijină pe cei care șovăie, aduce oameni proaspeți în locul răniților, veghează peste tot, se bate el însuși cu multă inimă, izbește mereu pe vrăjmaș, face totodată slujbă de ostaș viteaz și de căpitan înțelept.

Petreius, văzând că, împotriva așteptărilor lui, Catilina îi ține piept cu atâta îndârjire, își repede cohorta pretoriană în mijlocul liniei dușmane, o spulberă, îi măcelărește  pe cei care mai luptau răzlețiți, apoi atacă din flanc amândouă aripile. Manlius și căpitanul din Faesulae cad în primele rânduri cu armele în mâini.

Catilina, văzându-și oștile zdrobite și pe el însuși rămas singur cu o mână de oameni, ia în sfârșit aminte la neamul lui și la vrednicia lui de odinioară; se azvârle în inima desișului de dușmani și se prăbușește luptând, străpuns de lovituri.

61.  După ce se sfârși lupta, abia atunci ți-ai putut da  seama cât de îndrăzneață și de vitează a fost oștirea lui Catilina. Căci fiecare acoperea cu trupul lui neînsuflețit locul pe care, viu, i se hotărâse să lupte; câțiva, într-adevăr, pe  care cohorta pretoriană îi împrăștiase, au căzut afară din rânduri; toți însă răniți în față. Iar Catilina a fost găsit departe de ai lui, înconjurat de leșurile dușmanilor; încă mai sufla, și pe chipul lui stăruia aceeași mâdrie pe care a avut-o toată viața.

Într-un cuvânt, în toată această bătălie nici un cetățean liber n-a fost făcut prizonier nici în toiul luptei, nici în timpul urmăririi; într-atât nu și-a cruțat nimeni viața, nici pe a dușmanului, nici pe a lui însuși.

De altfel, nici oștirea poporului roman n-a cules o biruință fără lacrimi și fără sânge. Într-adevăr, cei mai viteji au pierit uciși în luptă ori au fost crunt răniți. Și mulți care ieșeau din tabără ca să cerceteze sau ca să culeagă trofee, descopereau, întorcând leșurile dușmanilor, unii un prieten, alții un oaspe sau o rudă; au fost și unii care și-au cunoscut câte un dușman personal.

Astfel în toată oștirea domnea laolaltă bucuria și mâhnirea, jalea și voia bună.






Catilina - imagine de pe o frescă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu