luni, 14 noiembrie 2011

FEDERICO GARCIA LORCA 1898 - 1936





Poet spaniol, născut în 1898 în satul Fuente  Vaqueros (Andaluzia) și asasinat de franchiști în timpul războiului civil din Spania.

Federico Garcia Lorca este cel mai de seamă reprezentant al liricii spaniole moderne și o personalitate de primă mărime a poeziei europene a secolului XX.

Poetul spaniol s-a impus criticii literare și cititorilor atât prin creația sa poetică  și dramatică închinată omului și complexității sale existențiale, creație originală, desprinsă de orice teorii și norme estetice rigide și cuprinzătoare a unor tonalități și tehnici de o varietate impresionantă, cât și prin eseurile sale, consacrate unor probleme ale poeticii moderne.









ROMANȚA SOMNAMBULĂ

(Romance sonambulo)

       1924 - 1927

În Romanța somnambulă, poezie care își are izvorul în mitologia lumii andaluze proiectată într-un plan misterios și magic, Federico Garcia Lorca realizează, ca în multe alte scrieri ale sale, o operă de mare îndrăzneală a fanteziei devenită suverana actului creativ.

Romanță somnambulă a fost inclusă de Federico Garcia Lorca în volumul său Romancero țigan (Romancero gitano), care cuprinde poezii înrudite tematic și ca modalitate artistică, scrise între anii 1924 - 1927.

Titlul cărții evocă producții populare proprii literaturii spaniole, numite ”romances” (romanțe), creații în versuri ”cu fondul cel mai eroic și cavaleresc” - cum le-a definit criticul Menendez Pidal -, care ar corespunde, într-un anume sens, unora din baladele noastre.

Iubirea și moartea constituie motivele fundamentale ale Romanței somnambule, ca și ale întregii poezii a lui Federico Garcia Lorca.

Prima impresie pe care o lasă lectura romanței este de irealitate, de suprafiresc. Așa cum arată Guillermo Diaz - Plaja, totul în această poezie  ”se desfășoară cu un aer somnambul”.

Imaginile romanței nu au însă un caracter oniric. Pentru Federico Garcia Lorca, creația constituie un act  conștient, bine gândit. Poetul și-a privit critic Romanța somnambulă: ”...una dintre cele mai misterioase, interpretată de mulți ca exprimând dorința Granadei pentru mare, neliniștea unui oraș care nu aude valurile și le caută în jocurile ei de ape subterane, în cețurile ondulate care-i acoperă munții.  E bine. Așa este, dar mai poate fi și altfel. E vorba de un fapt poetic cu conținut andaluz, care va avea lumini schimbătoare, chiar și pentru mine.”







Verde, cât de drag mi-ești,
                                         verde.
Verde vânt. Și ramuri verzi.
Barca peste valul mării
și calul în munte, sus.
Ea cu umbra-n cingătoare
În balconul său visează,
părul verde, verde fața,
cu ochi de argint ca gheața.
Verde, cât de drag mi-ești, verde.
Pe sub luna mea țigancă
lucrurile stau privind-o
și ea nu le poate vede.




Verde, cât de drag mi-ești,
                                       verde.
Stele mari de promoroacă
vin cu peștele de umbră
ce deschide drum luminii.
Vântu-l freacă cu aspreală
ramurilor lor, smochinii
și, motan viclean, zbârlește
muntele agave acre.
Cine va veni ? Pe unde ?
Stană în balcon rămasă
trupul verde, părul verde,
marea-amară ea visează.





Prietene, eu vreau să schimb
calul meu pe casa sa,
frâu-l dărui pe oglindă
și cuțitul pe manta.
Din pășunile din Cabra
sângerând, acuma vin.
Tinere dac-aș putea
acest târg l-aș încheia.
Dacă eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.





Vreau, prietene, să mor
omenește-n pat la mine.
De oțel, ar fi mai bine,
cu cearceafuri de olandă.
Nu vezi rana despicată
de la piept la beregată ?
Trei sute de roze negre
pe pieptaru-ți alb dau floare.
Sângele ți se prelinge
iscodind spre cingătoare.










Dacă eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Lasă-mă să urc încalte
la balcoanele înalte,
lasă-mă să urc, mă lasă
pân'la verzile balcoane.
La balcoanele de lună
unde apa-adânc răsună.





Și cei doi se suie-acuma
la înaltele balcoane.
Lăsând urmă și de sânge
și de lacrime pe drum.
Lampioanele de tablă
peste case tremurau.
O mie de tamburine
de cristal zorii răneau.




Verde, cât de drag mi-ești,
                                        verde,
verde vânt și ramuri verzi.
Prietenii-amândoi suiră.
Vântul le lăsa în gură
gust de mentă și de fiere,
și un gust de busuioc.
Spune-mi unde-i, frățioare,
fata-ți tristă, în ce loc ?
Câte dăți te-a așteptat !
Câte dăți te-o aștepta
părul negru, chipul proaspăt,
în balconul verde, oaspăt !






Peste ochiul de fântână
mi se legăna țiganca.
Părul verde, verde fața,
cu ochi de argint, ca ghiața.
Peste apă ea atârnă
de un țurțure de lună.
Noaptea se făcu intimă
ca o piață mică, mică.
Gărzile civile bete
poarta o izbeau cu sete.



Verde, cât de drag mi-ești,
                                        verde.
Verde vânt și ramuri verzi.
Barca peste valul mării.
Și calul în munte, sus.




2 comentarii:

  1. http://www.youtube.com/watch?v=SdfrwlR6cN4

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulțumesc foarte mult pentru trimiterea la video...superb și rog pe cei interesați de opera lui Federico Garcia Lorca și de vocea specială a Annei Belen să urmeze link-ul. Mulțumesc.

    Gracias tan mucho por el video espléndido - ans hermosa tan instructiva.

    RăspundețiȘtergere