Important reprezentant francez al iluminismului, Denis Diderot a fost inițiatorul și unul din autorii Enciclopediei.
Opera sa literară, în mare parte postumă, relevă un scriitor maestru în arta dialogului, care realizează, într-o modalitate foarte modernă, în Nepotul lui Rameau, portretul unui boem nonconformist.
În romanul Călugărița prezintă absurditatea și cruzimea instituției mânăstirești.
Diderot este, de asemenea, autor de drame (Tatăl de familie), de eseuri (Paradox despre actor) și critică de artă (Saloanele).
JACQUES FATALISTUL ȘI
STĂPÂNUL SĂU
(Jacques le fataliste et son maitre)
1796
Romanul, apărut postum, este constituit dintr-un lung dialog dintre Jacques și stăpânul lui în timpul unei călătorii.
Propagând o filozofie care reflectă sub o formă elementară concepția lui Diderot, Jacques crede într-un destin care determină cursul evenimentelor și căruia nimeni nu-i poate scăpa.
Povestirea de către Jacques a vieții și iubirilor sale alternează cu povestirile stăpânului său și ale altor personaje (hangița, călugărul, etc.)
Cum se întâlniseră ? Din întâmplare, ca toată lumea. Cum se numeau ? Ce-ți pasă ? De unde veneau ? De undeva, de-aproape. Unde se duceau ? Parcă poți să știi încotro te duci ? Ce spuneau ? Stăpânul nu spunea nimic; iar Jacques spunea că-i spusese căpitanul său că tot ce ni se întâmplă, fie rău, fie bine, stă scris în ceruri.
Stăpânul: Asta-i vorbă mare.
Jacques: Ba căpitanul meu și adăuga că fiecare glonte primit dintr-opușcă își are destinația lui.
Stăpânul: Și avea dreptate...
După o clipă de răgaz, Jacques exclamă:”Să-l ia naiba de crâșmar, cu crâșma lui cu tot”.
Stăpânul: De ce să-ți trimiți aproapele la naiba ? Nu-i creștinește.
Jacques: Păi fiindcă în timp ce mă îmbătam cu vinul lui păcătos am uitat să duc caii la adăpat. Tata vede și se face foc.Eu dau din cap, nemulțumit; el ia un ciomag și-mi freacă spinarea cu el, cam tărișor. Tocmai trecea pe-acolo un regiment mergând spre câmpul de bătălie de la Fontenoy; de ciudă, m-am înrolat. Ajungem; se dă lupta....
Stăpânul: Și primești un glonte trimis pe adresa ta.
Jacques: Ai ghicit: o împușcătură în genunchi. Și numai Dumnezeu știe câte întâmplări, și bune și rele, mi s-au tras de la împușcătura asta. Ele se leagă una de alta întocmai ca verigile într-o strună de cal. Fără împușcătura asta, de pildă, cred că în viața mea n-aș fi fost îndrăgostit, și nici șchiop.
Stăpânul: Va să zică ai fost îndrăgostit ?
Jacques: Ba bine că nu.
Stăpânul: Și ți s-a tras de la o împușcătură ?
Jacques: De la o împușcătură.
Stăpânul: Mie nu mi-ai povestit niciodată nimic.
Jacques: Cred și eu.
Stăp: De ce ?
Jacques: Fiindcă un asemenea lucru nu poate fi spus nici prea devreme, nici prea târziu.
Stăp: Și acum a venit timpul să-ți aflu dragostea ?
Jacques: Cine știe ?
Stăp: Fie ce-o fi, dă-i drumul...
Jacques începu să-și povestească dragostea. Era după-amiază; și un zăduf ! Stăpânul adormi. Îi prinse noaptea în mijlocul câmpului; iată-i rătăciți. Iată-l pe stăpân, mânios nevoie mare, tăbărând cu lovituri de bici asupra slugii, iată-l pe bietul om răcnind la fiecare loviturp:! După câte se pare, și asta mi-a fost scris....”
Îți dai seama, cititorule, că sunt pe calea cea bună, și că n-ar depinde decât de mine să te fac să aștepți un an, doi sau chiar trei povestea dragostei lui Jacques, despărțindu-l de stăpânu-său și făcând ca fiecare dintre ei să treacă prin tot felul de aventuri după bunul meu plac. Ce m-ar împiedica, la o adică, să-l însor pe stăpân și să-l fac încornorat ? Ce m-ar împiedica să-l îmbrac pe Jacques și să-l trimit în insule, să-și însoțească stăpânul acolo ? Ce m-ar împiedica să-i aduc pe amândoi înapoi, în Franța, pe aceeași corabie ? Ce ușor e să scornești povești ! Dar și unul și celălalt vor scăpa doar cu o noapte afurisită, iar dumneata numai cu zăbava asta.
Se iviră zorile. Iată-i cocoțați pe dobitoacele lor și urmându-și calea. - Dar încotro ? - Iată că-mi pui întrebarea asta pentru a doua oară, și pentru a doua oară îți răspund: Ce-ți pasă ? Dacă m-apuc să-ți povestesc călătoria lor, atunci poți să-ți iei rămas bun de la dragostea lui Jacques...Câtva timp merseră tăcuți. Iar când fiecare își mai reveni câte puțin din mâhnirea lui, stăpânul îi spuse slugii: ”Ia ascultă, Jacques, unde rămăsesem cu dragostea ta ?”
Jacques: Mi se pare că la punerea pe goană a armiei dușmane. Unii fug, alții îi urmăresc, fiecare se gândește la sine. Eu, unul, am rămas pe câmpul de luptă, îngropat sub un maldăr nemaipomenit de morți și de răniți. Și a doua zi m-au zvârlit, împreună cu vreo zece, într-o droagă, ca să mă ducă la spital. Ah ! Domnule, nu-mi pot închipui că ar exista rană mai cumplită ca aceea de la genunchi.
