Adept hotărât al impersonalității scriitorului, G. Flaubert este, spre deosebire de alți scriitori realiști - de Stendhal sau de Balzac - un stilist, un prozator care are cultul expresiei literare adecvate conținutului.
Autor al unui roman istoric, Salambo - minuțioasă reconstituire artistică a vechii Cartagine - și al unuia cu elemente autobiografice, Educația sentimentală, capodopera sa este romanul Doamna Bovary.
DOAMNA BOVARY
(Madame Bovary)
1857
Fiică de țărani înstăriți, educată la călugărițe și hrănită cu lecturi romantice, Emma suportă cu greu căsătoria cu medicul de țară cumsecade, dar mărginit, Charles Bovary.
Visând o existență romanțioasă și aristocratică, Emma Bovary încearcă să evadeze din mediul banal în care trăiește, prin iubirile succesive pentru Leon și Rodolphe.
Meschinăria acestora și amenințarea dezastrului financiar, conștiința eșecului pe toate planurile o împing la sinucidere.
Caracterul tipic al acestui personaj și succesul romanului au făcut ca numele său să devină un substantiv comun (”bovarism”) desemnând aspirația iluzorie a unei persoane de a-și depăși condiția, fără a avea calitățile necesare pentru aceasta.
În fragmentul ales, veți afla despre formația Emmei, lecturile romanțioase din anii studiilor întreprinse la călugărițe, lecturi care o îndemnau să aspire la o existență aventuroasă, strălucitoare, dar în fond ireală și superficială.
CAPITOLUL I
Era la maici o fată bătrână care venea câte opt zile pe lună să lucreze la rufărie. Protejată de arhiepiscopie ca una ce se trăgea dintr-o veche familie de nobili ruinați în timpul revoluției, mânca în sufragerie la un loc cu maicile; după-masă mai rămânea puțin de vorbă cu ele, înainte de a se duce iar sus, să se apuce de lucru.
Deseori elevele fugeau din sala de meditație ca s-o vadă. Știa pe dinafară cântece galante din veacul trecut, pe care le cânta încet, cosând. Povestea basme, spunea noutăți, făcea comisioane în oraș și împumuta fetelor mai mari, pe ascuns, câte un roman care nu-i lipsea niciodată din buzunarele șorțului și din care ea, vrednica fată, înghițea, în ceasurile libere, capitole întregi. Nu era vorba în ele decât de dragoste, de amanți, amante, doamne persecutate care leșinau în chioșcuri singuratice, surugii de poștalioane uciși la fiecare popas, cai care crapă la fiecare pagină, păduri întunecoase, inimi zbuciumate, jurăminte, suspine, lacrimi și sărutări, bărci pe clar de lună, privighetori prin boschete, domni curajoși ca niște lei și blânzi ca niște miei, virtuoși cum nu se mai află, totdeauna spilcuiți, și care varsă șiroaie de lacrimi. La 15 ani, timp de șase luni, Emma și-a năclăit mâinile cu praful învechitelor săli de lectură. Mai târziu, cu Walter Scott, s-a pasionat de lucruri istorice, visa scrinuri, săli de gardă și trubaduri. Ar fi vrut să trăiască într-un vechi castel, ca acele castelane lungi în talie, care, sub arcada bolților în formă de trifoi își petreceau zilele, cu bărbia în palmă, rezemate în coate de piatra zidului, privind cum vine din zare un cavaler cu pană albă, galopând pe-un cal negru. (....)
În romanțele pe care le cânta în ora de muzică nu era vorba decât de îngerași cu aripi de aur, de madone, de lagune, de gondolieri, compoziții searbede, care, prin naivitatea stilului și ușurința tonului, o făceau să întrezărească fantasmagoria ademenitoare a realităților sentimentale.
Unele colege aduceau în școală cărți cu poezii și poze pe care le primiseră cadou. Trebuiau să le ascundă, nu era glumă; le citeau în dormitor. Întorcând delicat frumoasele lor scoarțe în satin, Emma nu-și mai lua privirile uimite de pe numele autorilor necunoscuți, care semnaseră dedesubt și care, de cele mai multe ori, erau conți sau viconți.
Se înfiora toată când suflarea ei ridica foița de mătase de pe gravuri, care sălta pe jumătate îndoită și apoi cădea încet pe pagină. Se vedeaun tânăr într-o mantie scurtă, care, în spatele balustradei unui balcon, strângea în brațe o fată în rochie albă, cu o punguliță la centură; sau portretele anonime de nobile englezoaice, cu bucle blonde, care se uită la tine, cu ochii lor mari, senin, pe sub pălării rotunde de pai. Unele stăteau răsturnate în trăsuri ce alunecau prin mijlocul parcurilor, iar în fața cailor, conduși la trap de doi mici vizitii îmbrăcați în pantaloni scurți, albi, sărea câte un ogar.
Altele, visând pe divane lângă un bilețel desfăcut, contemplau luna, pe fereastra întredeschisă, drapată până la jumătate cu o perdea neagră. Cele naive, cu o lacrimă pe obraz, se giugiuleau cu o turturică printre gratiile unei colivii gotice, sau, zâmbitoare, cu capul plecat pe umăr, rupeau petalele unei margarete cu degetele lor ascuțite, cu vârful răsfrânt ca la pantofii medievali. Și erați și voi, sultani cu narghilele, leșinați, sub bolțile boschetelor, în brațele baiaderelor, ghiauri, iatagane, bonete grecești, și mai ales voi, priveliști șterse de ținuturi falnice, care de atâtea ori ne înfățișați de-a valma palmieri, brazi, tigri la dreapta, un leu la stânga, minarete tătărești în zare, ruine romane în prim - plan, apoi cămile îngenunchiate, totul înconjurat de-o pădure virgine bine îngrijită și cu o rază lungă de soare căzând drept de sus și tremurând în apă, unde ici și colo plutesc lebede, desprinzându-se ca nișt fâșii albe pe fondul cenușiu ca oțelul.
Manuscris Flaubert - Madame Bovary.
