Creator al romanului istoric englez, cu o deosebită influență asupra literaturii europene și americane, W. Scott s-a inspirat din istoria Scoției (Waverly, Rob Roy, Mireasa din Lamermoor), a Angliei (Ivanhoe, Starețul, Kenilworth) și a Franței (Quentin Durward).
Scriitorul este, de asemenea, autorul poemelor epice Balada ultimului menestrel, Marmion, Stăpâna lacului.
IVANHOE - 1819
Acțiunea romanului se petrece în secolul al XII-lea, când Anglia era zguduită de rivalitatea dintre saxoni, vechii ei locuitori, și normanzii care o cuceriseră în veacul precedent.
Ivanhoe, fiul noilului saxon Cedric, se îndrăgostește de Rowena, descendenta regelui Alfred.
Dar Cedric, partizan al revenirii unui rege saxon pe tronul Angliei, crede că va realiza acest scop căsătorind-o pe Rowena cu saxonul de sânge regesc Athelstane.
Înfuriat de iubirea dintre Ivanhoe și Rowena, opusă planurilor lui, Cedric își izgonește fiul.
Ivanhoe pleacă în cruciadă împreună cu regele Richard Inimă de Leu, a cărui stimă o dobândește.
Între timp, prințul Ioan, fratele lui Richard, încearcă să acapareze tronul.
În turnirul de la Ashby-de-la-Zouche, Ivanhoe, urmat de Richard (revenit în taină din cruciadă), îi înfrânge pe toți cavalerii prințului Ioan și, printre ei, pe graznicul templier Brian de Bois - Guilbert și pe Sir Reginald Front de Boeuf.
Mai târziu Ivanhoe este rănit la asediul castelului Torquilstone.
Cedric, Rowena, Athelstane, Isaac din York și fiica lui, curajoasa Rebecca, sunt întemnițați de nobilii normanzi.
Dar după o cruntă bătălie, castelul este cucerit de haiducii conduși de Robin Hood și de regele Richard Inimă de Leu.
Prizonierii sunt eliberați, dar Bois - Guilbert, îndrăgostit de Rebecca, o ia cu el la Templestowe.
Cum fata îl respinge, el o acuză de vrăjitorie, dar Ivanhoe o salvează.
În final, Ivanhoe se căsătorește cu Rowena, iar Isaac și Rebecca părăsesc Anglia.
Iată fragmentul care descrie turnirul la care Brian de Bois - Guilbert este înfruntat de un misterios Cavaler Dezmoștenit.
CAPITOLUL VIII
Nerăbdarea publicului ajunsese la culme - când cei doi luptători se opriră unul în fața celuilalt, la cele două capete ale arenei. Cu toate că puțini dintre spectatori credeau în putința unei victorii a Cavalerului Dezmoștenit, acesta le cucerise inimile prin bărbăția și purtarea lui curtenitoare.
De îndată ce trâmbițele dădură semnalul, cei doi luptători porniră de pe locurile lor cu iuțeala fulgerului și se ciocniră în mijlocul arenei, cu un zgomot asemănător tunetului.
Lăncile lor zburară în țăndări, și o clipă oamenii crezură că amândoi se păbușiseră, deoarece caii li se lăsaseră pe-o rână sub puterea izbiturii. Dibăcia cu care cavalerii știură să se folosească de frâie și de pinteni înlătură primejdia prăbușirii cailor, după ce se priviră o clipă cu niște ochi ce păreau că aruncă flăcări prin grătarul vizierelor, călăreții făcură stânga-mprejur și se întoarseră la locurile lor, la cele două capete ale arenei, unde slujitorii le dădură câte o nouă lance.
Aclamațiile spectatorilor care-și fluturau eșarfele și năframele, precum și aclamarea tuturor, vădeau interesul stârnit de această luptă - cea mai egală și mai spectaculoasă dintre toate câte avuseseră loc în ziua aceea. Dar abia ajunseseră cavalerii la locurile lor, că aclamațiile conteniră, urmate de o tăcere atât de adâncă și atât de înfricoșată, încât s-ar fi zis că mulțimea nu cutează nici măcar să răsufle.
După ce le îngădui luptătorilor un răgaz de câteva minute, ca să-și poată veni în fire și ei, și caii lor, prințul Ioan făcu semn cu topuzul către trâmbițași, vestindu-i să sune reînceperea luptei.
Cei doi cavaleri porniră pentru a doua oară de la locurile lor și se ciocniră în mijlocul arenei, cu aceeași repeziciune, dibăcie și putere, dar nu cu același noroc de amândouă părțile ca mai înainte.
În această a doua întâlnire, templierul își îndreptă lancea spre mijlocul pavezei adversarului săi și o izbi cu atâta putere și îndemnare, încât lancea îi zbură în țăndări, iar Cavalerul Dezmoștenit abia se putu ține în șa. El urmărise la început să-și îndrepte vârful lăncii spre scutul lui Bois-Guilbert, dar schimbându-și gândul chiar în clipa când se apropia de cavaler, își îndreptă lancea spre cască - o țintă mai greu de atins, de care, de-ar fi fost nimerită, ar fi făcut ca lovitura să fie nimicitoare.
El nimeri viziera normandului, iar vârful lăncii se înfipse între zăbrelele ei de fier. Totuși, în ciuda acestui neajuns, templierul nu-și făcu numele de rușine și, dacă nu i s-ar fi rupt chingile șeii, poate că n-ar fi căzut de pe cal; dar cum aceasta se întâmplă, el se prăbuși la pământ cu cal cu tot, învăluit într-un nor de praf.
Templierului nu-i trebui decât o clipă ca să se desprindă din scări și să iasă de sub calul prăbușit. Înfuriat la culme, atât din pricina umilirii ce-o suferise, cât și din pricina aclamațiilor cu care aceasta era întâmpinată de spectatori, el trase spada și o flutură în fața învingătorului, în semn de sfidare.
