STENDHAL 1783 - 1842
Pseudonimul lui Henry Beyle
Deși teoretician al romantismului prin studiul său Racine și Shakespeare, Stendhal aparține realismului prin profunda și exacta observație socială și psihologică din romanele sale și prin stilul sobru, neutru, având ca model stilul Codului civil.
Romanele sale (Armance, Roșu și negru, Mânăstirea din Parma, Lucien Leuwen) fac din Stendhal unul dintre precursorii romanului modern.
Pasiunea sa pentru Italia i-a inspirat povestirile romantice Vanina Vanini și pe cele din ciclul Cronici italiene.
Scrierile sale autobiografice (Jurnal, Viața lui Henry Brulard, Amintiri egoiste) tratatul Despre dragoste și biografiile de muzicieni completează opera lui Stendhal.
Mormântul lui Stendhal din cimitirul Montmartre
ROȘU ȘI NEGRU
Le rouge et le noir
1830
Subintitulat Cronica anului 1830, romanul are în centrul său un personaj care încearcă să parvină.
Fiu de țăran, dotat cu inteligență și voință puternică, Julien Sorel face eforturi de a se afirma pe măsura calităților sale, de a dobândi o poziție socială superioară, făcând să i se uite originea umilă, pentru care este disprețuit de clasa dominantă.
Rășu și negru, culorile din titlu, reprezintă simboluri pentru cele două cariere între care Julien Sorel trebuie să aleagă spre a parveni: cariera militară (roșu fiind culoarea uniformelor din acel timp) sau cea ecleziastică (negrul sutanelor).
Seminarist, Julien este perceptorul copiilor domnului de Renal și se îndrăgostește de soția acestuia.
Ajuns la Paris, ca secretar al marchizului de La Mole, tânărul o cucerește pe fiica acestuia, Mathilde, cu care urmează să se căsătorească.
Planurile sunt însă dejucate de o scrisoare trimisă marchizului de către doamna de Renal la instigarea duhovnicului ei.
Într-un prim impuls de răzbunare, Julien o rănește pe doamna de Renal cu un foc de pistol, regretându-și apoi fapta.
Condamnat la moarte, este executat, iar doamna de Renal, care îl iubise, nu-i supraviețuiește.
CAPITOLUL XLI
JUDECATA
Ședința reîncepu.
Pe când președintele făcea rezumatul dezbaterilor, bătu miezul nopții.
Președintele fu nevoit să se întrerupă; în mijlocul tăcerii pricinuite de neliniștea generală, bătăile orologiuli umplură sala.
”Începe și ultima zi a vieții mele”, gândi Julien. Curând, se simți înflăcărat de simțământul datoriei. Până atunci își stăpânise înduioșarea și-și păsrase hotărârea de a nu vorbi; dar când președintele curții îl întrebă dacă mai are ceva d adăugat, el se ridică. În fața lui, vedea ochii doamnei Derville, care, în licărirea lumânărilor, păreau că scânteiază. ”Nu cumva plânge ?” gândi el.
”Domnilor jurați,
Groaza de a fi disprețuit, pe care credeam că voi putea s-o înfrunt în clipa morții, mă face să iau cuvântul. Domnilor, n-am cinstea să aparțin clasei Domniilor voastre, Domniile voastre văd în mine un țăran care s-a răzvrătit împotriva soartei lui josnice.
Nu vă cer nici un fel de îndurare, continuă Julien cu glas din ce în ce mai puternic. Nu-mi fac deloc iluzi, mă așteaptă moartea; ea va fi dreaptă. Am atentat la viața celei mai vrednice de respect și de toată cinstirea. Doamna de Renal mi-a fost ca o mamăă. Crima mea e cumplită și a fost premeditată.
Mi-am meritat deci moartea, domnilor jurați. Dar chiar dacă aș fi mai puțin vinovat, văd oameni cărora, fără să le pese de mila ce ar trebui să le-o trezească tinerețea mea, ar vrea să pedepsească prin mine și să descurajeze astfel, pentru totdeauna, categoria aceasta de tineri care, născuți într-o clasă inferioară și oarecum apăsată de sărăcie, are norocul să dobândească o educaâie bună și îndrăzneala să se amestece în ceea ce orgoliul bogătașilor numește societatea înaltă.
Iată crima mea, domnilor, și ea va fi pedepsită cu atât mai multă asprime, cu cât, de fapt, nu sunt judecat de către oamenii mei. Nu văd pe băncile juraților nici un țăran mai înstărit, ci numai burghezi indignați”...
Timp de douăzeci de minute, Julien vorbi pe acest ton ; și spuse tot ce avea pe inimă; procurorul, care râvnea la favorurile aristocrației, abia mai putea sta locului, pe scaunul lui; dar, în ciuda întorsăturii cam abstracte pe care Julien o dăduse cuvintelor lui, toate femeile plângeau. Până și doamna Derville își ținea batista la ochi. Înainte de a sfârși, Julien vorbi iar de premeditare, de căința lui, de respect, de iubirea de fiu, nemărginita iubire pe care, în vremuri mai fericite, o avusese pentru doamna de Renal...Doamna Derville scoase un strigăt și leșină.
Bătea unu noaptea, când jurații se retraseră în camera lor. Nici o femeie nu-și părăsise locul; câțiva bărbați aveau și ei lacrimi în ochi. Discuțiile fură, la început, foarte însuflețite; dar, încetul cu încetul, pentru că hotărârea juraților se lăsa așteptată, oboseala generală începu să potolească mulțimea. Momentul era solemn; lumânările abia mai pâlpâiau.
Julien, istovit, auzea discutându-se în preajma lui dacă întârzierea juraților e prevestitoare de bine sau de rău. Și văzu cu plăcere că toată lumea era de partea lui; jurații zăboveau, și, totuși, nici o femeie nu părăsea sala.
Când bătură orele două, se auzi un freamăt puternic. Ușa cea mică a camerei juraților se deschise. Domnul baron de Valenod înaintă cu un pas grav și teatral, urmat de ceilalți jurați. El tuși, apoi declară, pe sufletul și pe conștiința lui, că juriul, în unanimitate, îl socotea pe Julien Sorel vinovat de crimă, de crimă cu premeditare: sentința aducea pedeapsa cu moartea. Ea fu rostită o clipă mai târziu. Julien își privi ceasul și își aminti de domnul de Lavalette; era ora două și un sfert. ”Astăzi e vineri, gândi el. Da, dar e o zi fericită pentru domnul Valenod, care mă condamnă...Sunt pre bine păzit pentru ca Mathilde să mă poată salva, așa cum a făcut doamna de Lavalette...Deci, peste trei zile, chiar la ora asta, voi ști ce înseamnă marele mister.”
În clipa aceea, însă, un țipăt îl readuse la lucrurile lumești. femeile din preajma lui suspinau; văzu că toate privirile se întoarseră către o mică tribună, scobită între ghirlandele unui stâlp gotic. Mai târziu, află că acolo se ascunsese Mathilde. Cum țipătul nu se mai repetă, toate privirile se ațintiră iar asupra lui Julien, căruia jandarmii încercau să-i facă drum prin mulțime.
”Să încerc să nu-i dau prilej să râdă lichelei ăsteia de Valenod, gândi Julien. Cu ce glas îndurerat și plin de viclenie a rostit sentința care aduce pedeapsa cu moartea ! Iar bietul președinte al curții, cât e el de judecâtor, de-atâta amar de ani, avea lacrimi în ochi când mă condamna ! Ce bucurie pe Valenod că s-a putut răzbuna pentru vechea noastră rivalitate în legătură cu doamna de Renal !...Așadar, n-am s-o mai revăd ! S-a sfârșit...Un ultim adio simt că e cu neputință pentru noi...Ce fericit aș fi fost să-i pot mărturisi câtă scârbă îmi e de crima săvârșită !
Numai atât să-i spun: găsesc că am fost condamnat pe drept.”
