Cel mai mare scriitor german și unul dintre spiritele strălucite ale umanității, J.W.Goethe, a fost o personalitate multilaterală, preocupată de literatură, artă și știință, excelând în toate domeniile pe care le-a abordat.
Cea mai importantă rămâne însă opera lui literară, care cuprinde lirică - în care se topesc, prin forța geniului său creator, influențe diverse (populare, în balade ca Ucenicul vrăjitor sau Craiul ielelor, antice, în Elegii romane, orientale, în Divanul occidental - oriental) - romane (Suferințele tânărului Werther, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Maister, Anii de călătorie ai lui Wilhelm Maister), drame (Egmont) și tragedii (Ifigenia în Taurida).
SUFERINȚELE TÂNĂRULUI WERTHER
(Die Leiden des jungen Werthers) - 1774
Roman epistolar, prezentând dragostea lui Wertherpentru Charlotte, logodnica și apoi soția prietenului său Albert.
Imposibilitatea împlinirii acestei iubiri îl duce pe Werther la sinucideree.
Romanul a cunoscut în epocă un mare succes datorat analizei sentimentelor puternice care îl animă pe erou și faptului că romanul este unul dintre primele care prezintă viața fmilială a burgheziei germane.
Ți-am scris deunăzi că l-am cunoscut pe administratorul S...și că el s-a rugat să-l viziteze în sihăstria sau mai degrabă în regatul lui. Uitasem de asta și poate că nu m-aș fi dus niciodată pe-acolo dacă întâmplarea nu m-ar fi făcut să descopăr comoara care stă ascunsă în acest tărâm liniștit.
Tineretul de prin părțile astea pusese la cale un bal la țară, bal la care m-am hotărât să mă duc și eu. Am invitat o fată de-aici, bună, frumoasă, dar banală; ne-am înțeles să luăm o trăsură, să mergem toți, adică eu, dansatoarea mea și verișoara ei, spre locul unde se desfășura balul, iar în drum s-o luăm și pe Charlotte S...
”Ai să cunoști o femeie frumoasă”, îmi spuse fata care mă însoțea, în timp ce străbăteam pădurea foarte rărită, spre pavilionul de vânătoare.
”Bagă de seamă, spuse și verișoara ei, să nu te îndrăgostești”:
”De ce ?” întrebai eu.
”Charlote e logodită, răspunse ea, cu un om foarte cumsecade, care acum a plecat să-și descurce diverse treburi, fiindcă tatăl lui a murit. Are să moștenească o avere frumușică”.
Vestea asta mă lăsă nepăsător.
Când am ajuns în fața porții, soarele mai avea vreun sfert de ceas până să se coboare după deal. Era înăbușitor de cald, și fetelor le era frică să nu vină o furtună, care părea că se îngrămădește la orizont în nourașii cenușii și amenințători. Le-am amăgit teama cu o pretinsămeteorologie, deși începeam și eu să presimt că petrecerea are să ne fie tulburată.
M-am coborât din trăsură. O slujnică a ieșit în poartă și ne-a rugat să așteptăm o clipă, spunându-ne că domnișoara Lottchen vine îndată. Am intrat în curte și m-am îndreptat spre casa frumos clădită. Când am urcat treptele și am ajuns la ușă, în fața ochilor mei s-a desfășurat cea mai încântătoare priveliște pe care am văzut-o vreodată. În odaia de la intrare, șase copii între unsprezece și doi ani se îngrămădeau în jurul unei fete bine împlinite, nu prea înaltă, într-o rochie albă, simplă, cu funde roze la brațe și la piept. Ținea în mână o pâine neagră și tăia penru fiecare copil câte o felie, pe măsura vârstei și a poftei lui de mâncare. Fiecăruia i-o dădea cu dragoste și fiecare striga: ”Mulțumesc” nestingherit, ridicându-și mânuțele cu mult înainte de a fi tăiată pâinea, apoi se îndepărta sărind sau, dacă avea o fire mai potolită, se ducea liniștit la poartă pentru a-i vedea pe străinii din trăsura cu care trebuia să plece Lotte.
”Vă rog să nă iertați, spuse ea, că v-am făcut să vă osteniți până aici și le-am lăsat pe fete să aștepte. Cu îmbrăcatul și cu aranjarea treburilor casei pe timpul cât am să lipsesc, am uitat să dau copiilor gustarea de după-amiază și ei nu vor să capete pâinea decât din mâna mea”.
I-am făcut un compliment banal. Întregul meu suflet îi contempla făptura, vorba și gesturile; abia când dădu fuga în odaie să-și ia mânușile și evantaiul am avut răgazul să mă smulg din surprinderea mea. Copiii mă priveau de la oarecare distanță și cam pieziș. M-am îndreptat spre cel mai mic, care avea o figură foarte plăcută. El se trase înapoi. Tocmai atunci intră Lotte, și îi spuse:
”Louis, dă verișorului mâna”.
Băiețelul dădu mâna cu multă voioșie; eu nu m-am putut opri și l-am sărutat, cu tot năsucul lui cam murdar.
”Verișor ? întrebai eu, în timp ce întindeam fetei mâna. ”Credeți că merit fericirea să vă fiu rudă ?”
”O, răspunse ea cu un zâmbet glumeț, avem o mulțime de veri și m-ar întrista dacă ați fi cel mai rău dintre ei.”
La plecare Lotte spuse Sophiei, surorii celei mai mari după ea, o fată de vreo unsprezece ani, să aibă grijă de copii și să dea din partea ei bună seara tatălui lor când are să vină de la plimbare. Pe copii, îi îndemnă să asculte de Sophie ca de ea însăși, ceea ce câțiva dintre eifăgăduiră sus și tare. Dar o blondină obraznică, de vreo șase ani, spuse:
”Degeaba Lottchen, tot tu ne ești mai dragă”.
