Reprezentant de seamă al romantismului englez.
Realizează o complexă operă poetică remarcabilă prin conținutul ei social și filozofic, prin accentul pus pe latura revoluționară a romantismului.
Crăiasa Maab este un poem alegoric de proporții, care cuprinde versuri închinate fraternității umane și luptei pentru înlăturarea tiraniei.
În același registru liric se înscriu Cântec pentru fii Angliei și Mascarada anarhiei.
PROMETEU DESCĂTUȘAT
(Prometheus Unbound)
1820
Poemul dramatic Prometeu descătușat, capodopera sa, este cea mai izbutită realizare modernă a mitului prometeic, după Goethe.
În viziunea lui Shelley, mitul lui Prometeu, care a răpit focul divin pentru a-l dărui oamenilor și-a fost crunt pedepsit de zei, capătă o interpretare nouă.
Dacă la Goethe și Byron Prometeu este simbolul revoltei față de o forță tiranică, în poemul dramatic al lui Shelley simbolizează victoria geniului uman, purificat și înălțat prin suferință și iubire deasupra forțelor răului.
În poemul său, Prometeu este eliberat de orice vină și apare un nou personaj, Demogorgon, simbolul viitorului, al forței mulțimii, capabilă să-l elibereze pe binefăcătorul său.
În această accepție, poemul este un elogiu adus omului, capabil să dobândească propria libertate.
PROMETEU
Nu mă cunoașteți oare ? Sunt Titanul
Cel ce din agonia lui făcut-a
O stavilă în calea tiraniei
Dușmanului, altminteri neînvins.
O, pajiști prinse-n stâncă, și torenți
Hrăniți cu-omăt, pe care-acum vă văd
Prin cețuri, hăt - departe - altădată
V-am străbătut dumbrăvile umbroase
Cu-Asia-mpreună, sorbind viață
Din ochii ei iubiți. De ce nu vrea
Al vostru spirit, azi, să stea de vorbă
Cu mine, cel ce, singur, a oprit -
Cum ai opri un car mânat de diavol -
Fățărnicia și puterea celui
Care vă umple limpezile rariști
Și văile, cu gemete de robi ?
O, frații mei, de ce nu-mi dați răspuns ?
PĂMÂNTUL MUMĂ
Ei nu cutează.
- - - - - - - - - - -
- - - - - - - - - - -
MERCUR
Tu știi o taină
Pe care nimeni altul n-o cunoaște
Și care ți-ar putea aduce sceptrul,
Cel pentru care tremură Tiranul.
Îmbrac-o în cuvinte, te slujește
De ea, ca de-un mijlocitor la tronu-i.
Hai, încovoaie-ți sufletul în rugă
Și, ca un credincios smerit în templu,
Îngenunchează-ți vrerea în trufașa
Ta inimă, - căci facerea de bine
Și umilința pot să îmblânzească
Pe cei mai crunți și neîndurători...
PROMETEU
Chiar binele, în rău îl schimbă răii.
Eu i-am dat tot ce are; drept răsplată
M-a-nlănțuit aici - de ani și veacuri,
Să sufăr zi și noapte; pe arșiță
Îmi crapă pielea, iar în nopți cu lună
Îmi crește-n jurul părului cunună
De țurțuri cristalini. Și-n vremea asta,
Vătafii lui îmi calcă în picioare,
Din voia lui, iubita seminție.
Aceasta-i a tiranului răsplată -
Și e firesc - căci răul nu-i în stare
Nici să primească binele. De-i dărui
O lume, sau de pierde vreun prieten,
El simte ură, teamă sau rușine -
Dar nu recunoștință, îmi plătește
Doar prin propria-i fărădelege.
Mărinimi-ai pentru el un ghimpe.
Care sfâșie semnul Răzbunării.
Supunerea, știi bine, nu-i de mine;
Și ce fel de supunere mi-ar cere
Sau aș putea să-i dau, decât aceea
De-a spune un cuvânt ce-ar fi pecetea
Robiei omenirii - un cuvânt
Ce tremură ca spada lui Damocles
Deasupra strălucitei lui coroane ?
Nu, n-am să mă supun, deși-aș putea.
Să tămâieze alții fărdelegea
Atotputernică în chip vrenelnic.
Ei nu au a se teme, căci Dreptatea
Biruitoare, împărți-va milă
Și nu pedeapsă celor rătăciți;
Chiar rătăcirea lor, i-e răzbunarea,
Aștept, deci, răbdător, ora răsplății, -
De când vorbim, e parcă mai aproape,
Dar latră câinii iadului, ascultă !
Nu zăbovi, privește ! Ceru-i sumbru -
E semn că se-ncruntă-al tău Părinte.
MERCUR
De-am fi cruțați - eu, de-a face rău,
Iar tu de-a-l îndura ! Te-ntreb din nou:
Nu știi cât va mai ține-n cer domnia
Lui Jupiter ?
PROMETEU
Știu doar c-o să-nceteze.
MERCUR
Vai, nu poți socoti câți ani de chinuri
Te mai așteaptă ?
PROMETEU
Știu: atâta timp
Cât Jupiter domni-va. Nu mă tem
Și nu doresc mai mult, nici mai puțin.
MERCUR
Cufundă-te puțin în veșnicie;
Acolo, Timpul, secolele toate
Și tot ce ne închipuim, nu-nseamnă
Decât un punct; iar mintea răzvrătită
Slăbește, ostenind de-atâta fugă,
Și cade, oarbă, frântă, buimăcită.
Vezi, poate nu ai socotit toți anii
Ce-i vei trăi în chin, fără răgaz.
PROMETEU
Să-i socotească, poate, nici o minte
N-ar fi în stare, - totuși anii trec.
MERCUR
De ți-ai putea petrece astă vreme
Alăturea de zei, în desfătări ?...
PROMETEU
N-aș părăsi prăpastia-nghețată
Și-aceste chinuri fără pocăință.
MERCUR
O, te admir, dar milă mi-e de tine.
PROMETEU
Să-ți fie milă doar de sclavii jalnici
Ai cerului, ce se disprețuiesc
Ei înșiși - nu de mine, căci în mintea-mi
Tronează-o pace blândă ca lumina.
Deșartă-i vorba ! Demonii ți-i cheamă !
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
DEMOGORGON
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Să-nduri o suferință nesfârșit,
Nădăjduind mereu; să uiți un rău
Mai negru chiar decât al morții hău;
Să-nfrunți Puterea - oricât de cumplită,
Și să iubești cu-ncredere deplină,
Pân-ce Speranța însăși va crea
Râvnitul țel, din propria-i ruină;
Să nu te schimbi, și să nu șovăi, da ! -
Titanule, aceasta-i slava ta -
Să fii frumos, și bun, și liber, iată
Victoria și viața-adevărată !
