Critic, istoric și teoretician literar al romantismului german, conducător al școlii romantice de la Jena. Colaborator al fratelui său August Wilhelm von Schlegel (1767 - 1845), traduce și difuzează opere de valoare din literatura universală; este pionier al studiilor filologice și filozofice sanscrite.
Concepe istoria literară în strânsă legătură cu critica literară.
Scrie Despre studiul poeziei grecești, Istoria poeziei grecilor și romanilor, Istoria literaturii vechi și noi, Culegere de poezii romantice din evul mediu.
Împreună cu fratele său Wilhelm, cu poetul Novalis și cu filozoful Schleiermacher, fondează revista Ateneul, organ al școlii romantice de la Jena, în care publică Fragmente, studii care-l consacră ca îndrumător al mișcării.
FRAGMENTE (1787 - 1800)
În următorul Fragment (cel de-al 116-lea) definește poezia romantică în ipoteza ei ideală.
...Poezia romantică este o poezie universală progresivă. Menirea ei nu se rezumă doar la reunirea tuturor genurilor poetice, nu constă doar în crearea punctelor de legătură între poezie, filosofie și retorică. Poezia romantică urmărește să realizeze când întrepătrunderea, când contopirea poeziei artistice culte cu cea ingenuă, naturală; poezia romantică tinde să învioreze poezia, să o facă sociabilă, să confere în același timp poezie vieții și societății; să poetizeze rațiunea, să hrănească până la saturație formele artei cu conținut cultural variat și valoros, să-l însuflețească prin vibrațiile umorului. Poezia romantică îmbrățișează tot ce este poetic, de la cel mai cuprinzător sistem al artei, vădind el însuși mai multe sisteme, până la suspinul și sărutul pe care copilul plăsmuitor de versuri îl exprimă în cântul său simplu. Poezia romantică se poate pierde într-atât în ceea ce redă, încât am fi înclinați să credem că unicul și înaltul ei scop ar fi să caracterizeze individualități poetice de orice fel; și totuși nu există nici o formă atât de adecvată să exprime complet spiritul autorului astfel încât unii scriitori care intenționau să scrie doar un roman s-au redat aproximativ pe ei înșiși. Numai poezia romantică poate deveni, asemănător epopeii, o oglindă a înregii lumi înconjurătoare, o frescă a epocii. Și numai ea poate pluti, liberă de orice interes real sau ideal, pe aripile meditației poetice într-o zonă mediană, numai ea poate potența necontenit meditația, numai ea poate multiplica asemănător unui șir infinit de oglinzi. Poezia romantică este compatibilă cu cea mai înaltă și multilaterală cultură; acționând nu doar din interior spre exterior, ci și invers, ea organizează componentele fiecărei creații menite să constituie un tot unitar, însușire prin care i se deschid perspective spre o clasicitate ce evoluează la infinit. Dintre toate artele, poezia romantică reprezintă ceea ce rațiunea, spiritul înseamnă pentru filozofie, ceea ce societatea, relațiile, prietenia și dragostea semnifică pentru viață (...).
Ea însăși este infinită, după cum este liberă, recunoscând drept lege suverană doar bunul plac al poetului, neîngrădit de nimic. Modalitatea romantică, singura care constituie mai mult decât o modalitate, este poezia însăși: căci într-un sens oarecare orice poezie trebuie să fie romantică...
