SAMUEL TAYLOR COLERIDGE 1772 - 1834

 

 Samuel  Taylor  Coleridge (1772–1834)

Poet și critic literar englez.

Reprezintă, alături de W. Wordsworth și R.Southey, ”Școala Lacurilor” din ținutul Cumberland, al cărui peisaj i-a inspirat pe poeți.

Operele sale mai importante sun: Balada bătrânului marinar, apărută în volumul Balade lirice (în colaborare cu Wordsworth, a cărui prefață constituie manifestul romantismului englez), Hanul Kabla sau o viziune de vis, în care se împletesc elemente de fantastic mitologic cu cele de origine folclorică, cu oniricul și cu erotismul medieval.

POVESTEA BĂTRÂNULUI MARINAR
(Rhyme of the Ancient Mariner)
                 1798

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

În chiote-am plecat din port,

Plutind spre marea cea adâncă

Pe lângă deal și paraclis

Și farul de pe stâncă.

Și soarele, pe stânga noastră,
Se culegea din ape,
Lucea și se pleca spre dreapta
În mare să se-ngroape.

Apoi, năvalnică și aspră,
S-a năpustit furtuna;
Cu aripa-i spre miază-zi
Ne-a însemnat întruna.

Catartu-i frânt; sub apă puntea;
Ca un învins ce-și pleacă fruntea
Sub biciul dușmanului crud
Și-n umbra-i își iuțește pasul,
În urletul furtunii vasul
Gonea mereu spre sud.

Veniră neguri și zăpezi
Și frigul din înalturi;
Iar gheața, verde ca smaragdul,
Ajunse la catarturi.

Și prin nămeți, albii pereți
Luceau fără de viață;
Nici om, nici dobitoc în preajmă,
Doar pustiu de gheață.

Gheață-mprejur, în spate, - n față,
Oceanul era plin -
Trosnind, crăpând, mugind, urlând
Cu vuiet de leșin !

Dintr-un nor gros un albatros
Veni Într-un târziu;
Toți creștinește l-am slăvit
Ca pe un suflet viu.

Mâncă mâncări lui neștiute
Și se roti pe-aproape...
Și-au fost scăpați, căci gheața prinse
Cu bubuit să crape.

Porni vânt bun, iar albatrosul
Ne urmări în zbor;
Când marinarii îl chemau
Venea la joaca lor.

Sta nouă ceasuri cocoțat
Pe vergi și pe vintrele;
Iar luna licărea bolnav
Prin negurile grele.

”Bătrâne, de vrăjmaș te aibă
În paza-i Cel -de-Sus !
Arăți cumplit...”Cu arbaleta
Eu pasăre-am răpus.

De-astădată, soarele din dreapta
Urca din ape-n zare,
Mereu încețoșat, și-n stânga
Se cufunda în mare.

Vântul bătea, dar pasărea
Nu se-arăta nici cum
Și marinarii în zadar
O îmbiau acum.

Fărădelegea mea vestea
Urgie tuturor,
Toți, într-un glas, spune-au c-am tras
Și-am săvârșit omor.
”Tâlhare !”-au zis, ”de ce-ai ucis
Pe-al brizei vestitor ?”

Mărețul Soare răsări
Ca domnul Sfânt la față;
Toți, dar, jurară c-am ucis
Pe-un vestitor de ceață.
”E bine c-ai răpus”, mi-au spus,
”Pe-un vestitor de ceață”.

Sub vântul viu a prins pârâu
De spume să se sape;
Noi eram primii care brăzdam
Acele mute ape.

Dar vânt și pânze au scăzut,
Iar noi, cuprinși de spaimă,
Am prins vorbi, văzând că marea
Un murmur nu îngaimă.

La prânz, un soare sângeriu,
Cu luna de o seamă,
Deasupra noastră zăbovea
Pe cerul de aramă.

Zi după zi, zi după zi,
Am stat în nemișcare,
Opriți ca vasul zugrâvit
Pe-o zugrăvită mare.

Apă, apă peste tot,
Și lemnul se zbârcea;
Apă, apă peste tot
Și noi n-aveam ce bea.


- - - - - - - - - - - - - - - - -

Iar cruntul duh ni s-arată
În vise, nu arari;
Ne urmărea afund din țara
De neguri și ghețuri.

De-atâta arșiță și limba
Ni se uscase-n gură
Vorbeam de parc-am fi-nghițit
Funungine și zgură.

Vai, vai ! de-atunci, bătrâni și tineri
Toți m-au privit urât...
Și-n locul crucii, albatrosul
Ei mi l-au prins de gât.

Se scurse-un veac...Ochii sticleau
Și gâtul ne era sleit.
Un veac ! Un veac ! Ochii sticleau
Și se holbau cumplit !
Când mi-a părut că văd ceva
Pe cer în asfințit.

Întâi, fu ca o pată, - apoi
Mi-am spus că e o ceață;
Dar, tot mișcându-se, la urmă
Se desluși la față.

O pată, - o ceață, un chip...Acum
Era de tot aproape,
Cotind, cârmind, zvâcnind, de parcă
Ferea un duh de ape.

Cu gura arsă, nu puteam,
Nici râde, necum plânge;
De sete, nimeni n-avea glas !
Și eu mi-am supt din mână sânge
Și am strigat ”Un vas !”


- - - - - - - - - - - - - - - - - -

Vai ! M-am gândit și-am tresărit,
Ce iute-i mersul ei !
Sunt pânze-acelea ce în soare
Par niște funigei ?

Prin aste coaste roșul soare
Privea ca prin zăbrele ?
Femeia-aceea - echipajul ?
E Moartea ? Cum, sunt două ele ?
Secund i-e Moartea oare ?

Buze-carmiz, păr mătăsos,
Privirile - de lup
Și pielea albă, de lepros;
Era coșmarul Viața-n-Moarte,
Ce-ngheață sângele în trup.

Și-ndat-au aruncat cu zarul

Pe putredele scânduri.

”Al meu e” zise ea. ”Al meu !”

Dând chiot în trei rânduri.”