Pseudonimul lui
FRIEDRICH LEOPOLD VON
HARDERBERG
1772 - 1801
Poet și prozator german, cel mai de seamă reprezentant al romantismului.
Scrie Imnuri către noapte (1800), poeme în proză închinate iubirii pierdute.
HEINRICH VON OFTERDINGEN
1802
Romanul ilustrează, prin figura simbolică a eroului, etapele succesive ale dezvoltării universului artistic, sfârșind în alegoria basmului.
În basm și în vis, Novalis găsea forma specifică de expresie a concepției sale mitice asupra lumii.
”Într-un basm autentic totul trebuie să fie miraculos - misterios și coerent - totul însuflețit (...). Întreaga natură trebuie să fie în chip straniu amestecată cu întreaga lume a duhurilor.”
Romanul urmărește formarea și viața de artist a rătăcitorului Heinrich, pornit în căutarea ”florii albastre”, simbolul dorului nemărginit.
Mi-e dor să văd floarea albastră. Ea îmi stăpânește veșnic gândurile, și nu pot să scriu sau să cuget despre altceva. Nu comorile sunt cele ce mi-au deșteptat o atât de neasemuită dorință, își spunea în sinea-i; departe de mine orice lăcomie; dor îmi este însă măcar să zăresc floarea albastră. Necurmat la ea îmi stă gândul și la nimic altceva. Așa ca acum nu m-am simțit niciodată; mai înainte parcă aș fi visat sau parcă aș fi trecut dormind într-o altă lume; căci în lumea în care trăiam altădată, cui i-ar fi păsat de flori, iar de o patimă atât de ciudată pentru o floare nici că am auzit vorbindu-se pe atunci. (.....).
Se lăsă cuprins de o dulce ațipire și visă întâmplări de nespus din care îl trezi o nouă izbucnire de lumină. Se afla pe o pajiște moale, la marginea unui izvor ce curgea în văzduh și părea că se mistuie în acesta. Stânci de un albastru întunecat străbătute de vine colorate se înălțau la oarecare depărtare; lumina zilei care îl învăluia era mai dulce și mai strălucitoare decât cea obișnuită, cerul fără pată era de un albastru bătând în negru.
Ceea ce îl atrăgea însă cu toată puterea er o floare înaltă, azurie, care la început se afla la buza izvorului și îi atingea fața cu petalele-i largi și strălucitoare. În jurul ei creșteau nenumărate flori de toate culorile, și mireasma cea mai aleasă îmbălsăma văzduhul.
Nu mai vedea altceva decât floarea albastră și o privi vreme îndelungată cu negrăită duioșie. Voi în sfârșit să se apropie chiar în clipa în care floarea începu pe neașteptate să freamăte și să se preschimbe: petalele îi deveniră mai strălucitoare și se mlădiară pe lujerul care începu să se înalțe, floarea se înclină spre el și din corolă i se înfățișă un guleraș albastru, desfăcut, în care unduia un chip delicat.
Eroul romantic urmărește ”împărăția” florii albastre, zărită în vis, atras necontenit spre această țintă de glasuri adânci ale sufletului.
Depărtările, zorile, întinsele câmpii, amurgurile sunt elementele naturii în comuniune cu starea sufletească a eroului stăpânit de eterna nostalgie după valori de neatins.
Mesajul romanului e acela al convingerii că lumea superioară e mult mai aproape de noi decât ne închipuim și că ”încă de aici, de jos, trăim în ea și o percepem”.
