Poet, prozator și critic literar american.
Deschide, prin opera sa, calea simbolismului și a suprarealismului.
Scrie lirică romantică și cu accente elegiace și viziuni halucinante, de desăvârșită rigoare formală: Tamerlan și alte poeme (1827), Corbul și alte poeme (1845), Ulalume, Anabell Lee, Clopotele etc.
Scrie și proză fantastică, așa-numitele ”povestiri extraordinare”, reunite în volumul Povestiri ale grotescului și arabescului.
CORBUL (The Raven)
1845
Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe când
Ale unor tomuri vechi și uitate, ce-mi spuneau că
Pe când piroteam aproape dormind, deodată mă
O foarte înceată bătaie lovind în ușa camerei mele ușor,
”E vreun călător”, zisei bombănind,”poate că el se trezi
ciocănind la ușa camerei mele ușor.
E numai atât, un călător”.
Ah, lămurit îmi aduc aminte, era în decembrie cu reci
Fiece cărbune, murind cuminte, și-aruncă spectrul
Cu nerăbdare-așteptam dimineața; în zadar încercasem,
Cărților mele, să mai sfâșii ceața tristeții pentru pierduta
Pentru rara, zglobia fată, pe care îngerii o numesc Lenore,
Dar al cărui nume fu aici trecător
Și mătăsosul, tristul foșnet, slab al perdelelor purpurii,
Mă sfredeli, cu o nemaisimțită groază mă cuprinse
Că trebui, ca să bată mai încet inima mea, să mă opresc
”E vreun călător, ce, voind să intre, bate la ușa mea
Întârziat călător care bânuiește, la ușa mea,
E numai atât, un călător.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Aruncai oblonul și, cu mult tapaj, scuturând
năzuros bizaru-i penaj
Pătrunse-năuntru un negru Corb, al
prea-sfântului timp trecut slujitor;
Nici un fel de atenție nu-mi dete; nu șovăi ci, pe
îndelete, ca în temeiul unui vechi acord,
Cu nobilă mână de lady sau lord, deasupra ușii camerei
mele se cățără disprețuitor,
Sus, pe bustul palidei Pallas, așezat chiar deasupra
ușii camerei mele, se sui fără zor
Se sui și stătu, sumbrul călător.
Și-atunci zburătoarea de eben așa hâdă, visarea mea
visarea mea tristă mai făcu să surâdă
Prin gravul, funebrul alai, cu care-și purta ifosul
”Creasta ți-e smulsă și rasă” zisei, ”dar nu vii, desigur
Stafie ursuză, corb bătrân, ce-ai trecut de țărmul
Spune-mi numele de prinț cu care țărmurile Nopții
Răspunde Corbul; ”Nevermore”
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Dar fiindcă numai pasărea hâdă sufletu-mi trist
mai făcu să surâdă,
Îmi trăsei jilțul în fața ușii, bustului și Corbului
atotștiutor
Și adânci în velurul ceresc, mă apucai să înlănțuiesc
Gânduri de alte gânduri triste, ca doar așa să
lămuresc ce această cobe, pasăre venită din
trecutul înșelător,
Ce, această posomorâtă, neînvățată și spectrală pasăre
cobe, pasăre fatală, venită din trecutul chinuitor,
Voi să spună prin croncănitul ” Nevermore”.
Asta voiam să lămuresc, fără să mă destăinuiesc
Lighioanei a cărei privire de jar îmi ardea pieptul,
mistuitor;
De astea și altele-așteptam din vecie, cu capul lăsat
fără silnicie
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care
străluminarea razelor lămpii se cernea mângâietor,
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care
străluminarea razelor lămpii luneca dezmierdător,
Dar pe care ea n-o va mai mângâia nicioată visător !
Atunci îmi păru într-o clipă pierdută, aerul mai
dens parfumat de-o nevăzută
Cădelniță legată de serafimii al căror clinghet de pași
pe sofa moale se bănui că trece ușor.
”Netrebnice ”, strigai, ”Dumnezeu ți-a dat, prin
acești îngeri fără păcat.
Răgaz, răgaz și leac de uitare, balsam pentru rana
pierdutei Lenore !
Bea, o, bea și, în alinare, uită de pierduta Lenore !”
Răspunde Corbul ”Nevermore”.
”Profetule !” strigai, ”vestitor posac, totuși, profet,
de ești pasăre sau drac,
Fie că Satana te-a-ndemnat, fie că furtuna te-a
aruncat pe acest țărm neprimitor,
Așa jumulit și sălbăticit, în ținutul acesta deșert și
vrăjit,
În căminul meu de spaimă bântuit, spune-mi cel
puțin, tu, te implor,
Spune-mi mai e, în Galaad, vreun balsam alintător ?
Spune-mi, spune-mi, te implor !”
Răspunde Corbul: ”Nevermore ”.
”Profetule !” strigai, crainic posac, totuși, profet,
de ești pasăre sau drac,
Pe cerul ce peste-amândoi se-ncovoaie, pe Domnul
pe care-l iubim amândoi, te implor,
Spune-mi dacă, în Edenul depărtat, sufletul meu de
tristeți încărcat
Va mai îmbrățișa pe sfânta fată pe care îngerii
o numesc Lenore,
Va mai îmbrățișa zglobia fată pe care îngerii
o numesc Lenore ?”
Răspunde Corbul: ”Nevermore”.
”Să-ți fie cuvântul semn de plecare, pasăre sau demon,
el să ne separe !
Du-te-ndărăt spre uraganul și țărmurile Nopții lui Pluton
în zbor
Nu lăsa neagra pană ca urmă-a minciunii care în
sufletu-ți scurmă !
Lasă-mi sihăstria neprihănită ! De pe ușa mea
pleacă-n zbor !
Din inima mea pliscul ți-l trage, de pe ușa mea
ia-ți chipul în zbor !”
Răspunde Corbul: ”Nevermore”.
Și de-atunci o pană nu-și mai flutură, a stat mereu și încă
stă
Pe placidul bust al palidei Pallas, sus pe ușa mea
ne-ndurător;
Și ochii lui galeși scânteiază ca ai unui demon care
visează,
Lumina lămpii lunecând, proiectează umbra-i
întreagă jos, pe covor;
Și sufletul meu din această umbră, pâlpâietoare
pe covor,
N-o mai fâlfâi niciodată în zbor !
