luni, 5 mai 2014

CÂINELE - de Friedrich Dürrenmatt



http://www.dhm.de/archiv/ausstellungen/mueller/pics/duerrenmatt.jpg

Friedrich Dürrenmatt  1921 –  1990

(aici, cu o săptămână înaintea morții sale)



La numai câteva zile după sosirea mea în oraș, am întâlnit un bărbat zdrențăros care citea cu voce tare din Cartea de căpătâi în mica piață din fața primăriei. Câțiva oameni se opriseră în loc și-l ascultau. De-abia după o bucată de vreme am văzut că la picioarele străinului se tolănise un câine. Cum de nu-l observasem până atunci ? Blana lui de un negru închis strălucea de sudoare; ochii îi erau galbeni ca pucioasa; dinții - două șiruri galbene într-un bot imens. Mi-era imposibil să-l compar cu orice altă ființă pe care s-o mai fi văzut vreodată. Am renunțat să-l privesc, și am început să-l cercetez pe stăpân: era mic și îndesat. Hainele îi erau ferfeniță; printre zdrențe, pielea se ghicea însă curată, ca și haina jerpelită care-i acoperea goliciunea. Singurul lucru de preț era probabil Cartea din care citea, legată în aur și diamante strălucitoare. În liniștea după-amiezei vocea bărbatului răsuna liniștită și fermă. Cuvintele se înlănțuiau cu limpezime, te convingeau ușor, se vede că nici n-avea nevoie de pilde. Era o lectură reflexivă și detașată; când cuvintele nu te înduplecau, de vină era doar câinele care stătea nemișcat la picioarele stăpânului și te fixa cu ochi de pucioasă. Așa s-au petrecut lucrurile la început: ciudata tovărășie dintre pastor și câinele lui m-a fascinat, m-a făcut să-i caut mereu. Deși necunoscutul predica în piețele orașului și pe străzile înguste până noaptea târziu, nu-mi era lesne să le dau de urmă; orașul cu contururi de obicei atât de precise devenea un adevărat labirint. Omul meu nu sosea niciodată la aceeași oră, nici n-avea vreun plan dinainte fixat, așa că oricât m-am străduit n-am reușit să stabilesc o periodicitate în aparițiile lui atât de răzlețe; uneori vorbea fără întrerupere în același loc o zi întreagă, alteori își schimba locul la fiecare cincisprezece minute. Întotdeauna îl însoțea de-a lungul străzilor câinele gigantic, negru, care se întindea greu la pământ de îndată ce stăpânul începea să vorbească. Nu-l înconjurau niciodată mulți ascultători; de cele mai multe ori rămânea singur, dar singurătatea nu-l deruta: nu-și părăsea  locul și vorbea mai departe în strada pustie. Deseori l-am văzut cum se oprește în mijlocul drumului și se roagă cu voce tare, în timp ce nu departe de el, pe o altă stradă, oamenii treceau fără să-i dea nici cea mai mică atenție. Oricât am încercat eu să-l găsesc, n-am aflat nici o metodă sigură de izbândă; trebuia să las mereu întâlnirile noastre pe seama întâmplării. În cele din urmă luai hotărârea să aflu unde locuiește, cu toate că nimeni nu se arăta în stare să-mi dea un indiciu. L-am urmărit o zi întreagă și tot n-a fost de ajuns; mă ascundeam de teamă să nu mă descopere, dar orice aș fi făcut, până să se întunece părintele parcă intra în pământ.

Cam pe la miezul uneia din nopțile mele de veghe, l-am văzut intrând într-o casă pe care o știam locuită doar de bogătașii orașului. Abia atunci mi-am dat seama cât de nechibzuit acționasem, și am renunțat să mă mai ascund; încercam doar să rămân cât mai multă vreme prin preajma lui, cu certitudinea că sunt la rândul meu văzut. Simțeam că nu-l deranjez; câinele însă mârâia ușor de fiecare dată când mă zprea. Au trecut astfel mai multe săptămâni, și era într-o vară târzie când, după ce terminase de vorbit în piața aproape pustie, s-a apropiat de mine și m-a rugat să-l însoțesc până acasă; cât timp am mers de-a lungul străzilor n-a mai rostit nici un cuvânt. Se lăsase întunericul. Camera în care am intrat se afla sub nivelul străzii, așa că din prag am coborât câteva trepte; înăuntru, luminate de o lampă slabă, stivele de cărți lipite de pereți se înălțau până aproape de tavan. La o masă din lemn de brad citea o fată; purta o rochie albastru-închis. Nu s-a întors spre noi când am intrat, probabil că nici nu se observase. Sub una din cele  două ferestre ale pivniței era întinsă o saltea; pe peretele opus - un pat; în jurul mesei - două scaune; lângă ușă - o sobă. Fata și-a întors capul abia când m-am oprit în dreptul ei. Mi-a întins mâna și s-a ridicat de pe scaun, în timp ce prietenul meu se culcase pe saltea. Câinele i se lungise, prudent, la picioare.

- Acesta e tatăl meu, a adormit și de-acum nu ne mai aude, spuse fata, și continuă: câinele acela negru la care te uiți n-are nici un nume, a venit la noi ala, pe neașteptate, când tata a început să predice. N-a avut decât să apese cu labele pe clanță și să intre înăuntru pentru că noi n-am încuiat niciodată ușa.

Fata își întrerupse povestirea pentru o clipă. Eram încă foarte nedumerit și am întrebat-o în șoaptă cu ce se ocupase tatăl ei înainte.

- A fost un om bogat, avea multe fabrici, spuse ea și-și coborî privirea. A părăsit-o pe mama și pe frații mei ca să răspândească adevărul printre oameni.

- Și tu chiar crezi asta ? am întrebat-o.

- Sunt convinsă că așa este. Am știut-o dintotdeauna; de aceea am și venit cu tata până aici, și am acceptat să locuiesc în pivnița asta. N-am crezut însă că în clipa în care o să înceapă să răspândească adevărul, primul care o să i se alăture o să fie un câine.

Fata tăcu și mă privi într-un fel aparte, care mă făcu să cred că vrea să mă roage ceva dar nu îndrăznește.

- Cine te oprește să alungi câinele ? am întrebat-o, dar fata a clătinat din cap, gânditoare.

- Câinele ăsta n-are nume, și atunci n-o să vrea niciodată să plece de la noi, șopti ea încet, apoi se așeză pe un scaun.

M-am așezat și eu alături.

- Te temi de el ?

- M-am temut întotdeauna. Să vezi însă cu ce groază îl priveau mama și frații mei când au venit acum un an împreună cu un avocat să ne ia înapoi acasă. Câinele nu i-a lăsat; stătea neclintit în fața tatei și-și arăta colții. Mă tem de el chiar atunci când mă culc - mai ales atunci, noaptea, dar acum, dintr-o dată, totul s-a schimbat. Acum ești tu lângă mine, și dacă vreau pot să și râd de câinele nostru fără nume. Crede-mă, am știut dintotdeauna că ai să vii; poate că n-am știut cum ai să arăți, dar am știut în tot timpul ăsta că ai să sosești odată și-odată împreună cu tata, pe înserat, când lămpile ard și când pe străzi se lasă tăcerea, că vom petrece atunci împreună prima noapte a nunții noastre, în camera asta pe jumătate îngropată în pământ, în patul meu, lângă mormanele de cărți. O să stăm multă vreme îmbrățișați, un bărbat și o femeie pierduți unul lângă altul, în timp ce în colț, pe saltea, tata va dormi ca un prunc în întuneric; singură umbra câinelui va păzi împlinirea bietei noastre iubiri.

Cum aș putea vreodată să uit noaptea aceea de dragoste ! Deslușeam deasupra goliciunii noastre ferestrele - ca pe două dreptunghiuri minuscule care pluteau undeva, într-un spațiu îndepărtat. Eram doi naufragiați, ne înecam unul înt-altul înlănțuindu-ne cu lăcomie, strigătul deznădăjduit al iubirii noastre se pierdea în zgomotele străzii, de afară deslușeam crâmpeie de viață: pasul ezitant al bețivilor, mersul elastic al prostituatelor, tropăitul îndelung și monoton al coloanelor de soldți, apoi caii, scrâșnetul copitei care zgârie asfaltul, uruitul înăbușit al roților de automobil. Eram alături unul de altul, îngropați în pământ, ocrotiți în întunecimea lui caldă, nimic nu ne înspăimânta, n-aveam nimic de ce să ne temem. Din colțul în care predicatorul dormea pe saltea tăcut ca un mort, ochii câinelui ne vegheau neclintit iubirea ca doi sori rotunzi de pucioasă.

Așa au urmat o toamnă dogoritoare, galbenă și roșie, apoi o iarnă nefiresc de blândă, fără viscole, fără ger. Și cu toate acestea n-am reușit niciodată s-o ademenesc pe fată în afara pivniței în care se ascundea; am fi mers împreună cu prietenii mei la teatru, am fi rătăcit împreună de-a lungul pădurilor amurgite care se întindeau pe dealurile din jurul orașului: ea rămânea întotdeauna lângă masa ei de brad, până când părintele sosea din oraș însoțit de câinele fără nume, până când ne culcam înlănțuiți și priveam amândoi în sus, spre lumina galbenă care se scurgea prin ferestre. Primăvara a sosit în curând, și când pe străzi nu se topise încă zăpada murdară, fata a deschis într-o după-amiază ușa camerei mele. Soarele lumina pieziș prin fereastră. Se făcuse frig, așa că pusesem câteva lemne în sobă. Fata a intrat fără palton, palidă, tremurând în rochia ei de un albastru închis. Atunci am văzut pentru întâia oară că purta niște pantofi roșii, căptușiți cu blană.

- Trebuie să omori câinele - mi-a spus ea încă din pragul ușii; avea răsuflarea întretăiată, părul răvășit, ochii larg deschiși, era atât de înspăimântată încât nu am îndrăznit nici măcar s-o ating. M-am dus să-mi scot revolverul din dulap.

- Știam că ai să-mi ceri să-l omor; am fost prevăzător și mi-am cumpărat acum câteva zile o armă pe care s-o am oricând la îndemână. Când trebuie s-o fac ?

- Chiar acum. Trebuie să-l omori chiar în clipa asta - îmi răspunse încet. Până și tata se teme de el. Acum știu sigur că și tata s-a temut de el dintotdeauna, poate că doar s-a ferit s-o arate.

Mi-am verificat arma și mi-am pus paltonul.

- Amândoi sunt în pivniță - continuă fata și-și coborî privirea. Tata a stat dimineața întreagă întins nemișcat pe saltea; era atât de înspăimântat, că n-a putut nici măcar să se roage. Câinele îl păzește de-atunci lungit în fața ușii.

Am luat-o în josul râului și am traversat podul de piatră. Pe cerul incendiat, de un roșu închis, soarele strălucea amenințător. Orașul era mai agitat ca oricând, oameni și mașini păreau că înoată printr-o mare de sânge. Amurgul se reflecta în pereții și în ferestrele caselor. Am pătruns prin mulțime; am alergat pe străzi, am străbătut coloane lungi de automobile oprite la stopuri, autobuze monstruoase care se holbau la mine cu ochi amenințători, am lăsat în urmă polițiști cu căști cenușii, agitați și nervoși. Atât de repede alergam, încât fata se pierduse de mine undeva, departe, în drum. Gâfâiam: mi-am descheiat paltonul. Luptându-mă cu amurgul potrivnic, violet și dens, am travesat în goană strada pe care o cunoșteam atât de bine. Am izbit ușa cu piciorul și m-am năpustit în cameră cu pistolul în mână: era prea târziu. Într-o fracțiune de secundă am putut vedea cum umbra fiorosului animal dispare dintr-un salt prin sticla ferestrei, și cum mii de țăndări se împrăștie în odaie. Pe podea zăcea un morman de cârpe într-o baltă de sânge: cu greu am putut recunoaște printre  ele trupul sfârtecat al pastorului în carnea căruia colții câinelui lăsaseră dâre adânci.

Am început să mă clatin; când m-am rezemat de perete m-au împuns în coaste cotoarele stivelor de cărți. Afară urlau sirenele - erau mașinile Poliției și ale Salvării care se apropiau. Cineva căra o targă. Umbra unui medic a poposit pentru o clipă lângă cadavru, apoi a venit rândul polițiștilor să-și facă datoria. Peste tot se înghesuiau cete de curioși. M-am strecurat prin mulțime și am început să o chem pe fată. Am traversat încă o dată, în goană, orașul, am trecut peste pod, am ajuns în sfârșit la mine în cameră; fata nu era nicăieri. Am căutat cu disperare pretutindeni; soldații din cazarmă fuseseră mobilizați și cercetau pădurile, rânduiți în șiruri lungi. Bărcile năpădiseră apele murdare de sub pod, se ciocneau unele de altele, pe când bărbații cu prăjini în mâini căutau prin fundul mâlos al fluviului, iar pentru că primăvara izbucnise dintr-o dată cu ploile ei torențiale, oamenii dăduseră buzna, înspăimântați, cu strigăte și torțe aprinse, în văgăunile carierei de piatră, în gangurile subterane ale canalizării, sub pavajul catedralei: fata și câinele negru erau pierduți fără urmă.

Noaptea târziu, după trei zile de istov, am ajuns în camera mea din oraș. Epuizat cum eram, m-am trântit îmbrăcat în așternut. Deodată am auzit pași pe stradă: m-am năpustit la fereastră, am deschis-o dintr-o lovitură și m-am aplecat mult în afară, încercând să deslușesc prin beznă. Dedesubt strada se întindea neagră, udă încă de ploaia care până la miezul nopții căzuse fără încetare; pe asfalt se oglindeau, rânduite, felinarele, ca niște torțe de aur cu contur estompat, iar departe, de-a lungul copacilor, pășea tânăra fată - o siluetă cu o rochie albastră, cu pantofi roșii, cu părul strălucind albastru în lumina nopții. Alături, ca printr-o apă, înainta câinele fantomatic, blând, nevinovat ca un miel. În întuneric ochii lui de pucioasă o urmăreau - rotunzi și scânteietori.

În românește de Raluca Brancomir





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu