luni, 12 mai 2014

NIS PETERSEN - POEZII



http://3.bp.blogspot.com/-284cBzmFTtY/T8E67TBRXLI/AAAAAAAALWc/MClxnRjLL-I/s1600/nis-petersen.jpg


Nis  Petersen  1897 - 1943



Nis Petersen s-a născut  în 1897 în sudul Jutland, Danemarca.

A fost un copil orfan crescut de bunica din partea mamei, într-un regim strict, religios. Ca tânăr, a fost un rebel - ca formă de revoltă împotriva regimului sever din copilărie - a dus o viață de boem, „stropită” din belșug cu băutură.

Este autorul unui roman renumit pe plan internațional, un roman despre viața lui Iisus și a Apostolilor săi, „Strada cizmarului” (traducerea este aproximativă, mot-a-mot ar fi „Strada făcătorului de sandale”).

Mesajul pe care-l înțelege Petersen din creștinism și pe care-l transmite mai departe prin scrierile sale este acela de iubire și compasiune.

Poezia sa arată această profundă compasiune pentru cei săraci și pentru cei dezrădăcinați precum și ororile războaielor; le-a prins pe cele două războaie mondiale, fără să vadă finalul celui de-al doilea dar el vorbește de nenorocirile aduse omenirii de toate războaiele.







ÎL  IUBEȘTI  PE  OM  ?


Omul venea către mine,
târându-se.
Pe drum, în urma lui,
urme de glod,
de zăcere, de răni purulente.
O voce îmi strigă: - Îl iubești pe om ?
- Nu - am răspuns - nu pot !
- Iubește-l ! Îmi spuse vocea.


Omul a venit
mai aproape, târâș -
murdărindu-mă, scuipându-mă,
și muște și viermi îi văzui în rănile pieptului.
Și vocea suna:
- Îl iubești pe om ?
- Nu 1 fu răspunsul meu.
- Iubește-l ! îmi spuse vocea.


Aproape, mereu mai aproape,
centimetru cu centimetru,
duhoarea creștea -
el suferea de o mie de boli.
Și vocea mă amenință:
- Îl iubești pe om ?
- Nu, nu-l iubesc !
- Iubește-l ! îmi spuse vocea.


Și omul se ridică și-și întinse mâna spre mine,
și iată, unghiile lui înfloriră în roșu;
până la umeri, brațele goale
i-erau acoperite cu rănile negre ale păcatelor
și el surâdea: - Așa a iubit Dumnezeu...!


Și dintr-o dată-mi căzură solzi de pe ochi
și strigai:
- Omule, da, te iubesc !
Și gura mi-era plină de sânge,
de sânge-omenesc.


traducere Veronica Porumbacu






PRIMĂVARA  ÎN  FIORDUL  MARIAGER


În aer se-ntâlniră doi fluturi aurii
Și opt aripi de aur îi poartâ-acum spre zare.
Un șoricel, un altul găsi ca el, tot gri
Și-amarnic li-i nesațul, dar naiba ne-o feri -
De-i mult prea dulce viața, prea scurtă ni se pare.


Fecioara funigeii-și țesea și, ca-ntr-un zbor
De ploaie, ițe scumpe-i cădeau lângă picioare.
Se alintau pe-o creangă doi ciufi cu-atâta dor
Că iute-un cuc le spuse „noroc” amânduror -
Un cuib plin de gingașe făpturi cu aripioare.


Mixandre și-anemone creșteau în soare iar
Și din pământ măcrișul la viață răsărise.
Milioane de flori-fete își înălțau în dar
Și-și trimeteau sărutul de-arome și nectar
La flori-băieți cu zâmbet de-nmiresmate vise.


Căci era primăvară și, de nestăvilit,
Cu furie imboldul solar suia în toate,
Iar pe-un tăpșan de iarbă în raze-nvăluit,
Sta potcovarul. Draga-i, cu sânu-abia-mplinit,
Cosea de zor cămașa odraslei așteptate.


Traducere Tașcu Gheorghiu









ELEGIE
(1940)

Mi-au spus să trăiesc cum trăiam din străbuni,
când venea primăvara la țară;
în floare-i livada de meri și de pruni,
și sevele-n trunchiuri urcară.
Dar vai ! În Flandra un creier pe câmp
îngrașă bătrânul pământ.


Mi-au spus la cules să mă bucur din plin,
să-i zic din fluier un cântec.
Din viile noastre un fluviu de vin
să umple ulciorul cu pântec.
Dar vai ! Un flăcău la Narvik muri
acum, în zori de zi.


Mi-au spus: „Mai uită durere și dor,
dreptatea s-a dus de pe lume,
și dacă mai sunt nedreptâți care dor,
de ce să le cauți anume ?”
Dar vai ! Un câmp de bătaie zăresc
cu zdrențe de trup omenesc.


traducere Veronica Porumbacu




http://k23.kn3.net/FA9F5AAF7.jpg




EUROPA  ÎN  FLĂCĂRI


Un țăran cioplea ieri în Polonia
într-un sat lângă Pinsk
un leagăn - nevasta
era gata să nască -
și lucrând, auzea
duruitul leagănului, pe dușumea -
un leagăn ce nu era încă -
și râdea sub mustață.
Iar femeia-n odaie
râdea voinică, voioasă,
când îl vedea râzând.
Și râdeau amândoi.


În aceeași secundă - la 10 m.p.,
o mamă se ridică
de pe scaunul unde zăcea toropită
într-o odaie la King's Cross (Islington),
strangulându-și pruncul cu-o sfoară.
Apoi își stinse țigara și-o luă la goană
în direcția Holoway.
Restul e prea banal -
la ce s-o repet !
La ce-am mai privi,
ca-ntr-o halucinație,
subtitlurile ziarelor sărind din negrul egal,
într-o mare țară creștină,
sora noastră iubită ! O, cât vor fi suferit
                                                  cei doi !


Și undeva, pe Jerusalemstrasse (Moabit),
în aceeași secundă, o femeie îi dă
să sugă pruncului.
Două mici mâini se întind orbește
după perna cu vine albastre, umflată de lapte,
și-o gură lacomă prinde
sfârcul femeii, durând-o.
Apoi,
copilul adoarme sătul,
în leagănul lui,
ca să crească mare - destul de mare,
pentru ca un polițai
să-i crape odată capul,
la colț de stradă, în piața Bulow.


Dar în amurg, copiii vin să mă vadă -
sus, la etajul patru, pe un coridor negru
fără număr copiii cu picioarele încă moi,
cu mâini mici, cu gropițe,
și ochi
(nici un copil n-are-asemenea ochi),
dar ochii sunt împrumutați acelei zile în care
noi i-am ucis.


Copiii își pun mâinile lor pe genunchii mei
și mă privesc...
Acele mâini mici și fragile ce-ar trebui ocrotite,
să crească puternice, suple,
pentru ziua când ar fi să arunce rachete,
să mineze pământul, să lanseze torpile,
să incendieze Europa.


Mișună un furnicar de tablă -
copii de tablă -
și ochii mirați ne întreabă:
- Ce-aveți cu noi ? Ce v-am făcut ?
- De ce nu lăsați cuțitul din mână ?
Și mâna mea tremură - într-adevăr,
văd că ține-un cuțit.


Și mai sunt încă oameni care se roagă -
vreo sută să spunem -
în Anglia, în Franța, în Germania, în Scandinavia...
Nu-s oameni care știu să se roage,
nu e mulțimea;
sunt cei care urlă
și strigă
în descumpănirea sufletului.
Adică nu cinci minute în zori:
„Mulțumescu-ți, Doamne, pentru somnul și
                                            liniștea nopții !”
Și cinci minute, seara:
„Mulțumescu-ți,  Doamne, pentru ziua de azi,
           pentru soare și sănătate !”
Și mai sunt alte glasuri ușor tremurând,
care tremură în vâltoarea confuziilor,
sau aruncă totul peste bord, zgomotos.


O, zgomotul
presei, al cluburilor, al mitingurilor,
al congreselor
între cei aleși să ne fie cârmuitori !
Triumful acesta, răgușitele
strigăte ale searbedei auto-mulțumiri.
Ce deștepți suntem ! Ce conștienți de țel (care țel :)
ce luminați strigă ei
- „Luminare” - nici măcar atâta lumină
cât împrăștie o biată lanternă somnoroasă,
care coboară în haznaua intimă
ce se cheamă inimă.


- „Ucigașă !” îi strigă ei, femeii din Islington.
Lași ipocriți !
Ce e trufia noastră, ce-i această nemăsurată îngâmfare,
ce altceva decât crimă, omor repetat,
omor comis din convingerea noastră prostească
de-a fi mai mult
decât cei pe care avem a-i sluji ?
- „Pângăritor de femei !” țipă scandalizat
jurnalul.
Ca și cum noi n-am fi pângărit
femei cu grămada !


Și-aici, în mijlocul zarvei din jur,
chipul copiilor, fețele lor
mici, expresive,
atotștiutoare.


Să cântărim înc-o dată
cine e vinovatul; cine-a aprins războiul.
Micuții ne vor asculta cu o tristă
îngăduință.


Ei știu:
din torentul de vorbe,
din orgoliu, invidie, ură,
din gânduri hidoase
naște și crește războiul:
o floare urâtă.


Și dacă mai sunt încă oameni care pot să se roage:
de ce nu-și topesc neliniștea
inimii lor într-un strigăt ce zguduie cerul -
dacă există vreun cer !
De ce nu imploră:
- Doamne atotputernice, tu, care vezi
în inima noastră de regi ai naturii josnicia cumplită !
Tu, care vezi în zdrențele
aroganței, auto-mulțumirii, urii;
Doamne atotputernice, șterge-ne de pe lume !
Azvârle gunoiul ce ne înăbușă pieptul !
Șterge-ne de pe lumea asta de care nu ne-a păsat !
Prăvălește-ne în toiul josniciilor noastre,
în țările ce le-am dus de râpă.


Și fă să crească o nouă seminție în loc,
fără pata rușinii pe frunte !
O seminție de copii
al căror leagăn duruia pe dușumele
în Polonia, România, Germania, Britania...


Iar de nu-i cu putință, atunci
fă măcar să ne ierte copiii,
să ne-mprumute și nouă din comoara
imaculării, a propriei lor inocențe,
o mică parte din adevărul ochilor lor -
și ne dăruie Pacea !


traducere Veronica Porumbacu


http://cdn.theatlantic.com/static/infocus/ww2_4/s_w45_10081158.jpg


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu