Salvatore Quasimodo 1901 – 1968
Alături
de Umberto Saba, Eugenio Montale și Giuseppe Ungaretti, Salvatore
Quasimodo a fost cel de-al patrulea component al celei mai strălucitoare
constelații poetice italiene a secolului XX.
A fost un excelent traducător din marii poeți ai Antichității iar noi nu-i vom uita niciodată traducerea unei vaste antologii din opera lui Tudor Arghezi.
A fost inițial un adept al „limbajului pur” dar va cunoaște și expresia directă a verbului îndreptată împotriva „piciorului străin care strivește inima”, ca într-o poezie ce evocă evenimentele celui de-al doilea război mondial.
În 1959 a primit Premiul Nobel pentru Literatură „pentru lirismul poeziei sale, care prin patosul clasicilor exprimă tragicile evenimente din viața zilelor noastre ” (evident, referire la cel de-al doilea război mondial).
A fost un excelent traducător din marii poeți ai Antichității iar noi nu-i vom uita niciodată traducerea unei vaste antologii din opera lui Tudor Arghezi.
A fost inițial un adept al „limbajului pur” dar va cunoaște și expresia directă a verbului îndreptată împotriva „piciorului străin care strivește inima”, ca într-o poezie ce evocă evenimentele celui de-al doilea război mondial.
În 1959 a primit Premiul Nobel pentru Literatură „pentru lirismul poeziei sale, care prin patosul clasicilor exprimă tragicile evenimente din viața zilelor noastre ” (evident, referire la cel de-al doilea război mondial).
FĂRĂ AMINTIREA MORȚII
Primăvara înalță arbori și fluvii
glasul de neguri e mut,
pierdut în tine, iubire.
Fără amintirea de moarte
în carnea lipită de-a ta
vibrarea ultimei zile
ne trezește adolescenți.
Nimeni nu ne ascultă
al sângelui tremur ușor !
Ramură devenită
e mâna mea
pe șoldul tău înflorind.
Din plante, pietre și ape
se nasc făpturile lumii
sub a vântului intensă bătaie.
DE FRUNZA SĂLCIILOR
Și cum mai puteam noi cânta
cu piciorul străin deasupra inimii
între morții părăsiți în piețe,
pe iarba dură ca ghiața, ascultând
vaietul de miel al copiilor, urletul negru al mamei
care mergea în întâmpinarea fiului
crucificat pe stâlpul de telegraf.
Ca o juruință, de ramurile sălciilor
și țiterele noastre erau aninate
oscilând ușoare în vântul tristeții.
PĂSTORUL AERIAN
Răsună puternic chemarea
vechiului corn al păstorului,
aspru, deasupra șanțurilor
albite de pielea lăsată de șerpi.
Poate că îl sună
cei din câmpia apelor vii
unde cochilii se rostogolesc
sub picioarele măslinii ale
copiilor.
Sau poate de sub pământ
erupe suflarea vântului închis
trezind ecouri
în lumina care se prăbușește.
Ce vrei tu păstor al aerului ?
Poate chemi morții.
Dar tu nu auzi
glasul meu pierdut peste mare
în apusul în care
pescarii ridică năvoadele vii.
Traducerea: Alexandru Balaci
