sâmbătă, 10 mai 2014

MEDITAȚII de Søren Kierkegaard











Søren Aabye Kierkegaard  1813 - 1855


Omul nu folosește aproape niciodată libertățile pe care le are: așa de exemplu se întâmplă cu libertatea de gândire; în locul ei pretindem ca despăgubire libertatea cuvântului.



163z393h.gif


Soarta mea pare să fie de a revela adevărul pe măsură ce-l descopăr, distrugându-mi însă, în același timp orice perspectivă de autoritate. Așa încât pierzându-mi încrederea oamenilor, devenind în ochii lor cel din urmă în care să-și investească încrederea, eu fac să apară adevărul, prinzându-i astfel în această contradicție din care nu mai pot ieși decât dacă și-l însușesc ei înșiși...Nu-ți desăvârșești personalitatea decât însușindu-ți mai întâi adevărul, oricare i-ar fi vestitorul, măgărița lui Balaam (Numerii, 22,22), un prostănac vrednic de râs, un apostol sau un înger.



163z393h.gif


În fond, nu există decât o singură caltate: individualitatea. Ea este axa a toate: în acest fel, înțelegerea pe care o avem despre noi înșine este întotdeauna calitativă, în timp ce pe aceea pe care o avem despre ceilalți rămâne cantitativă. Asta face individualitatea; dar cine o acceptă ?



163z393h.gif



Totată problema este de a distinge în chip absolut între două ipostaze ale dialecticii: una cantitativă și cea secundă calitativă. Logica toată nu e decât dialectică, și anume una cantitativă, căci în ea toate sunt, și totul este doar unitate și identitate. În existență stăpânește, dintre ipostazele dialecticii, aceea calitativă.



163z393h.gif



În starea în care se găsește lumea, a fi autor ar trebui să reprezinte în existență o îndatorire extraordinară, o îndatorire care să sustragă de la dialectica moralei comune (sujbe publice și tot ce se leagă de ele; mijloace de subzistență și tot ce le urmează). Și de aceea, creația unui scriitor nu trebuie să dea dovadă doar de idee, ci trebuie ca existența lui să-i corespundă.



163z393h.gif



(...) În lumea trupului, regula este că poți pieri de mâna altuia, în cea a spiritului, nu poți pieri decât prin tine însuți - nimeni, în afară de tine, nu te poate distruge.



163z393h.gif



...Cea mai mare parte a oamenilor au o prea mare tihnă în existență (...) Având situații stabile, ei nu merg niciodată până la capătul puterilor, au liniștea pe care le-o oferă nevasta și copiii...n-aș vorbi niciodată cu dispreț despre această fericire; cred însă că e de datoria mea să mă lipsesc de toate acestea (...)



163z393h.gif



Situația ironiei nu va întârzia să se consolideze. Am înălțat  stindardul batjocoritor al ironiei împotriva gravității politicii și împotriva pompei îngrozitoare a filozofilor; într-o împrejurare schimbată, cum e cea de azi, devin - corectare a ironiei ! - cel mai grav.



163z393h.gif



Epoca noastră are nevoie nu de un geniu - ne-au fost hărăzite genii și am avut destule - nu, ci de un martir, de cineva care pentru a-i învăța pe oameni să se supună, a fost el însuși supus până la moarte, de cineva pe care oamenii l-ar condamna la moarte și l-ar da pierzării; căci doar omorându-l, biruindu-l doar ân acest fel, ar prinde frică de ei înșiși. Iată renașterea de care epoca are nevoie.



163z393h.gif



Procesul de educare a genului uman este un proces de individualizare.



163z393h.gif



Ce viață omenească are eficacitatea celei de martir; căci el nu începe să acționeze decât după ce a fost omorât. În acest fel, generația sa rămâne agățată de el sau împotmolită în sine însuși.



163z393h.gif



(...) La urma urmei, un singur lucru e de făcut pentru a sluji adevărul: să pătimești pentru el; numai așa determini o renaștere. O confuzie atât de îngrozitoare în gândire precum e cea în care s-a împotmolit omenirea, confuzie care înghite totul, dar absolut totul, nu poate fi dinamitată de gândire, e nevoie aici de forțe mai mai. E nevoie adică de martiri, nu de altceva...



163z393h.gif



Un singur om nu-și poate ajuta și nici salva contemporanii; poate doar arăta că vor pieri.



163z393h.gif



A împărtăși adevărul înseamnă a pătimi; altfel, nici nu împărtășești adevărul.



163z393h.gif



(...) Orice ajutor adevărat începe însă printr-o umilire; pentru a da ajutorul trebuie să începi prin a te umili înaintea celui pe care vrei să-l sprijini, înțelegând astfel că a ajuta nu înseamnă a domina ci a sluji, că a ajuta nu înseamnă să faci dovadă de o ambiție extremă ci de o răbdare extremă, că a ajuta înseamnă a accepta în mod provizoriu să nu ai dreptate și să fii neștiutor în lucrurile pe care le înțelege adversarul. (...)



163z393h.gif



De ce-ți reamintești în veșnicie ? De un singur lucru: de a fi pătimit pentru adevăr. Dacă vrei să-ți asiguri participarea la veșnicie, îngrijește-te de pătimirea pentru adevăr.



163z393h.gif



De vreme ce poți spune că moartea este un fapt, după cum și este, de vreme ce e sigur că odată hotărâtă, totul e terminat și că ea, moartea, nu se ostenește niciodată să dea vreo explicație, atunci e cazul să te înțelegi pe tine singur și, de o faci cu gravitate, vei înțelege că dacă moartea este noapte, viața este zi, că dacă noaptea nu poți trăi, o poți face ziua, și că aidoma cuvântului tăios al morții, apelul concis al vieții te îndeamnă glăsuind: fă totul astăzi. Privită în profunzime, moartea este un izvor de energie cum nu e altul și ea te ține treaz cum nici un alt lucru nu o face. Moartea îl împinge pe omul cărnii să spună:„Sî bem și să mâncăm, căci mâine vom muri”. Aici se află însă dorința lașă de a trăi în senzualitate, acea rânduială a lucrurilor vrednică de dispreț, în care trăiești pentru a bea și a mânca, și nu mănânci și bei pentru a trăi. Ideea morții îi dă, unui spirit mai adânc, un sentiment al neputinței în prada căruia el cade lipsit de orice vlagă; dar omului cu suflet grav, gândul morții îi dă adevărata măsură a grabei pe care s-o urmeze în viață, indicându-i țelul spre care să-și îndrepte goana. Șinici un arc nu ar putea să fie astfel întins și nici să imprime viteză săgeții așa cum gândul morții îl îndeamnă pe cel care e în viață și ale cărui puteri sunt încordate de gravitate. Gravitatea pune atunci stăpânire pe prezentul acestui azi; ea nu privește nici o datorie, disprețuind-o, ca neînsemnată; și nici o clipă nu e lăsată deoparte ca fiind prea scurtă; ea acționează cu toate forțele și cu randament deplin, dar gata să-și râdă de sine dacă strădania pretinde a-i fi vrednică înaintea lui Dumnezeu, și gata să înțeleagă în neputința sa că omul nu e nimic și că, acționând cu ultimele puteri, nu faci decât să dobândești prilejul de a te minuna de Dumnezeu.
(Din „Pe un mormânt”).



163z393h.gif



Așa cum spuneam că împrejurările îi fac pe hoți, tot așa, o efervescență nesănătoasă ca aceasta face să apară falși scriitori, exact în același sens în care vorbim de apariția unor bani falși pe piață.



163z393h.gif



Credința e tocmai paradoxul potrivit căruia individul e, ca atare, deasupra generalului, raportându-se, de regulă, la el nu ca subordonat ci ca superior: dar asta în așa fel încât - a se lua bine seama - însuși individul care a fost ca atare subordonat generalului devine superior generalului prin chiar mijlocirea acestuia; așa stând lucrurile, individul ca atare se raportează în chip absolut la absolutul însuși. Raportul acesta scapă reflexiei, care nu funcționează decât cu investirea generalului. El este și rămâne în eternitate un paradox inaccesibil gândirii. Acest paradox este credința; altfel (cititorul e rugat să aibă la fiecare pas în vedere consecințele, căci ar fi fastidios să le reamintim mereu), altfel credința, prin tocmai faptul că există dintotdeauna n-a existat niciodată; cu alte cuvinte, Avraam e pierdut. (Din „Teamă de cutremur”)



163z393h.gif



Eul este sinteza conștientă a finitului și infinitului care se raportează de la sine și al cărei țel este acela de a deveni ea însăși...Însă a deveni tu însuți înseamnă a deveni concret, iar astfel nu poți deveni în finit sau infinit, de vreme de acest concret la care trebuie să accezi e o sinteză. Evoluția constă deci în a se îndepărta la nesfârșit de sine într-o „infinizare” a eului și în a se reîntoarce la nesfârșit către sine în „finizarea” sa. Dimpotrivă, eul care nu devine el însuși rămâne, cu sau fără știință, disperat. Cu toate acestea, în orice clipă a existenței sale, eul se află în devenire, căci eul nu există în chip real și nu este decât ceea ce e să fie. Atâta vreme, deci,  cât nu ajunge să devină el însuși, eul nici nu este el însuși; iar a nu fi tu însuți înseamnă disperare. (Din „Maladie iremediabilă”)

traducere B.N. Gheorghiu


163z393h.gif




Un comentariu:

  1. Buna imi poti spune din ce carti ai luat citatele de mai sus de catre Søren Aabye Kierkegaard?

    RăspundețiȘtergere