Eram ca moartă
și te uitasem.
Zilele de cenușă se scurgeau prin mine.
Le număram pe degete
și nu simțeam nici bucurie, nici durere.
Atunci, o melodie
trecu prin zidurile mari de piatră.
Sângele cald zvâcni în mine,
tremuram
gândindu-mă la tine în noapte.
O, de-aș putea să-mi reazim încă o dată
de umărul tău fruntea palidă și grea,
atât de grea de ură, de dragoste.
A fost un vis îndepărtat precum un nor
întrezărit în orele plimbării
din curtea cenușie-a închisorii
ce-mi pare-acum a fi fără de tine
această casă a urii, a iubirii.