Henry Wadsworth Longfellow 1807 - 1882
EXCELSIOR
- Spre seară, printr-un sătișor
- Din Alpi, un tânăr călător
- Trecea purtând prin nea și vânt
- Un steag cu-acest străin cuvânt:
- Excelsior !
- Sub geana-i ochiu-ntunecos
- Sclipea ca paloșul tăios,
- Și, ca din corn de-argint, senin,
- Suna cuvântul cel străin:
- Excelsior !
- Lumini de prin bordeie, rar,
- Băteau în față-i, și, bizar,
- Ghețarii-n noapte străluceau,
- Și straniu buzele-i șopteau:
- Excelsior !
- — E un prăpăd în munți acum !
- Îl sfătuiește-un moș pe drum
- Pârâul e șivoi turbat...
- El murmură ne-nduplecat:
- Excelsior !
- — O, vin', o fată i-a șoptit,
- La pieptul meu, pribeag trudit !
- În ochi-albaștri-nlăcrimați
- Privește-oftând, înalț-un braț:
- Excelsior !
- — O, nu intra-n brădetul des,
- Lavinele în drum îți ies !
- Îi strigă-n vale un păstor.
- El pasă drept, nepăsător:
- Excelsior !
- Și-n zori, când clopotul din schit,
- Vibrând sonor și lămurit,
- Pe frați la rugă i-a chemat,
- Din stele-un glas a răsunat:
- Excelsior !
- Și câinele-a descoperit
- Un pelerin întroienit.
- Pe pieptul său un steag — drept scut
- Cu-acel cuvânt necunoscut:
- Excelsior !
- Și tainic mortul surâdea
- Spre soarele ce răsărea,
- Și mândru, ca o stea căzând,
- Căzu din cer un strigăt blând:
- Excelsior !
GLONTELE
E mort de-acum frumosul tânăr, căzut viteazul neînvins,
Și inima-i învăpăiată și-obrajii lui aprinși s-au stins !
El — sufletul nădejdii noastre, el — răsfățatul de noroc,
Pe care cu mândrie ochii îl urmăreau din loc în loc,
A cărui voce mângăioasă, al cărui zâmbet plin de vrajă
Făcea să crezi că pretutindeni un înger bun îi stă de strajă...
Ieri noapte-naintam o ceată prin pas, în munte, spre pichet,
Eram feriți de întuneric; — el călărea cântând încet:
"Port două roze roșii
La pălăria mea,
A treia-n vîrful spadei
Îmi va-nflori și ea..."
Atunci din margine de codru un glonte șuierând ieși:
Cântarea-i amuți pe buze și, brusc, un trup se prăbuși,
Simții că sângele-mi îngheață, fiori de groază m-au pătruns.
Și l-am strigat ușor pe nume, dar, vai ! n-am căpătat răspuns !
L-am rădicat pe cal cu trudă și-ncet, prin ploaie și noroi,
Prin noapte și prin ceață, iată-l adus la tabără-napoi !
La raza unei mici lanterne, sub cort, văzut-am dup-aceea
Pe fața-i două roze albe, — la piept îi sîngera a treia...
Și-un vis acum mi-arată însă același glonte ucigaș
Cum șuieră zburând departe, se duce șuierând în zbor,
Străbate munți și văi, ajunge departe-n nordicul oraș,
Și-n mijlocul unei căscioare
Din ulița plină de soare,
Atinge-o inimă, oprindu-i bătăile, fulgerător !
De-acolo, dinspre nord, departe, aud un clopot trist sunând:
Vecinul ei se minunează cum de-a murit așa curând !
VÂNTUL DIMINEȚII
Un vânt s-a ridicat strigând
Pe mări: „Voi, neguri, dați-mi rând !”
Năierilor, pe năvi, le-a spus:
„Matrozi, e-n zori ! La pânze, sus !”
În lumea mare s-abătu:
„Al deșteptării ceas bătu !”
Intră în codri: „Vijâiți !
Mișcați toți ramii înfloriți !”
Atinse aripe ușoare:
„Voi ciripiți, dragi cântătoare !“
Cocoșii, prin ogrăzi, trezi:
„Vestiți ! s-a luminat de zi !”
Șopti pe câmp, prin grai de aur:
„Desfășură al tău tezaur !”
Intră în turn vijelios:
„Voi, clopote, sunați voios !”
Iar atingînd morminte reci,
Șopti: „Dormiți, dormiți pe veci !”
traducerea poeziilor: Șt.O. Iosif
Pe mări: „Voi, neguri, dați-mi rând !”
Năierilor, pe năvi, le-a spus:
„Matrozi, e-n zori ! La pânze, sus !”
În lumea mare s-abătu:
„Al deșteptării ceas bătu !”
Intră în codri: „Vijâiți !
Mișcați toți ramii înfloriți !”
Atinse aripe ușoare:
„Voi ciripiți, dragi cântătoare !“
Cocoșii, prin ogrăzi, trezi:
„Vestiți ! s-a luminat de zi !”
Șopti pe câmp, prin grai de aur:
„Desfășură al tău tezaur !”
Intră în turn vijelios:
„Voi, clopote, sunați voios !”
Iar atingînd morminte reci,
Șopti: „Dormiți, dormiți pe veci !”
traducerea poeziilor: Șt.O. Iosif
