sâmbătă, 17 mai 2014

HENRY WADSWORTH LONGFELLOW - POEZII



http://eclecticesoterica.com/gif/longfellow.jpg

Henry Wadsworth Longfellow  1807 - 1882



EXCELSIOR

Spre seară, printr-un sătișor
Din Alpi, un tânăr călător
Trecea purtând prin nea și vânt
Un steag cu-acest străin cuvânt:
Excelsior !
Sub geana-i ochiu-ntunecos
Sclipea ca paloșul tăios,
Și, ca din corn de-argint, senin,
Suna cuvântul cel străin:
Excelsior !
Lumini de prin bordeie, rar,
Băteau în față-i, și, bizar,
Ghețarii-n noapte străluceau,
Și straniu buzele-i șopteau:
Excelsior !
— E un prăpăd în munți acum !
Îl sfătuiește-un moș pe drum
Pârâul e șivoi turbat...
El murmură ne-nduplecat:
Excelsior !
— O, vin', o fată i-a șoptit,
La pieptul meu, pribeag trudit !
În ochi-albaștri-nlăcrimați
Privește-oftând, înalț-un braț:
Excelsior !
— O, nu intra-n brădetul des,
Lavinele în drum îți ies !
Îi strigă-n vale un păstor.
El pasă drept, nepăsător:
Excelsior !
Și-n zori, când clopotul din schit,
Vibrând sonor și lămurit,
Pe frați la rugă i-a chemat,
Din stele-un glas a răsunat:
Excelsior !
Și câinele-a descoperit
Un pelerin întroienit.
Pe pieptul său un steag — drept scut
Cu-acel cuvânt necunoscut:
Excelsior !
Și tainic mortul surâdea
Spre soarele ce răsărea,
Și mândru, ca o stea căzând,
Căzu din cer un strigăt blând:
Excelsior !



GLONTELE



E mort de-acum frumosul tânăr, căzut viteazul neînvins,
Și inima-i învăpăiată și-obrajii lui aprinși s-au stins !
El — sufletul nădejdii noastre, el — răsfățatul de noroc,
Pe care cu mândrie ochii îl urmăreau din loc în loc,
A cărui voce mângăioasă, al cărui zâmbet plin de vrajă
Făcea să crezi că pretutindeni un înger bun îi stă de strajă...

Ieri noapte-naintam o ceată prin pas, în munte, spre pichet,
Eram feriți de întuneric; — el călărea cântând încet:

"Port două roze roșii
La pălăria mea,
A treia-n vîrful spadei
Îmi va-nflori și ea..."

Atunci din margine de codru un glonte șuierând ieși:
Cântarea-i amuți pe buze și, brusc, un trup se prăbuși,
Simții că sângele-mi îngheață, fiori de groază m-au pătruns.
Și l-am strigat ușor pe nume, dar, vai ! n-am căpătat răspuns !

L-am rădicat pe cal cu trudă și-ncet, prin ploaie și noroi,
Prin noapte și prin ceață, iată-l adus la tabără-napoi !
La raza unei mici lanterne, sub cort, văzut-am dup-aceea
Pe fața-i două roze albe, — la piept îi sîngera a treia...

Și-un vis acum mi-arată însă același glonte ucigaș
Cum șuieră zburând departe, se duce șuierând în zbor,
Străbate munți și văi, ajunge departe-n nordicul oraș,
Și-n mijlocul unei căscioare
Din ulița plină de soare,
Atinge-o inimă, oprindu-i bătăile, fulgerător !

De-acolo, dinspre nord, departe, aud un clopot trist sunând:
Vecinul ei se minunează cum de-a murit așa curând !



VÂNTUL DIMINEȚII





Un vânt s-a ridicat strigând
Pe mări: „Voi, neguri, dați-mi rând !”

Năierilor, pe năvi, le-a spus:

„Matrozi, e-n zori ! La pânze, sus !”

În lumea mare s-abătu:

„Al deșteptării ceas bătu !”

Intră în codri: „Vijâiți !

Mișcați toți ramii înfloriți !”

Atinse aripe ușoare:

„Voi ciripiți, dragi cântătoare !“

Cocoșii, prin ogrăzi, trezi:

„Vestiți ! s-a luminat de zi !”

Șopti pe câmp, prin grai de aur:

„Desfășură al tău tezaur !”

Intră în turn vijelios:

„Voi, clopote, sunați voios !”

Iar atingînd morminte reci,

Șopti: „Dormiți, dormiți pe veci !”


traducerea poeziilor: Șt.O. Iosif







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu