Imre Madách 1823 – 1864
Imre Madách a fost un scriitor, poet, avocat și politician din maghiar.
S-a născut în Alsosztregova (Ungaria - astăzi localitatea se numește Dolná Strehová, Slovacia) la 1823.
Din 1829 Madách a studiat la școala Piarist din Vac. În timpul epidemiei de holeră, el a locuit la Buda - 1831.
În 1837 și-a început studiile la Universitatea din Pesta iar în 1842 a devenit oficial, avocat.
Imre Madách este renumit pentru poemul său dramatic TRAGEDIA OMULUI (Az ember tragédiája, 1861) - supranumit și Faust-ul maghiar.
Acest poem cosmogonic care are aproximativ 4.000. de versuri, este o operă remarcabilă prin plasticitatea evocărilor și profunzimea gândirii filozofice.
La elaborarea poemului, poetul a fost încurajat și sfătuit de Janos Arany - unul din cei mai renumiți poeți maghiari ai secolului al XIX -lea.
Imre Madach a murit la Alsósztregova în 1864.
Am transcris mai jos, începutul și sfârșitul poemului „Tragedia omului”- respectiv Tabloul I și Tabloul XV - în extraordinar de elaborata traducere a lui Octavian Goga.
TRAGEDIA OMULUI
Tabloul I - ÎN CER
Tabloul I - ÎN CER
(În cer. Dumnezeu împrejmuit de slavă, pe tron. Cetele îngerești
îngenunchind. Cei patru arhangheli la poalele tronului. Lumină.)
CORUL ÎNGERILOR
Pământu-ntreg și cerul fără margini
S-aducă laudă Domnului mărit,
Cel ce cu-o vorbă totul plăsmuit-a
Și cu-o privire-i poate da sfârșit.
Puterea-i El, lumina întrupată,
Pe noi, drept umbre, raza-i ne-a născut.
Lui ne-nchinăm, că-n mila fără margini,
Măririi Lui, părtași El ne-a făcut.
E închegată vecinica idee,
Și facerea și-a plăsmuit hotar,
Azi orice suflet trăitor în Domnul
Prinos să ducă sfântului altar.
DOMNUL
Da, s-a sfârșit măreața-nfăptuire.
Se mișcă roata, meșterul adastă
Și mii de ani în osie se-nvârte
Pân’ înădesc o spiță sfărâmată.
Deci, v-arătați a lumii mele duhuri,
Vă-ncepeți cursul fără de zăbavă.
Vreau să ascult cu inima senină
Cum larma voastră-mi curge la picioare…
(Spiritele protectoare ale stelelor se avântă pe dinaintea tronului, rostogolind globuri și comete de diverse mărimi și culori. Muzica lină a sferelor.)
CORUL ÎNGERILOR
Minunat glob de văpaie
S-a ivit plin de mărire
Și-ntr-un cerc sfios de stele
El slujește fără știre.
Tremurând ca un opaiț
De departe-o stea lucește,
Pe când lumea-i fără margini,
Mii de inimi ocrotește.
Două globuri pleacă-n luptă,
Răsărind din depărtări,
Goana lor orânduiește
Ale lumilor cărări.
Iată urlă unu-n drumu-i,
Tu-l privești de groază plin;
El la milioane-mparte.
Fericire și senin.
Cât de blând s-aprinde-acolo
Astrul închinat iubirii,
Mână bună s-o păzească,
Mângâierea omenirii.
Iată lumi ce se vor naște,
Iat-o altă lume moartă,
Celui îndrăzneț mustrare,
Scut celui lovit de soartă.
Iată aducând pierzare
O cometă vine-acum,
Dar c-un semn stăpânul face
Din căderea ei un drum.
Vino, dulce înger tânăr,
Cu-al tău glob în multe fețe;
Din lumină și-ntuneric
Sunt a hainei tale crețe.
Ocrotit mergi înainte,
De al cerurilor har,
Mari idei dura-vor luptă
Pe îngustul tău hotar.
Zâmbete și lacrimi fi-vor,
Iarnă-vară pe pământ,
Rază-umbră arăta-vor
Voia Domnului preasfânt.
(Spiritele ocrotitoare ale stelelor se retrag.)
ARHANGHELUL GAVRIL
Tu ce-ai pus mărginire-n haos,
Ca să-l închegi în humă vie,
Măsură-n lumi fără repaos,
Din glasul tău măreț învie,
Te preamărim: Ideie!
(Se prosternă.)
ARHANGHELUL MIHAIL
Tu ce de-a pururi schimbătorul
Cu neschimbatul împreuni,
Zidind și vremi și infinituri,
Popoare răsădind în lumi,
Noi te slăvim: Putere!
(Se prosternă.)
ARHANGHELUL RAFAIL
Tu care dărui fericirea,
Știință ferecând în lut,
Făcând înțelepciunii Tale
Părtașă lumea ce-ai născut,
Osana: Bunătate!
(Se prosternă.)
DOMNUL
Și tu zâmbești, tăcând cu îndârjire,
Ți-e scumpă lauda și o păstrezi, Lucífer,
Ori plăsmuirea, munca mea nu-ți place?
LUCIFER
Să-mi placă mie? Câteva materii,
Cu alte forme, alte însușiri,
Cu noima lor de tine nevisată,
Sau dacă da, tu fără de puterea
Schimbării lor, acestea vrei să-mi placă?
Materii seci în globuri plămădite,
Ce-acum s-atrag, s-alungă-n calea lor,
Și-n câțiva viermi deșteapt-o conștiință,
Pân’totul plin, răcit, pieri-va iarăși,
Lăsând în urmă drojdii fără vlagă?…
Și omul doar simțindu-ți șiretlicul
În colțul lui va plămădi la fel.
Tu-n uriașa ta bucătărie
L-ai pus pe el; nepăsător și-n tihnă
Îl urmărești în searbăda lui trudă,
Cum năucit el Dumnezeu se crede.
Și-apoi când el, ce-ai pus la foc tu, strică,
Atunci te-a prins mânia ta târzie
Și-l pedepsești pe bietul ucenic…
La ce ți-e doar întreagă plăsmuirea?
Spre slava ta ai scris o poezie,
Ai prins-o-ntr-o mașină hârbuită
Și nu știu cum, dar nu ți-e greu s-asculți
De mii de ani cum scârție flașneta
Același cântec fără de-nțeles…
Moșnege! văd că te-a robit un joc
Ce-ar încălzi un creier de copil.
Un joc de râs: scânteia-năbușită,
Stinsă-n noroi, văpaie n-o să fie,
Ursită, libertate, s-alung-una pe alta,
Dar nu-i aci țărmuitoarea minte!
DOMNUL
Nu vreau cuvânt, ci mută închinare!
LUCIFER
Așa mi-e firea, alta ce să-ți dau?
(Arătând spre îngeri.)
Te laudă o ceată de neghiobi
Ș-așa-i cu cale, ei să te slăvească;
Tu i-ai născut ca raza, umbra moartă,
Dar eu trăiesc de vecii-vecilor!
DOMNUL
Nemernice ! Materia ți-e mamă, -
Unde ți-a fost puterea mai-nainte ?
LUCIFER
Și eu pot doar la fel să te întreb !
DOMNUL
În mintea mea din vremi făr-de-nceput
Trăiește chipul celor întrupate.
LUCIFER
Și n-ai simțit că făurirea minții
De-un haos ți-e puternic priponită,
Ce-i stăvilar oricărei firi pe lume ?
Eu, Lucifer, sunt stavila eternă;
Eu întruparea veșnicei tăgade !
Tu m-ai învins, căci soarta mi-e de-așa,
Ca-n lupta mea să cad întotdeauna,
Dar întărit din nou să mă renasc.
Materia îmi primenește forța,
Cu viața ta e moartea mea alături,
Cu fericirea deznădejde-amară !
E umbra mea cu raza ta vecină,
Credința ta o sap cu îndoială,
Oriunde ești, mă vezi, îți calc în urmă,
Eu, ce te știu, eu ție să mă-nchin ?
DOMNUL
Piei, duh potrivnic, du-mi-te din cale !
Nu te zdrobesc, dar dezlegat te las
De înrudirea spiritelor sfânte !
Jos în noroi, pierdut și huiduit,
Străin să fii ș-amarnic să te zbați,
Muncit pe veci de nesfârșitul gând
Că în zadar faci lanțul tău să sune,
Ți-e mică truda: Domnul e puternic !
LUCIFER
A, nu așa! Vrei să mă-mpingi în praf ?
Acum îți par netrebnică unealtă.
E în zadar! Legat ne fuse traiul:
Eu parte cer!
DOMNUL
(Ironic.)
Deci, fie voia ta !
Vezi pe pământ doi pomi cu roadă vie,
Ce-n mijloc chiar își mlădie tulpina,
I-am blestemat, ai tăi fie de-acum!
LUCIFER
Zgârcite-ți sunt azi mâinile, Stăpâne,
Dar locul tău, ce-ai măsurat cu cotul,
Va fi pe veci lăcaș tăgăduirii,
Ce lumea ta va răsturna odată !
(Pleacă.)
CORUL ÎNGERILOR
Duh blestemat ! Te-alungă cel de sus !
Osana ! Domnul lege ne-a adus !
Pământu-ntreg și cerul fără margini
S-aducă laudă Domnului mărit,
Cel ce cu-o vorbă totul plăsmuit-a
Și cu-o privire-i poate da sfârșit.
Puterea-i El, lumina întrupată,
Pe noi, drept umbre, raza-i ne-a născut.
Lui ne-nchinăm, că-n mila fără margini,
Măririi Lui, părtași El ne-a făcut.
E închegată vecinica idee,
Și facerea și-a plăsmuit hotar,
Azi orice suflet trăitor în Domnul
Prinos să ducă sfântului altar.
DOMNUL
Da, s-a sfârșit măreața-nfăptuire.
Se mișcă roata, meșterul adastă
Și mii de ani în osie se-nvârte
Pân’ înădesc o spiță sfărâmată.
Deci, v-arătați a lumii mele duhuri,
Vă-ncepeți cursul fără de zăbavă.
Vreau să ascult cu inima senină
Cum larma voastră-mi curge la picioare…
(Spiritele protectoare ale stelelor se avântă pe dinaintea tronului, rostogolind globuri și comete de diverse mărimi și culori. Muzica lină a sferelor.)
CORUL ÎNGERILOR
Minunat glob de văpaie
S-a ivit plin de mărire
Și-ntr-un cerc sfios de stele
El slujește fără știre.
Tremurând ca un opaiț
De departe-o stea lucește,
Pe când lumea-i fără margini,
Mii de inimi ocrotește.
Două globuri pleacă-n luptă,
Răsărind din depărtări,
Goana lor orânduiește
Ale lumilor cărări.
Iată urlă unu-n drumu-i,
Tu-l privești de groază plin;
El la milioane-mparte.
Fericire și senin.
Cât de blând s-aprinde-acolo
Astrul închinat iubirii,
Mână bună s-o păzească,
Mângâierea omenirii.
Iată lumi ce se vor naște,
Iat-o altă lume moartă,
Celui îndrăzneț mustrare,
Scut celui lovit de soartă.
Iată aducând pierzare
O cometă vine-acum,
Dar c-un semn stăpânul face
Din căderea ei un drum.
Vino, dulce înger tânăr,
Cu-al tău glob în multe fețe;
Din lumină și-ntuneric
Sunt a hainei tale crețe.
Ocrotit mergi înainte,
De al cerurilor har,
Mari idei dura-vor luptă
Pe îngustul tău hotar.
Zâmbete și lacrimi fi-vor,
Iarnă-vară pe pământ,
Rază-umbră arăta-vor
Voia Domnului preasfânt.
(Spiritele ocrotitoare ale stelelor se retrag.)
ARHANGHELUL GAVRIL
Tu ce-ai pus mărginire-n haos,
Ca să-l închegi în humă vie,
Măsură-n lumi fără repaos,
Din glasul tău măreț învie,
Te preamărim: Ideie!
(Se prosternă.)
ARHANGHELUL MIHAIL
Tu ce de-a pururi schimbătorul
Cu neschimbatul împreuni,
Zidind și vremi și infinituri,
Popoare răsădind în lumi,
Noi te slăvim: Putere!
(Se prosternă.)
ARHANGHELUL RAFAIL
Tu care dărui fericirea,
Știință ferecând în lut,
Făcând înțelepciunii Tale
Părtașă lumea ce-ai născut,
Osana: Bunătate!
(Se prosternă.)
DOMNUL
Și tu zâmbești, tăcând cu îndârjire,
Ți-e scumpă lauda și o păstrezi, Lucífer,
Ori plăsmuirea, munca mea nu-ți place?
LUCIFER
Să-mi placă mie? Câteva materii,
Cu alte forme, alte însușiri,
Cu noima lor de tine nevisată,
Sau dacă da, tu fără de puterea
Schimbării lor, acestea vrei să-mi placă?
Materii seci în globuri plămădite,
Ce-acum s-atrag, s-alungă-n calea lor,
Și-n câțiva viermi deșteapt-o conștiință,
Pân’totul plin, răcit, pieri-va iarăși,
Lăsând în urmă drojdii fără vlagă?…
Și omul doar simțindu-ți șiretlicul
În colțul lui va plămădi la fel.
Tu-n uriașa ta bucătărie
L-ai pus pe el; nepăsător și-n tihnă
Îl urmărești în searbăda lui trudă,
Cum năucit el Dumnezeu se crede.
Și-apoi când el, ce-ai pus la foc tu, strică,
Atunci te-a prins mânia ta târzie
Și-l pedepsești pe bietul ucenic…
La ce ți-e doar întreagă plăsmuirea?
Spre slava ta ai scris o poezie,
Ai prins-o-ntr-o mașină hârbuită
Și nu știu cum, dar nu ți-e greu s-asculți
De mii de ani cum scârție flașneta
Același cântec fără de-nțeles…
Moșnege! văd că te-a robit un joc
Ce-ar încălzi un creier de copil.
Un joc de râs: scânteia-năbușită,
Stinsă-n noroi, văpaie n-o să fie,
Ursită, libertate, s-alung-una pe alta,
Dar nu-i aci țărmuitoarea minte!
DOMNUL
Nu vreau cuvânt, ci mută închinare!
LUCIFER
Așa mi-e firea, alta ce să-ți dau?
(Arătând spre îngeri.)
Te laudă o ceată de neghiobi
Ș-așa-i cu cale, ei să te slăvească;
Tu i-ai născut ca raza, umbra moartă,
Dar eu trăiesc de vecii-vecilor!
DOMNUL
Nemernice ! Materia ți-e mamă, -
Unde ți-a fost puterea mai-nainte ?
LUCIFER
Și eu pot doar la fel să te întreb !
DOMNUL
În mintea mea din vremi făr-de-nceput
Trăiește chipul celor întrupate.
LUCIFER
Și n-ai simțit că făurirea minții
De-un haos ți-e puternic priponită,
Ce-i stăvilar oricărei firi pe lume ?
Eu, Lucifer, sunt stavila eternă;
Eu întruparea veșnicei tăgade !
Tu m-ai învins, căci soarta mi-e de-așa,
Ca-n lupta mea să cad întotdeauna,
Dar întărit din nou să mă renasc.
Materia îmi primenește forța,
Cu viața ta e moartea mea alături,
Cu fericirea deznădejde-amară !
E umbra mea cu raza ta vecină,
Credința ta o sap cu îndoială,
Oriunde ești, mă vezi, îți calc în urmă,
Eu, ce te știu, eu ție să mă-nchin ?
DOMNUL
Piei, duh potrivnic, du-mi-te din cale !
Nu te zdrobesc, dar dezlegat te las
De înrudirea spiritelor sfânte !
Jos în noroi, pierdut și huiduit,
Străin să fii ș-amarnic să te zbați,
Muncit pe veci de nesfârșitul gând
Că în zadar faci lanțul tău să sune,
Ți-e mică truda: Domnul e puternic !
LUCIFER
A, nu așa! Vrei să mă-mpingi în praf ?
Acum îți par netrebnică unealtă.
E în zadar! Legat ne fuse traiul:
Eu parte cer!
DOMNUL
(Ironic.)
Deci, fie voia ta !
Vezi pe pământ doi pomi cu roadă vie,
Ce-n mijloc chiar își mlădie tulpina,
I-am blestemat, ai tăi fie de-acum!
LUCIFER
Zgârcite-ți sunt azi mâinile, Stăpâne,
Dar locul tău, ce-ai măsurat cu cotul,
Va fi pe veci lăcaș tăgăduirii,
Ce lumea ta va răsturna odată !
(Pleacă.)
CORUL ÎNGERILOR
Duh blestemat ! Te-alungă cel de sus !
Osana ! Domnul lege ne-a adus !
Tabloul XV - AFARĂ DIN PARADIS
(Scena se transformă în regiunea de palmieri din tabloul al
treilea. Adam, din nou tânăr, iese visător din colibă și priveste
împrejur mirat. Eva e ațipită înăuntru. Lucifer stă la mijloc. Zi
strălucitoare.)
ADAM
Vedenii fără nume, unde sunteți ?
În jurul meu zâmbind trăiește totul
Cum am lăsat, dar inima s-a frânt.
LUCIFER
Om încrezut, nu cumva ai dori
Ca să se strice-orânduirea firii
Și-un meteor să ți se-aprindă-n noapte,
Să piară lumea, dacă moare-un vierme ?
ADAM
Eu am visat, ori poate-acum visez ?
Mai mult decât un vis e existența
Ce-n lutul mort a poposit o clipă,
Ca împreună-apoi să se fărâme ?
De ce, de ce-nțelegerea de-o clipă,
Ca să pricepem groaza neființei ?
LUCIFER
Te tânguiești ? Numai un laș primește
Fără de luptă lovitura care
S-o-nconjure el tot mai este-n stare.
Cu liniște privește cel puternic
La slovele destinului etern,
Gândindu-se fără mustrare numai
Cum va să-nfrunte apăsarea lor ?
Povestea ta-i sub stăpânirea sorții:
Unealtă esti mânată înainte.
ADAM
Nu ! Nu ! Mi-e slobodă voința
Pe-un preț atât de scump răscumpărată,
Căci pentru ea m-am izgonit din rai.
Din visurile mele-am învățat.
Azi, că sunt treaz, tot eu voi hotărâ
În care chip să-mi îndrumez cărarea.
LUCIFER
Dacă n-ar fi uitarea și speranța
Logodnice destinului pe veci,
Una să-nchidă ranele primite,
Alta să-ntindă giulgiul peste groapă,
Zicându-ți: Vezi, s-au prăbușit o sută,
Tu însă esti alesul care-o trece…
Știi, ca savant, prin alte ciudățenii,
Există-un soi de viermi de intestine
Care trăiesc în uliu și-n pisică,
Dar perioada cea dintâi a vieții
În șoarecii de casă o-mplinesc.
Nu-i hotărât pe care dintre șoareci
Are să-l prindă uliul sau pisica.
Sunt mulți cari scapă, fiindcă se păzesc
Și mor bătrâni în cercul lor domestic.
Dar se-ngrijește-o lege fără milă
Să cadă-atâția-n ghearele dușmane
Câți trebuie, ca peste mii de ani
Și viermele să fie pe pământ.
Nici între oameni fiecare ins
Nu e legat, dar omenirea-ntreagă
E-ncătușată-n veșnice obezi.
Însuflețirea-n valul ei te-apucă
Azi pentru-un lucru, máine pentru altul.
Se vor găsi, deci, jertfe pentru ruguri,
Vor fi și cei porniți să-și bată joc.
Iar cel ce poart-un catastif de numeri
Se va mira de cumpăna cu care
Măsoară soarta, fără nici un greș,
Virtute, crimă, toate deopotrivă,
Credință, nebunie sau omor…
ADAM
Stai! Mi-a venit un gând. Voi fi eu încă
În stare, Doamne, să te-nfrunt ! Oricât
Mi-ar zice soarta: pân’ aici trăiești,
Eu am să râd, și dacă-mi vine: mor.
Nu sunt eu încă singur pe pământ ?
În fața mea-i o stâncă, jos abis,
O săritură, actul cel din urmă,
Și pot să strig: sfârșită-i comedía…
(Adam înainteazâ spre stâncă, Eva apare în ușă.)
LUCIFER
Sfârșit… sfârșit… Ce vorbe fără rost !
Sfârșit e-n orice clipă și-nceput…
– De ce-ai văzut atâtea mii de ani ?
EVA
De ce-ai plecat de lângă mine,-Adame ?
Sărutul cel din urmă ți-a fost rece.
Ai griji pe față scrise, și mânie…
Mă tem de tine…
ADAM (Înaintând.)
Iară mă pândești ?
Îmi calci în urmă, nu simți că bărbatul,
Stăpânu-acestor plaiuri, are încă
Și alte trebi pe lângă gluma goală ?
Povară-mi ești când nu pricepi, femeie !
(Înduioșat.)
Numai puțin… să fi dormit puțin.
C-așa mai grea îmi pare jertfa mea,
Pe care-acum mi-o cere viitorul…
EVA
Ascultă-mă, și jertfa-i mai ușoară,
Căci s-a-ntărit ce-a fost ieri îndoielnic
Și viitorul ne privește-n față.
ADAM
Ce spui ?
EVA
Adame, știu că vei zâmbi.
Te-apropie să ți-o șoptesc, ascultă,
Simt că sunt mamă…
ADAM
(Căzând în genunchi.)
Doamne, m-ai învins.
Vai, iată-mă în praf, zadarnic lupt
Fără de tine, împotriva ta…
Pieptu-mi desfac, înalță-l sau lovește-l…
LUCIFER
Ce-i, vierme, ce-i ? Ori ai uitat mărirea
Ce-mi datorești ?
ADAM
Dă la o parte totul.
A fost un vis deșert, vreau pace-acum.
LUCIFER
Și tu, femeie fără minte, spune:
Ce te mândrești ? Copilul tău și-n rai
Tot din păcat s-a zămislit, și-aduce
Mizerie și crimă pe pământ.
EVA
Dar, dacă Dumnezeu vrea, va veni
Un nou născut în scutece sărace,
Frățietatea să așeze-n lume.
LUCIFER
Te scoli, azi, slugă, împotriva mea ?
Sus, dobitoace !
(Îmbrâncește pe Adam. Se deschide cerul. Dunmezeu apare în slavă, împrejmuit de îngeri.)
DOMNUL
Duhuri, la pământ !
În fața mea, mărire nu-i.
LUCIFER
(Clătinându-se.)
Blestem !
DOMNUL
Ridică-te, nu fi înfrânt, Adame,
În mila mea, eu, iarăși te primesc.
LUCIFER
(Aparte.)
Cum văd, aici, ca-n orice căsnicie,
Se-mpacă toți, nu-i vorbă, e frumos,
Dar mintea rece moare de urât.
Mai bine-ar fi să mă retrag…
(Pleacă.)
DOMNUL
Lucifer !
Am un cuvânt și pentru tine, stai !
Iar, fiule, tu spune ce te doare !
ADAM
M-au chinuit, vai, groaznice vedenii
Și rostul lor eu, Doamne, nu-l pricep.
Învață-mă ce soartă mă așteaptă !
Mi-e dată numai firea mea îngustă
Ce simt că-n luptă sufletul mi-l stoarce,
Ca vinul care, limpezit fiind,
Îl torni pe jos, ca să ți-l bea țărâna ?
Ori are altă țintă băutura ?
Urmașii mei vor merge înainte,
Apropiați de tronul tău, sau poate
Se vor trudi ca bou-n jug, la moară,
Fără să spargă cercu-n care umblă ?
Are-o răsplată pieptul vrednic, care
Batjocorit e,-n sângerarea lui,
De gloată, fără duh ? Mă luminează,
Și bucuros duc orișice ursită…
Căci un câștig e-n schimbul meu, dar, vai,
Nedumerirea mea e iad.
DOMNUL
Nu cerceta
Ce taină-ascunde ochilor tăi dornici,
Cu bunătate, mâna cea de sus.
Căci dacă-ai ști că-i trecător popasul
Jos pe pământ și dincolo-i eternul:
N-ar fi virtute nici o suferință
Dac-ai vedea că sufletu-i țărână -
Ce te-ar împinge pentru mari idei
S-arunci plăcerea clipei trecătoare ?
Pe când așa, e-n neguri viitorul,
Si, când ești gârbov de povara clipei,
Cu raza lui te-nalță infinitul.
Iar dacă-ar fi mândria-i să te prindă,
Te-ar stânjeni făptura-ți îngrădită.
Așa se nasc mărirea și virtutea.
LUCIFER
(Râzând.)
În adevăr, tu calci pe-un drum de slavă !
Mărirea și virtutea te-nsoțesc -
Două cuvinte care-atunci se-ntrupă
Când lângă ele străjuiesc prostia,
Prejudecata și credinți deșerte.
De ce pe culme am chemat pe om,
Când el, zidit din soare și noroi,
Mic e-n știință, și-n orbire mare ?
ADAM
Nu-ți bate joc, Lucifer ! Am văzut
Alcătuirea minții tale limpezi.
Și-am zgriburit, îmi era frig acolo.
Dar, Doamne, cine poate să mă-ndrume,
Ca să rămân pe calea vredniciei ?
Tu m-ai lipsit de brațul-călăuză,
Când am gustat din al științei pom.
DOMNUL
Ți-e mâna tare, inima înaltă,
Iar câmpul muncii fără de hotar.
Și-un glas de sus, când bine bagi de seamă,
Te-ndeamnă-n drum, te mustră și te-nalță.
Tu să-l asculți ! Iar când a amuțit
Din cer povața-n larma vieții tale,
Femeia, mai plăpândă, mai curată,
Și de noroi cu doi pași mai departe,
Ea are s-o audă, strecurând-o,
Prin inimă, în cântec și visare.
Cu-aceste două îți va sta alături,
În nenoroc ca și-n zile senine,
Un geniu zâmbitor, să te mângâie.
Iar Lucifer, tu, o verigă-n lanțul
Fără sfârșit, te zbate mai departe !
Tăgada și știința ta cea rece,
Ca drojdia ce fierbe aluatul,
Vor zbuciuma pe om, dar nu-l vor frânge.
Tu pedepsit vei fi în veșnicie,
Văzând de-a pururi că ce vrei să strici
Înmugurește-n bine și-n frumos.
CORUL ÎNGERILOR
Între crimă și virtute,
Slobod vei putea alege,
Căci deasupra este Domnul,
Mila lui e scut și lege.
Îndrăznește, deci, nu-ți pese
Când mulțimea e ingrată,
Prețuirea luptei tale
E de fapta-n sine dată.
Orice târg e o rușine
Care sufletu-ți despică,
Pe cel slab l-așterne-n țărnă,
Pe cel vrednic îl ridică.
Dar, în slava înălțării,
Nu fi orb de-nchipuirea
Că, prin rostul faptei tale,
Tu-i dai Domnului mărirea.
Nici să crezi că fără tine
Voia Lui unealtă n-are:
Bucură-te când te lasă
Să-mplinești sfânta chemare.
EVA
Pricep cuvântul, slavă ție, Doamne !
ADAM
Îl simt și eu, și-i voi urma porunca,
Numai sfârșitul de-aș putea să-l uit…
DOMNUL
Omule, zis-am, luptă-te și crede !
Vedenii fără nume, unde sunteți ?
În jurul meu zâmbind trăiește totul
Cum am lăsat, dar inima s-a frânt.
LUCIFER
Om încrezut, nu cumva ai dori
Ca să se strice-orânduirea firii
Și-un meteor să ți se-aprindă-n noapte,
Să piară lumea, dacă moare-un vierme ?
ADAM
Eu am visat, ori poate-acum visez ?
Mai mult decât un vis e existența
Ce-n lutul mort a poposit o clipă,
Ca împreună-apoi să se fărâme ?
De ce, de ce-nțelegerea de-o clipă,
Ca să pricepem groaza neființei ?
LUCIFER
Te tânguiești ? Numai un laș primește
Fără de luptă lovitura care
S-o-nconjure el tot mai este-n stare.
Cu liniște privește cel puternic
La slovele destinului etern,
Gândindu-se fără mustrare numai
Cum va să-nfrunte apăsarea lor ?
Povestea ta-i sub stăpânirea sorții:
Unealtă esti mânată înainte.
ADAM
Nu ! Nu ! Mi-e slobodă voința
Pe-un preț atât de scump răscumpărată,
Căci pentru ea m-am izgonit din rai.
Din visurile mele-am învățat.
Azi, că sunt treaz, tot eu voi hotărâ
În care chip să-mi îndrumez cărarea.
LUCIFER
Dacă n-ar fi uitarea și speranța
Logodnice destinului pe veci,
Una să-nchidă ranele primite,
Alta să-ntindă giulgiul peste groapă,
Zicându-ți: Vezi, s-au prăbușit o sută,
Tu însă esti alesul care-o trece…
Știi, ca savant, prin alte ciudățenii,
Există-un soi de viermi de intestine
Care trăiesc în uliu și-n pisică,
Dar perioada cea dintâi a vieții
În șoarecii de casă o-mplinesc.
Nu-i hotărât pe care dintre șoareci
Are să-l prindă uliul sau pisica.
Sunt mulți cari scapă, fiindcă se păzesc
Și mor bătrâni în cercul lor domestic.
Dar se-ngrijește-o lege fără milă
Să cadă-atâția-n ghearele dușmane
Câți trebuie, ca peste mii de ani
Și viermele să fie pe pământ.
Nici între oameni fiecare ins
Nu e legat, dar omenirea-ntreagă
E-ncătușată-n veșnice obezi.
Însuflețirea-n valul ei te-apucă
Azi pentru-un lucru, máine pentru altul.
Se vor găsi, deci, jertfe pentru ruguri,
Vor fi și cei porniți să-și bată joc.
Iar cel ce poart-un catastif de numeri
Se va mira de cumpăna cu care
Măsoară soarta, fără nici un greș,
Virtute, crimă, toate deopotrivă,
Credință, nebunie sau omor…
ADAM
Stai! Mi-a venit un gând. Voi fi eu încă
În stare, Doamne, să te-nfrunt ! Oricât
Mi-ar zice soarta: pân’ aici trăiești,
Eu am să râd, și dacă-mi vine: mor.
Nu sunt eu încă singur pe pământ ?
În fața mea-i o stâncă, jos abis,
O săritură, actul cel din urmă,
Și pot să strig: sfârșită-i comedía…
(Adam înainteazâ spre stâncă, Eva apare în ușă.)
LUCIFER
Sfârșit… sfârșit… Ce vorbe fără rost !
Sfârșit e-n orice clipă și-nceput…
– De ce-ai văzut atâtea mii de ani ?
EVA
De ce-ai plecat de lângă mine,-Adame ?
Sărutul cel din urmă ți-a fost rece.
Ai griji pe față scrise, și mânie…
Mă tem de tine…
ADAM (Înaintând.)
Iară mă pândești ?
Îmi calci în urmă, nu simți că bărbatul,
Stăpânu-acestor plaiuri, are încă
Și alte trebi pe lângă gluma goală ?
Povară-mi ești când nu pricepi, femeie !
(Înduioșat.)
Numai puțin… să fi dormit puțin.
C-așa mai grea îmi pare jertfa mea,
Pe care-acum mi-o cere viitorul…
EVA
Ascultă-mă, și jertfa-i mai ușoară,
Căci s-a-ntărit ce-a fost ieri îndoielnic
Și viitorul ne privește-n față.
ADAM
Ce spui ?
EVA
Adame, știu că vei zâmbi.
Te-apropie să ți-o șoptesc, ascultă,
Simt că sunt mamă…
ADAM
(Căzând în genunchi.)
Doamne, m-ai învins.
Vai, iată-mă în praf, zadarnic lupt
Fără de tine, împotriva ta…
Pieptu-mi desfac, înalță-l sau lovește-l…
LUCIFER
Ce-i, vierme, ce-i ? Ori ai uitat mărirea
Ce-mi datorești ?
ADAM
Dă la o parte totul.
A fost un vis deșert, vreau pace-acum.
LUCIFER
Și tu, femeie fără minte, spune:
Ce te mândrești ? Copilul tău și-n rai
Tot din păcat s-a zămislit, și-aduce
Mizerie și crimă pe pământ.
EVA
Dar, dacă Dumnezeu vrea, va veni
Un nou născut în scutece sărace,
Frățietatea să așeze-n lume.
LUCIFER
Te scoli, azi, slugă, împotriva mea ?
Sus, dobitoace !
(Îmbrâncește pe Adam. Se deschide cerul. Dunmezeu apare în slavă, împrejmuit de îngeri.)
DOMNUL
Duhuri, la pământ !
În fața mea, mărire nu-i.
LUCIFER
(Clătinându-se.)
Blestem !
DOMNUL
Ridică-te, nu fi înfrânt, Adame,
În mila mea, eu, iarăși te primesc.
LUCIFER
(Aparte.)
Cum văd, aici, ca-n orice căsnicie,
Se-mpacă toți, nu-i vorbă, e frumos,
Dar mintea rece moare de urât.
Mai bine-ar fi să mă retrag…
(Pleacă.)
DOMNUL
Lucifer !
Am un cuvânt și pentru tine, stai !
Iar, fiule, tu spune ce te doare !
ADAM
M-au chinuit, vai, groaznice vedenii
Și rostul lor eu, Doamne, nu-l pricep.
Învață-mă ce soartă mă așteaptă !
Mi-e dată numai firea mea îngustă
Ce simt că-n luptă sufletul mi-l stoarce,
Ca vinul care, limpezit fiind,
Îl torni pe jos, ca să ți-l bea țărâna ?
Ori are altă țintă băutura ?
Urmașii mei vor merge înainte,
Apropiați de tronul tău, sau poate
Se vor trudi ca bou-n jug, la moară,
Fără să spargă cercu-n care umblă ?
Are-o răsplată pieptul vrednic, care
Batjocorit e,-n sângerarea lui,
De gloată, fără duh ? Mă luminează,
Și bucuros duc orișice ursită…
Căci un câștig e-n schimbul meu, dar, vai,
Nedumerirea mea e iad.
DOMNUL
Nu cerceta
Ce taină-ascunde ochilor tăi dornici,
Cu bunătate, mâna cea de sus.
Căci dacă-ai ști că-i trecător popasul
Jos pe pământ și dincolo-i eternul:
N-ar fi virtute nici o suferință
Dac-ai vedea că sufletu-i țărână -
Ce te-ar împinge pentru mari idei
S-arunci plăcerea clipei trecătoare ?
Pe când așa, e-n neguri viitorul,
Si, când ești gârbov de povara clipei,
Cu raza lui te-nalță infinitul.
Iar dacă-ar fi mândria-i să te prindă,
Te-ar stânjeni făptura-ți îngrădită.
Așa se nasc mărirea și virtutea.
LUCIFER
(Râzând.)
În adevăr, tu calci pe-un drum de slavă !
Mărirea și virtutea te-nsoțesc -
Două cuvinte care-atunci se-ntrupă
Când lângă ele străjuiesc prostia,
Prejudecata și credinți deșerte.
De ce pe culme am chemat pe om,
Când el, zidit din soare și noroi,
Mic e-n știință, și-n orbire mare ?
ADAM
Nu-ți bate joc, Lucifer ! Am văzut
Alcătuirea minții tale limpezi.
Și-am zgriburit, îmi era frig acolo.
Dar, Doamne, cine poate să mă-ndrume,
Ca să rămân pe calea vredniciei ?
Tu m-ai lipsit de brațul-călăuză,
Când am gustat din al științei pom.
DOMNUL
Ți-e mâna tare, inima înaltă,
Iar câmpul muncii fără de hotar.
Și-un glas de sus, când bine bagi de seamă,
Te-ndeamnă-n drum, te mustră și te-nalță.
Tu să-l asculți ! Iar când a amuțit
Din cer povața-n larma vieții tale,
Femeia, mai plăpândă, mai curată,
Și de noroi cu doi pași mai departe,
Ea are s-o audă, strecurând-o,
Prin inimă, în cântec și visare.
Cu-aceste două îți va sta alături,
În nenoroc ca și-n zile senine,
Un geniu zâmbitor, să te mângâie.
Iar Lucifer, tu, o verigă-n lanțul
Fără sfârșit, te zbate mai departe !
Tăgada și știința ta cea rece,
Ca drojdia ce fierbe aluatul,
Vor zbuciuma pe om, dar nu-l vor frânge.
Tu pedepsit vei fi în veșnicie,
Văzând de-a pururi că ce vrei să strici
Înmugurește-n bine și-n frumos.
CORUL ÎNGERILOR
Între crimă și virtute,
Slobod vei putea alege,
Căci deasupra este Domnul,
Mila lui e scut și lege.
Îndrăznește, deci, nu-ți pese
Când mulțimea e ingrată,
Prețuirea luptei tale
E de fapta-n sine dată.
Orice târg e o rușine
Care sufletu-ți despică,
Pe cel slab l-așterne-n țărnă,
Pe cel vrednic îl ridică.
Dar, în slava înălțării,
Nu fi orb de-nchipuirea
Că, prin rostul faptei tale,
Tu-i dai Domnului mărirea.
Nici să crezi că fără tine
Voia Lui unealtă n-are:
Bucură-te când te lasă
Să-mplinești sfânta chemare.
EVA
Pricep cuvântul, slavă ție, Doamne !
ADAM
Îl simt și eu, și-i voi urma porunca,
Numai sfârșitul de-aș putea să-l uit…
DOMNUL
Omule, zis-am, luptă-te și crede !
Imaginile aparțin artistului Mihály Zichy care a ilustrat poemul.
