Siegried Lenz (n. 1926)
M-au expediat la Wenzel Wittko, sfătuitorul de suflete al revistei noastre, chipurile mă promovaseră, și m-au făcut ajutorul lui. Nu lucrasem încă niciodată pentru un om ca acest Wenzel Wittko. Avea părul scurt, negru, ochi îngândurați, gura îi era blândă, blând era și zâmbetul pe care-l arăta, peste întreaga lui față ca de cocă plutea o expresie de o misterioasă bunătate. Cu această bunătate își făcea el treaba; cu multă răbdare, cu gin și bunătate parcurgea miile de scrisori, pe care curierul ni le aducea oftând amarnic: scrisori ale celor covârșiți de tot soiul de lucruri, ale celor însingurați, în căutare de un sfat. Oh, nimeni nu poate cântări greutatea scrisorilor, trista greutate a întrebărilor pe care cititorii i le adresau lui Wenzel Wettko. Îi scriau de toate grijile lor, de disperările și de dorințele lor - iar el avea un sfat pentru fiecare. Știa ce se cuvenea răspuns doamnei care nu avea prieteni; o consola pe gospodina al cărei bărbat se înfrupta noaptea pe furiș din frigider; decidea în chip suveran dacă-ți este permis să te căsătorești cu cea pe care ai iubit-o în tinerețe; nu exista om care să-i pună vreo întrebare și care să nu fi primit răspunsul la ea. Secretara, care nu era foarte sigură dacă șeful ei îi va permite să plece acasă; tânărul, ai cărui socri i se adresau doar cu „dumneavoastră”; văduva, căreia i se interzisese de către ambițioasa ei fiică să mai mănânce frișcă - toți, dar absolut toți ajungeau să-și primească consolarea și sfatul potrivit. Nu exista lucru pe lumea asta pe care Wenzel Wittko să-l fi ocolit, în fața căruia să fi dat înapoi; putea să decidă, să îndrepte și să aplaneze toate cele aflate sub soare, cele scăpate din țâțâni erau readuse la matcă; lucrurile deprimante erau date deoparte; acolo unde lipsea voioșia, era pusă la loc. Acolo unde nu mai exista om în stare să dea creun sfat, ei bine, Wenzel Wittko, sfătuitorul nostru de suflete, izbutea acest lucru cu răbdare, gin și bunătate.
Îmi era permis să-l ajut la toate acestea, mie și Elsei Kossoleit, secretara noastră; priveam cu admirație cum trăgea după el în camera sa coșul cu legăturile îndesate de scrisori, cum îngenunchea în fața lor, le desfăcea nodurile de la sfoară și cum fața lui blajină se cufunda adânc și visător în conținutullor. Admirația era sentimentul cel mai mărunt pe care-l simțeam pentru el; atunci când ne salutam simțeam cum ne străbate o caldă fericire, iar când ne striga la el, o bucurie fierbinte.
M-a chemat chiar din prima zi la el; m-a invitat politicos să iau loc, oferindu-mi gin într-o ceașcă de ceai și observându-mă îndelung cu misterioasa lui bunătate.
- Băiete, mi-a zis dintr-o dată, ascultă-mă, băiete.
- Da, am zis eu.
- Vei face un drum pentru mine, băiete. Poți ajunge până acolo pe jos, nu e departe. Nu trebuie decât să predai o scrisoare din partea mea la vechea mea locuință.
- Cu plăcere, am spus, cu multă plăcere.
Mi-a înmânat scrisoarea și am pornit-o la drum. - Ce grei sunt primii ani de învățătură. Fără a mă opri în nici un loc, am căutat strada, am căutat casa; era o vilă liniștită, melancolică, aici se afla vechea locuință a lui Wenzel Wittko. Am sunat, am așteptat și am sunat din no, apoi s-a auzit un pas șovăielnic, ușor, lanțul de siguranță a fost scos iar ușa s-a deschis cu neîncreere. În prag se afla o femeie bătrână, subțirică; fără bunăvoință - osteneala treptelor se mai putea citi în fața mică de păsăruică -, m-a întrebat care era motivul pentru care o deranjasem.
- O scrisoare, am spus.
M-a privit cu uimire.
- O scrisoare din partea domnului Wittko.
A întins mâna, mi-a luat cu grabă scrisoarea, a deschis-o și a citit-o; cu toate că fața îi era aplecată peste scrisoare, am întrezărit o subtilă expresie de desconsiderare, de dispreț plin de demnitate și de o nobilă ură; nici n-a citit scrisoarea până la capăt. A ridicat capul, a mototolit scrisoarea punându-mi-o în mână și mi-a zis:
- Luați-o. Putea să nu se mai ostenească cu anularea contractului, vagabondul. L-am dat afară încă dinainte.
Am privit-o rănit, cu spaimă neajutorată și i-am spus:
- Dar e o scrisoare de la Wenzel Wittko.
- Am văzut, mi-a spus. Și suntem fericiți că a dispărut din această casă.
A închis ușa; i-am auzit pasul șovăielnic, ușor, am auzit apoi trântindu-se o ușă undeva în casă, și m-am întors descumpănit înapoi la redacție.
I-am dat scrisoarea lui Wenzel Wittko; a zâmbit atunci când a luat-o în mână, a zâmbit cu toată bunătatea lui misterioasă; în cele din urmă a netezit-o grijuliu cu linia și a pus-o în buzunarul de la piept: scrisorile celor covârșiți de soartă erau mai importante, nu trebuiau să aștepte. Încropise deja câteva și o chemă la el pe Elsa Kossolit, pentru a-i dicta rubrica de răspunsuri: cum trebuie să te comporți atunci când bătbatul se dovedește a fi necredincios, cum se poate consola o tânără fată născută cu picioare prea mari, ce se cere întreprins împotriva unei bunici superstițioase. Îl ascultam transportat cum dicta blajin, meditam asupra felului în care făcea el ca lumea întreagă să funcționeze din nou, la felul în care împlinea dorințele esențiale ale oamenilor; cu ochii pe jumătate închiși, luînd din când în când câte o înghițitură de gin din ceașca de ceai, astfel scotea din el sfat după sfat, pentru binele lumii.
După ce șiroise de atâtea consolări ici și îndeptări colo, m-a chemat iarăși la el.
- Băiete, mi-a zis. Ai putea face ceva pentru mine. Iată aici două pachețele pentru fiul meu, înăuntru sunt jucării, lucrușoare din alea mici care fac bucurie; i le-ai putea duce din partea mea.
- Cu plăcere, am spus, cu multă plăcere.
- Băiatul se află afară din oraș, la internat, mi-a zis. Poți să mergi cu trenul până acolo; banii ți-i restitui.
- Vă rog să mă credeți, mă duc cu plăcere, i-am spus.
El se uită la mine, mă privi cu iubire îngândurată, îmi dădu pachețelele și mă lăsă să plec.
Cu inima ușoară am călătorit până la internat; se afla într-o zonă împădurită de suburbie, lângă râu, pe malul înalt, l-am zărit lucind alb în fața mea și înconjurat de ziduri. Am pășit pe un drum cu pietriș scrâșnitor, am trecut de portar, am depășit terasa pe care se odihneau, bronzându-se la soare, gingașele vlăstare ale acestui internat; apoi am ajuns la secretariat. I-am predat pachețelele unui domn bine îmbrăcat, care șchiopăta; le va preda de îndată, mi-a spus acesta, le va înmâna imediat fiului lui Wenzel Wittko; m-am retras liniștit. Dar n-apucasem încă să ajung până la căsuța de sticlă a portarului, când am fost ajuns din urmă de un băiat ce părea a fi scos din fire; venise în urma mea fugind din răsputeri, purtând la subsuoară pachețelele, îmi tăie drumul, blond, gesticulând din răsputeri, și-mi dete înapoi pachețelele, spunând:
- Iată, luați asta vă rog. Duceți totul îndărăt.
- E pentru tine, i-am spus plin de reproș, e de la tatăl tău.
- Tocmai, mi-a zis. Aruncați-i-le în față, nu vreau să primesc nimic de la el și nici să nu mai treacă pe aici.
- Spune-mi, te cheană într-adevăr Wittko ? l-am întrebat.
- Da, mi-a spus, așa mă cheamă, din păcate. Luați chestiile astea înapoi.
Am luat nehotărât pachețelele din nou, am stat o clipă locului, m-am uitat după băiatul care dispărea în mare grabă, în prea mare grabă, fără a se mai uita măcar o dată în urmă. Vroiam însă ca de data asta să-mi împlinesc misiunea, să nu-l dezamăgesc pe Wenzel Wittko, așa că am predat ambele pachețele portarului, care mi-a promis că le va da mai departe.
Am putut astfel să-l scutesc pe Wenzel Wittko de amărăciunea unui refuz; nu mai era necesar ca el să se mai ocupe de asta, putea fi liber pentru scrisorile sale, pentru toți cei cărora el avea a le spune ori a le da vreun sfat. Și cu răbdare, gin și o misterioasă bunătate el da la iveală înțelepciunea necesară din fântâna sufletului său; fântâna nu seca niciodată, toți cei care ajungeau până la Wenzel Wittko printr-o scrisoare își primeau sfatul consolator. Fie că era vorba despre faptul că perechile căsătorite trebuie sau nu să călătorească separat, sau despre felul în care îți este permis să faci, cu ajutorul rujului, dintr-o gură prea mare una mai mică, sau dacă femeile se cuvine să fie îngăduitoare iar logodnicul n-ar trebui să mai piardă multă vreme până le pune piciorul în prag: toate chestiunile esențiale ale timpului nostru erau rezolvate de Wenzel Wittko, sfătuitorul de suflete; oricine i se adresa, avea dreptul la speranță, el însuși se cheltuia dezinteresat pentru alții.
În ceea ce mă privește pe mine nu aveam prilejul să mă cheltui decât de dragul lui: îi aduceam bucuros noi scrisori, îi cumpăram cu drag ginul, clăteam ceștile din care băuse și, plin de ambiție, mă achitam de drumurile pe care mi le încredința. După cum el se sacrifica pentru alții, eu mă sacrificam pentru el.
De aceea nici nu m-am simțit deprimat atunci când într-o bună zi, după încheierea lucrului, m-a chemat la el dându-mi o scrisoare pe care urma să o duc până la o crâșmă; am luat-o din loc fericit. Crâșma se afla într-o pivniță, pe care în cele din urmă am descoperit-o: goală și vântoasă, cu podeaua de ciment, mesele frecate cu nisip, în afară de mine nu mai era nimeni. M-am dus până la tejgheaua lustruită, am așteptat, mi-am dres vocea și când am văzut că tot nu apărea nimeni, am ciocnit un pahar de altul. A apărut atunci dindărătul unei cortine maronii o femeie; era frumușică și istovită, cu cearcăne adânci sub ochi. Încet, cu șorțul ei alb, se duse până îndărătul tejghelei, mâna i se ridicase pentru a deschide robinetul de bere, dar eu am refuzat.
I-am dat scrisoarea.
- Pentru dumneavoastră, i-am spus.
A luat-o, ținând-o în dreptul luminii și a citit numele expeditorului; dintr-o dată fața îi încremeni, trădând o veche îndârjire pentru ca apoi femeia să rupă scrisoarea fără ca măcar s-o fi citit, punând bucățelele rupte de hârtie în buzunarul de la șorț.
- Îmi pare rău, am spus fără să vreau.
- Nu face nimic, mi-a răspuns, îmi trece, mi-a și trecut. Ochii ei obosiți se umpluseră de lacrimi.
- Pot face ceva pentru dumneavoastră ? am întrebat-o.
A dat din cap.
- Nu, spuse. Nu mai e nimic de făcut, totul s-a sfârșit. Spuneți-i bărbatului meu că am cerut divorțul. Mai mult nu e nevoie să-i spuneți.
- Lucrez pentru el, am zis.
- Îmi pare rău pentru dumneata, mi-a spus și s-a întors încet, cu o mână în buzunarul de la șorț, îndreptându-se spre cortina maronie și dând-o la o parte. Am văzut că umerii îi tresăltau.
Am părăsit crâșma în tăcere, am urcat apoi treptele curate de ciment; afară era vânt și mi s-a făcut frig. M-am îndreptat spre redacție: sus mai ardea o lumină, Wenzel Wittko încă mă mai aștepta cu răspunsul. Când am ajuns sus, se afla în fața unei stive de scrisori și a unei cești cu gin, și prima privire care mi-a aruncat-o atunci când am intrat era tăioasă și plină de cruzime, atât de crudă că m-am speriat, dar apoi expresia asta s-a topit iar vechea bunătate se afla din nou întipărită pe fața lui, acea misterioasă bunătate cu care izbutea să-i sfătuiască și să-i ajute pe toți cei amărâți din lumea de afară.
- Ce e, băiete, m-a întrebat, ce s-a întâmplat cu tine ?
- Cred că nimic, am spus.
- Ai dus scrisoarea ?
- Da, am spus.
- Și mi-ai adus ceva ?
- Divorțul, am spus. Soția dumneavoastră a cerut divorțul.
În ochi i se strecură o licărire de satisfacție grăbită, o mulțumire adâncă, dar s-a stăpânit imediat și mi-a spus blajin, arătând înspre scrisorile ce zăceau în fața lui :
- Mă așteaptă, băiete. Toți așteaptă ca eu să le spun câte ceva. Există atâția oameni care au nevoie de ajutor, nu pot să nu li-l dau.
Și se cufundă adânc și visător în studiul scrisorilor; eu însă am plecat. Am coborât încet scările și m-am gândit la ziua următoare; și aveam senzația de parcă aș fi căzut cu fața într-o grămadă de cenușă...
În românește de Alexandru Al. Șahighian
