NĂPÂRCA - de Tudor Arghezi

 

Îmi dai târcoale năpârcă, Te simt alunecându-mi primprejur, strecurată prin hârtii. Mi-ai furat o foaie și te-ai dus cu ea, unde nu știu, înfășurată pe unul din ouăle tale. M-ai pârât, trăitorule din murdărie și pâră, și mi-ai stat în drum, pe furiș, vreme-ndelungată. Ai socotit că nu te-am băgat de seamă - te-am văzut și te văd și acum, când mă citești. Despre tine-i vorba, năpârcă, deschide ochii bine, nu te-ai înșelat, și poți și să ți-i închizi.

Năpârcă ți-e numele colectiv, omule netrebnic, repetat în fețe multe, de la șarpele spân la șarpele flocos, de la vierme la râmă, mușiță, larvă și lindin. Ce dulce te apropii și ce surâsuri îți dilată gurița ție, celui cu ochelari de urechi, care ți-ai făcut un cap de copil idiot la patruzeci de ani, eczematos, zgâit în două lentile de miop. Ce dulce și ce cald ești, când vrei să minți, și ce plină și-e emoția de admirație și de citate, una din năpârci.

Celălalt, ai dus ghiozdanul unui învățat, i-ai răbdat scuipatul și piciorul, i-ai supt guturaiul din batistă, și adunându-i peticele dintr-un ungher, care purtau din ființa lui o ștersătură, le-ai pus în rame de bronz, ca să-i flatezi vanitatea și să afle că și ce arunca din el îți era scump. L-ai hoțit și l-ai tâlhărit fără să știe, ai adunat avere și-i mai mulgi și azi mormântul. Tu ai în tine, năpârcă, mai multe jivine, și dihorul, și hiena, și un păduche. Te aștept să te retez în două cu nuiaua, tăvălit. Citește: șira spinării ți se va rupe cu nuiaua asta. Poți începe să te frămânți de pe acum.

Altul, ai înțeles de unde-ți vine primejdia ticăloșiei și ai vrea să te îngrădești cu măsuri, cu garduri putrede și cu suliți ruginite. Ai vrea să pui la remorca fricii, care te muncește ca o energie, puterile altora, plictisiți de mișeleasca ta stăruință. Te mai mângâiai cu visul că oamenii nu te-au cântărit și că i-ai mai putea stăpâni cu o teroare meșteșugită. Ai simțit că s-a schimbat ceva ?

Timpul te înghesuie și te strânge tot mai tare și te lichidează treptat. Cauți în van să scapi de frânghia lui, care-ți înnoadă coada și-ți curmă gâtlejul. Nu mai e mult și ai să dansezi în văzduh, în luptă cu ștreangul. Ești în convulsia finală: o singură ultimă bucurie nu pot să ți-o iau, că, scuturat în mădulări, vei încerca spasmul fericit al tuturor spânzuraților.

Știu ce spaimă ascunsă te înneacă: te cunosc. Bravura ta de afiș e masca unei puturoase lașități. Ți-o mai cunosc și alții, și călăul care va trage de funie la bătaia a treia de tobă. Îi vezi cum râd ?

Ai vrea și tu, altă năpârcă, să fugi de pedeapsă dar n-ai unde scăpa, drumurile ți s-au strâmbat, pământul se leagănă și se ridică și te întoarce de unde pleci. O să-ți cerșești patul, blidul și țigarea de la cel la care ai slugărit cu șoapta neagră și cu iscoada, dar care nemaiavând trebuință de Iudă, te aruncă înnapoi cu ciubota. În ogradă te așteaptă gâdele liniștit, cu frânghia. El știe când ai să pici.

De când te rabdă țărâna, vânătă năpârcă, cu capete multe ? Te-ai lăsat să te umfli, să crești și să te înnalți pe spinările celor doborâți de tine. M-ai făcut să te îndur, să te miros, să te aud, să te rabd. Ți-ai pus bucile pe obrazul meu de fecior răstignit.

Ți-a sunat ceasul, năpârcă. Îl asculți ? A bătut ceasul tău din cimitir.

publicat în ”Informația zilei”

11 septembrie 1943